Există viață privată chiar și în timpul serviciului

Există viață privată chiar și în timpul serviciului, zic 11 judecători de la CEDO care au condamnat România deoarece nu i-a făcut dreptate unui român concediat de firma la care lucra pentru că vorbise pe yahoo messenger în timpul programului de pe computerul companiei.

În 2011 când lucram la articolul ăsta – pentru care m-am documentat timp de un an prin România, Serbia, UK și Germania despre subiectul monitorizării angajaților la locul de muncă – cazul ăsta plutea ca o legendă printre avocații din București. Așa am aflat și eu, de la un avocat specializat pe dreptul muncii, cum că unul fusese dat afară de la serviciu pentru că vorbise pe yahoo messenger cu iubita în timpul programului, de pe computerul firmei. Între cele câteva cazuri despre care se știa, de angajați hărțuiți, șantajați sau concediați pe motiv că se aflase ceva din violarea corespondenței lor virtuale, cazul Bărbulescu era ăla care avusese curajul să meargă și în justiție, dar ce folos, că justiția îi dăduse cu flit. Judecătorii au considerat că patronii au tot dreptul să îl dea afară pentru că nu fusese cuminte la job, iar asta mai punea o cărămidă la ignoranța și neîncrederea românilor în privința propriilor drepturi. După zece ani de când a fost concediat, lui Bogdan Bărbulescu i-a dat dreptate abia Marea Cameră a CEDO. România iese șifonată și din confruntarea cu drepturile angajaților, după ce pierde de mai bine de un deceniu, an de an, lupta cu drepturile deținuților.

Cazul

Cazul nu era singular în epocă și cu siguranță nici acum situația nu e diferită. Oamenii știau sau bănuiau că sunt supravegheați, că li se poate citi corespondența, dar din varii motive tăceau. Bărbulescu se ocupa de vânzări într-o firmă din București și i se trasase sarcina să facă un cont de yahoo messenger pentru relația cu clienții (Facebook nu era încă așa de popular). El era cel care folosea contul, deținea parola și credea că e singurul care știe și ce scrie prin el. Conform datelor citate în hotărârea Marii Camere a CEDO de ieri, Bărbulescu ar fi aflat că firma monitorizează corespondența angajaților abia în 2007, când în firmă s-a făcut un fel de public shaming printr-o circulară venită de la Cluj, de la firma mamă, în care se spunea ceva de genul

Cutărica a fost prinsă că folosea telefonul și copiatorul firmei în interes personal și a fost dată afară. Nu fiți ca Cutărica, aveți grijă ce faceți în timpul programului!

Angajații erau sfătuiți să citească cu atenție regulamentul intern (pe care îl semnaseră cu câteva luni înainte), contractul de muncă și fișa postului, să nu-și aducă problemele de acasă la serviciu și să nu folosească nici Internetul sau aparatura companiei ca să le rezolve.

Cam atunci a aflat și omul nostru despre asta, mai ales că la câteva zile după a fost chemat la conducere unde i s-a reproșat că spre deosebire de alți colegi el cam abuzează de Internet. El a zis că da, dar e în interes de serviciu, apoi ei au scos vreo 40 de pagini cu conversațiile omului de pe yahoo messenger care demonstrau că a mai călcat și pe alături față de firmă, conversând și cu logodnica și cu fratele lui, ce-i drept de pe messenger-ul personal. Unele dintre conversații destul de intime. Bărbulescu s-a enervat și i-a acuzat că i-au violat corespondența, ei s-au enervat și mai tare și l-au concediat.

Procesul intern – justiția ține cu angajatorul

Conflictul s-a mutat în instanță unde s-a ajuns până la Curtea de Apel, dar fără succes. Justiția română a zis că a fost concediat pe drept, că angajatorul a respectat codul muncii și toate legile în vigoare, că l-a informat că îl monitorizează și că are tot dreptul să facă asta pentru că e în timpul muncii, pe computerul și Internetul companiei. Că astfel de monitorizări fac parte din mijloacele unei companii de a se proteja de atacuri cibernetice sau de potențiale fraude comise de angajați.

Curtea de Apel a confirmat decizia tribunalului și a zis că un angajator care a făcut niște investiții este îndreptățit de articolul 40 din Codul muncii să monitorizeze internetul folosit în companie, iar acei angajați care încalcă regulamentele interne stabilite de angajator comit o abatere disciplinară și merită chiar să fie și dați afară. Spre deosebire de tribunal, care s-a făcut că nu vede trimiterile reclamantului la jurisprudența CEDO, Curtea de Apel a zis că deși aparent e un conflict între nevoia angajatorului de a-și securiza afacerea și dreptul angajatului la viață privată, monitorizarea este permisă și chiar reglementată la nivelul UE de Directiva 95/46/EC, care pretinde ca monitorizarea asta să respecte niște principii elementare:

  • să fie necesară,
  • să aibă un scop clar,
  • să fie transparentă (adică angajatul să știe și să fie de acord)
  • să fie legitimă,
  • proporțională cu scopul pentru care e făcută,
  • iar datele personale astfel colectate prin monitorizare să fie securizate față de intruziunea unor terți. 

De ce condamnă CEDO România pentru relația dintre angajat și firmă

Conform justiției române se pare că angajatorul lui Bărbulescu respectase toate aceste principii. Cam așa a zis și CEDO când a dat inițial verdictul în 2016. Ce căuta acest caz la CEDO, când Curtea Europeană judecă numai cazurile în care statele încalcă drepturile cetățenilor, nu și firmele private? Păi în acest caz Bărbulescu a chemat statul în judecată la CEDO pentru că nu a luat măsurile necesare pentru ca dreptul lui la viață privată și la secretul corespondenței să-i fie respectat, conform Articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată și de România. Ori statul în cazul ăsta i-a dat dreptate angajatorului, nu angajatului.

E drept că statul aici s-a sprijinit pe mai multe legi interne și pe o oarecare confuzie europeană în materie, domeniul monitorizării cibernetice fiind unul încă insuficient cartografiat juridic. Tocmai de aceea și directivele europene sunt mai puțin vehemente și fac apel mai mult la obligația statelor de a menține un echilibru între drepturile angajaților și cele ale firmelor.

În epoca atacurilor cibernetice, a spionajului sau a hoției pe față – când am documentat subiectul ăsta am aflat de o angajată care a furat din firmă toată baza de date de clienți și și-a făcut o firmă concurentă – e firesc ca și firmele să-și ia măsuri de siguranță pentru a-și proteja afacerile. Asta nu trebuie, însă, să se traducă într-o restrângere a drepturilor angajaților. Cel mai adesea, însă, monitorizarea activității angajaților pe computer ține mai degrabă de niște curiozități personale ale șefilor și șefuților, și nu de securitatea firmei. De exemplu la unul dintre ziarele la care am lucrat – am aflat abia după ce am plecat – IT-istul era chemat adesea la director sau la redactorul șef cu transcrierile discuțiilor pe messenger ale diverșilor angajați sau mai ales angajate care-i interesau pe șefi. Nu era vorba de securitatea ziarului ci de nevoia de bârfă a unora.

 

 

Citește integral articolul pe dollo.ro


Recomandări

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *