De ce este așa jos învățământul universitar din România. Citește Raportul TT-G3A pe 2014 asupra mediului academic românesc

”Politica de globalizare – de sus în jos -, de reunire nediscriminativă a unităţilor academice care denotă specializări (de exemplu asistenţă socială, sociologie, ştiinţe politice etc.) în structuri globale (de exemplu ştiinţe sociale), practica tipică şi, poate, necesară universităţilor particulare din România în faza lor de formare, este incapacitantă, retrogradă şi vetustă academic pentru o universitate cu tradiţie, care doreşte să exceleze academic în lumea modernă”, se arată în Raportul pe anul 2014 al Grupului de Analiză, Atitudine şi Acţiune în Politica Ştiinţei din România (Think Tank – G3A), dat publicității în această săptămână.

”Din păcate, unele universităţi tradiţionale, presate financiar (ca urmare a subfinanţării), au preluat acest model al universităţilor particulare din ţară, într-un segment anume al organizării lor, cu consecinţe negative asupra poziţiilor lor în topurile internaţionale. Prin această politică globalizantă, specializările performante sunt blocate în dezvoltare prin votul majorităţii (adesea neperformante şi/sau cu alte interese de dezvoltare)”, se specifică în raportul redactat de Alexandru Corlan, Daniel David, Petre Frangopol și Livius Trache. Mai jos puteți citi concluziile și recomandările Raportului pe anul 2014 a Think Tank-ul G3A.

Raportul integral, îl puteți citi în format .pdf aici.

Think Tank-ul G3A s-a constituit după masa rotundă “Universităţile şi Cercetarea din România Încotro?“, organizată la sfârșitul anului trecut de Revista de Politica Științei și Scientometrie, ocazie cu care și-a propus să prezinte un raport anual asupra mediului academic românesc.

Grupul este format din profesionişti din diverse componente ale mediului academic românesc (Academia Română, universităţi, institute de cercetare etc.), care îşi propun să aibă o atitudine constructivă pentru modernizarea acestuia (componența integrală a TT-G3A o găsiți în Anexa 7 a Raportului)

***

Cum am ajuns aici

La naşterea sa formală, sistemul românesc de educaţie şi cercetare a fost unul gândit pe principii riguroase, perfect integrat în aria ştiinţifică internaţională a vremii. Universităţile româneşti tradiţionale din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi s-au născut integrate în mediul ştiinţific internaţional, asimilând din secolul al XIX-lea o structură anatomică humboldtiană bine definită şi robustă, anatomie similară cu cea a altor universităţi de tip world-class de atunci. Personalul academic era bine integrat la nivel internaţional, cu studii în străinătate şi cu publicaţii relevante la nivel internaţional.

Perioada comunistă a fost aceea care a implantat o serie de mecanisme, vetuste printr-o paradigmă care a anulat seturile de bune practici internaţionale. Primul mecanism o fost cel ideologic, care a afectat mai ales ştiinţele socioumane, forţate să-şi dezvoltate o paradigmă adesea neştiinţifică, pentru a justifica cultural ideologia comunistă (vezi David, 2007); unele, ca psihologia spre exemplu, au fost chiar desfiinţate ca specializări şi structuri academice (universitare-în 1977 şi institute de cercetare-în 1982). Al doilea mecanism, care a afectat toate domeniile ştiinţei, se referă la dezvoltarea unor standarde ştiinţifice proprii, care ne-au separat, treptat, de bunele practici internaţionale; acest lucru a fost accentuat de izolarea informaţională şi reducerea, până la blocare, a liberei circulaţii a personalului academic. Excepţia este reprezentată, probabil, de fizică (şi poate de alte ştiinţe naturale/exacte, precum chimia şi matematica) care, fiind imposibil de influenţat ideologic (regularităţile fizice, chimice şi matematice rămânând aceleaşi indiferent de ideologie) şi devenind strategică pentru România, a fost susţinută şi s-a dezvoltat la nivel competitiv internaţional. Însă, lipsa unui mediu academic mai performant, ca structură generală a societăţii (după modelul similar al olimpicilor versus poziţiile codaşe ale învăţământului preuniversitar românesc la testele PISA), a făcut ca această competitivitate să nu fie una sustenabilă, fiind serios afectată de schimbarea ideologică majoră în România de după 1989.

După Revoluţia anticomunistă din 1989, am încercat să ne racordăm, din nou, la aria internaţională a educaţiei şi cercetării. Am reuşit să facem acest lucru doar la nivel macro, prin legislaţia obligatorie pe care a trebuit să o asimilăm ca membri ai Uniuni Europene (de exemplu reformele asociate Procesului Bologna). Din păcate, însă, la nivelul practicilor academice cotidiene, nu am făcut altceva decât să poleim şi, pe alocuri, chiar să accentuăm vulnerabilităţile vechii paradigme comuniste. Astfel:

• Când am realizat că avem nevoie de publicaţii internaţionale, în loc să ţintim să publicăm în revistele internaţionale de top, ne-am inventat propriile reviste de tip Web of Science. Sigur, acest lucru nu este rău în sine, dar aceste reviste sunt de cele mai multe ori periferice domeniului, astfel că informaţiile nu pătrund în fluxul principal al ştiinţei, păstrându-se astfel izolarea ştiinţifică a României. Dacă acestea ne ajută oarecum în poziţionarea în ranking-uri, acesta este un mecanism similar „dopajului” în competiţiile sportive; multe unităţi academice din ţară nu au înţeles că nu poţi să fii respectat ca instituţie la nivel internaţional, când majoritatea publicaţiilor Web of Science dintr-un domeniu îţi apar în propria revistă.
• Rigoarea elaborării unei cărţi s-a pierdut complet. Astăzi, oricine care are suma necesară de bani poate să scrie o carte, multe edituri româneşti, presate economic, făcând adesea rabat de la rigoare în căutarea de resurse financiare. Ţinând cont că nu există un adevărat proces de recenzie (peer review), aceste lucrări sunt, adesea, fără valoare ştiinţifică, folosind unor scopuri administrative (de exemplu promovarea academică în ţară) şi/sau sociale (de exemplu notorietate socială).
• Există, astăzi, în mediul academic românesc, cu mici excepţii şi suprapuneri, trei categorii de personal academic, tributare unor paradigme academice diferite.
• (1) Tributari vechii paradigme comuniste. Mulţi colegi lucrează încă în vechea paradigmă, procesul lor de internaţionalizare fiind, aşadar, minimal (de exemplu, se reduce la participarea la conferinţe, minime colaborări internaţionale), fără publicaţii international sistematice şi importante. Deşi unii dintre aceştia, e drept, mai puţini, lucrează serios şi riguros, testul final pentru valoarea şi originalitatea unei contribuţii ştiinţifice este însă tocmai procesul internaţional de critică şi analiză, test pe care aceştia nu au cum să-l treacă.
• (2) Pseudoperformanţi. Alţi colegi au reuşit prin relaţii personale şi/sau revistele proprii, indexate Web of Science, să acumuleze un număr de publicaţii şi citări internaţionale, având, astfel, o aparenţă de internaţionalizare, fără o operă proprie; într-adevăr, nimeni într-o ţară civilizată nu s-ar aştepta ca un om cu un profil scientometric în general acceptabil (de exemplu publicaţii Web of Science, citări, un indice Hirsch rezonabil şi/sau cu cărţi/capitole indexate în sute de biblioteci internaţionale) să nu poată raporta un număr minimal de contribuţii ştiinţifice în reviste/edituri internaţionale ca autor principal/de concepţie! Pentru un mediu academic sănătos acest lucru este imposibil. Ei bine, în România acest lucru este posibil ca urmare a distorsiunilor practicilor academice, menţionate mai sus. Iar acest lucru este grav, aceşti colegi putând – dacă se prezintă ca mai performanţi decât cei din paradigma veche şi solicită, în consecinţă, resurse, funcţii şi recunoaştere – distorsiona reperele academice (de exemplu, în orice analiză generală aceştia pot să apară mai performanţi ca cei din vechea paradigmă, deşi nu au operă de concepţie, în timp ce cei din vechea paradigmă pot avea, în unele cazuri, operă de concepţie). Mai mult, aceştia au învăţat rapid că pot organiza conferinţe indexate Web of Knowledge şi publică ca autori/coautori multe conference proceedings în propriul volum, spunând apoi că au anual 4-5 „articole ISI” (promovează astfel confuzia între articole şi conference proceedings, adesea reuşind asta chiar la nivel de CNATDCU, prezervându-şi astfel poziţii de putere în promovarea academică). Aceste distorsiuni, mai mult sau mai puţin intenţionate, fac ca aceşti colegi, în ciuda unei aparenţe de competitivitate, să nu fie eligibili să aplice în proiecte internaţionale (de exemplu, pentru a fi eligibil să aplici la European Research Council pentru advanced grants este nevoie de aproximativ 10 contribuţii ca autor de concepţie); ce să mai discutăm de câştigarea unor astfel de proiecte, dacă nu suntem eligibili să intrăm în joc! Aceşti colegi, nefiind autori de concepţie, ci de cele mai multe ori doar culegători de date în ţară pentru proiectele gândite de alţii din afara ţării, nu vor putea asigura un avantaj competitiv mediului academic românesc (de exemplu, prin publicaţii de concepţie, dezvoltarea unor grupuri de cercetare performante etc.), în ciuda aparenţelor!
• (3) Tributari noii paradigme (standardelor internaţionale). În fine, există a treia categorie a celor care urmează practicile internaţionale, care este însă mereu împinsă în corzi de coaliţia celor din primele două categorii, coaliţie care ocupă majoritatea funcţiilor de decizie în mediul academic, distorsionând practicile academice internaţionale (de exemplu recent, unele comisii CNATDCU au discutat în mod serios dacă publicarea în reviste româneşti să nu fie un criteriu obligatoriu de promovare, nu doar unul care să conteze la punctaj; s-a renunţat, în final, la acest lucru ca urmare a reacţiei comunităţii profesionale, dar faptul că aşa ceva a fost luat serios în discuţie, arată mentalitatea şi nivelul actual al standardelor din ţară!).

Această paradigmă vetustă, care supravieţuieşte în diverse forme, face ca universităţile şi unităţile de cercetare din România, cu câteva excepţii notabile, să nu facă parte din elita internaţională în domeniu şi nici măcar din nucleul de referinţă. Astăzi lupta pentru normalitate nu mai duce ca în anii trecuţi cu IGNORANŢA (când oamenii nu cunoaşteau standardele internaţionale), cât cu IMPOSTURA pseudoperformanţilor care încearcă să le atingă prin „dopaj” academic (de exemplu relaţii personale, reviste proprii, distorsionarea criteriilor de performanţă etc.).

Ce este de făcut

Sistemul românesc de educaţie şi cercetare are nevoie de o schimbare de paradigmă. Până în prezent, noi am încercat să dezvoltăm noi practici în paradigma veche. Acest lucru a dus la blocaje şi tensiuni în sistem.

În baza analizei noastre, noua paradigmă trebuie implementată şi gândită secvenţial astfel:

• Înţelegem faptul că educaţia şi cercetarea reprezintă priorităţi naţionale (de exemplu, după cum reforma lui Spiru Haret în domeniu a fost o prioritate naţională).
• Trebuie să terminăm cu inovaţiile idiosincratice în aceste domenii. Fiecare decident ţine/îşi permite să inventeze lucruri (de dragul de a-şi lega numele de vreo inovaţie legislativă), rupându-ne, astfel, de bunele practici internaţionale şi punând la risc generaţii întregi. Aceste inovaţiile idiosincratice se stopează.
• Trebuie să asimilăm criterii/standarde şi modelele internaţionale de a le atinge din universităţile de prestigiu (world-class), nici mai mult, nici mai puţin! Dacă vrem să mergem spre Occident, trebuie să vorbim aceeaşi limbă cu acesta. Care sunt acele criterii/standarde şi modele? Simplu spus, sunt cele descrise anterior ca şi componente în ranking-urile internaţionale (vezi şi Anexa 3), corespunzând setului de bune practici internaţionale de la world-class universities. Sigur, aceste modele internaţionale de la unităţile academice de prestigiu nu trebuie preluate fără adaptare, dar adaptarea nu trebuie să le modifice esenţa (cum adesea se întâmplă în ţară). Mai mult, aceste modele nu trebuie să fie o ameninţare pentru cei care s-au format în vechile modele/paradigme; ele se vor aplica pentru viitor, nu pentru trecut (aşa se vor simţi toţi protejaţi, iar schimbarea se va face fără conflicte, cu un larg suport). Nu ne aşteptăm de la colegii pregătiţi în vechea paradigmă să performeze la sfârşit de carieră în noua paradigmă; dar ne aşteptăm să-şi orienteze colaboratorii tineri şi doctoranzii spre noua paradigmă şi să susţină „revoluţia paradigmatică” (în sens kuhnieni – vezi Kuhn, 1976).
• Aceste schimbări vor fi implementate de oameni cu profilul care le reprezintă (cei tributari noii paradigme). Ei sunt cei cu care politicienii trebuie să populeze instituţiile implicate în funcţionarea sistemului românesc de CDI (de exemplu, CNATDCU, ARACIS etc.) şi care pot reforma treptat aria românească a educaţiei şi cercetării; dacă aceste instituţii sunt dominate de celelalte categorii, eşecul este garantat. Speranţa este ca cei tributari vechii paradigme şi cei pseudoperformanţi să-şi corecteze practicile academice şi să evolueze spre noua paradigmă şi/sau să o susţină (sau măcar să nu interfereze cu aceasta). De la un mare segment din actualul leadership din ştiinţă nu ne putem aştepta să înţeleagă şi să implementeze modelele internaţionale în domeniul educaţiei şi cercetării. Cei care au crescut într-o mentalitate, chiar de bună credinţă fiind, nu pot fi eficienţi în a produce ei schimbări de paradigmă. Cei care nu potrivesc noua paradigmă, tineri sau mai în vârstă, vor face totul să o blocheze. Aşadar, noua paradigmă poate fi implementată doar de oamenii valoroşi academic, la care se poate adăuga diaspora ştiinţifică românească de la universităţi şi institute de top. Adesea, diaspora nu ţine neapărat să se reîntoarcă în ţară, dar vrea să ajute ţara de acolo de unde este. Spre deosebire de diaspora maghiară – dedicată şi suportivă pentru Ungaria -, diaspora ştiinţiifică românescă priveşte uneori ţara cu nemulţumire, deoarece se simte, adesea, pe bună dreptate, neînţeleasă, nedreptăţită şi ignorată; acest lucru trebuie schimbat fundamental şi să folosim în interesul ţării talentul diasporei ştiinţifice româneşti.
• Finanţarea trebuie să crească în mod obligatoriu; fără acest lucru, orice discuţie despre reformă se face degeaba. Dar, în paralel cu această creştere, este nevoie de (1) o utilizare mai bună a finanţării existente (de exemplu, care să susţintă majoritar personalul academic care, prin contribuţii de concepţie, poate creşte competitivitatea ţării) şi (2) o modernizare a sistemului românesc de CDI, pe direcţiile menţionate mai sus, astfel încât finanţarea să nu fie înghiţită într-o gaură neagră.
• Implicarea cercetării în dezvoltarea economică şi creşterea nivelului de trai al populaţiei nu se fac prin planificare; implicarea se face prin generarea condiţiilor ca transferul de cunoaştere şi transferul tehnologic să se producă eficient, iar pentru asta este nevoie ca cercetarea românească să aibă parteneri în economia românească.

Concluzii şi discuţii

Aşa cum am afirmat în introducere, prezentul Raportul se bazează pe (1) analize anterioare ale unor autori ai Raportului (David, 2014; David 2014a; David şi colab., 2014), (2) date din literatura şi statistica naţională şi internaţională (de exemplu Eurostat) şi (3) propriile analize ale TT-G3A (incluzând feedback-ul membrilor TTG3A la un chestionar elaborat de autorii acestui Raport – vezi Anexa 2).

Situaţia actuală a sistemului CDI românesc, caracterizată în recente evaluări publicate în revista Nature prin expresii cum ar fi „cădere liberă” sau „eşec”, pare a consta într-un nivel scăzut al competitivităţii personalului academic din ţară (inclusiv migrarea accelerată a creierelor, atât în străinătate, cât şi în alte domenii, din afara cercetării), în scăderea investiţiilor publice şi private în cercetare, la un nivel care, în anul 2013, a revenit la procentul din PIB din 2004, şi în rapida decredibilizare a universităţilor în rândul populaţiei.

Paradoxal, aceste evoluţii sunt însoţite în documentele oficiale şi în declaraţiile politice de cele mai entuziaste anticipări ale nemaipomenitei dezvoltări a cercetării şi inovării, şi de o paradoxală creştere a numărului de diplome, inclusiv de doctorat, şi a facilităţii obţinerii acestora.

Cauzele acuzate pentru această prăbuşire sunt dintre cele mai variate. Unii susţin că ar fi de vină moştenirea regimurilor din perioada 1947-1989. Alţii susţin că, din contră, realizările din acea perioadă, aşa cum au fost ele (aici se pot cita investiţii cum ar fi platforma de la Măgurele, Pipera, Politehnica Bucureşti sau Fundeni), au fost urmate de o dezintegrare a sistemului după 1990, pe fondul unei deprofesionalizări generale a societăţii. Alţii spun că, de fapt, nu a avut loc o deprofesionalizare pentru că opţiunile şi posibilităţile generaţiei actuale sunt foarte largi – altfel spus, populaţia se profesionalizează, doar instituţiile nu. Desigur, mulţi dau vina, cu evident temei, pe reducerea alocărilor financiare de la buget, deşi aceasta nu prea explică şi prăbuşirea finanţărilor private pentru cercetare. De asemenea, mai este acuzată criza economică, expansiunea fără precedent a volumului publicaţiilor în dauna calităţii lor, interesele diverselor grupuri, intervenţia factorului politic în funcţionarea organizaţiilor de cercetare.

Este plauzibil că fiecare dintre aceste cauze are un sâmbure de adevăr. De exemplu, izolarea comunităţii ştiinţifice româneşti în timpul comunismului a contribuit, fără îndoială, la alienarea şi reducerea performanţei sale. La fel, inversarea programatică a valorilor. Pe de altă parte, şi alte ţări au suferit de o izolare similară, şi o inversare a valorilor, dar după 1989, în contextul aceloraşi presiuni privind migraţia creierelor şi crizele economice, au înregistrat o relansare spectaculoasă a investiţiilor şi rezultatelor de cercetare – în particular, Ungaria şi Cehia.

Migraţia creierelor este prezentă în foarte multe ţări, şi totuşi sistemele lor ştiinţifice se dezvoltă, în special, în fazele în care se reracordează la sistemul internaţional şi adoptă practicile larg uzitate.

Explozia de publicaţii de proastă calitate, posibilă datorită mediului online, este prezentă şi pe plan global, la fel cum sunt prezente fenomene îngrijorătoare de contrafacere organizată, pe scară largă, a propunerilor de proiecte, rapoartelor ştiinţifice şi publicaţiilor.

Şi pe plan mondial mai apar fenomene, cum ar fi decredibilizarea mediului academic, saturarea posturilor, intervenţia politicului în stabilirea temelor de cercetare, imposibilitatea angajării absolvenţilor de doctorat în mediul academic – ceea ce face doctoratul tot mai irelevant, plafonarea investiţiilor publice în cercetare, deşi, totuşi, o prăbuşire a investiţiilor ca în România nu poate fi citată. Politicul nu poate fi scos din finanţarea publică, pentru că partidelor aflate la putere li se încredinţează bugetul statului – desigur, însă, modul în care contractează şi intervine acesta va determina în bine sau în rău efectele finanţărilor.

Mai mult, în istoria sistemelor ştiinţifice, prezenţa a numeroase universităţi şi institute cu prestaţie foarte dubioasă şi/sau aflate sub controlul unor reţele de familii, s-a mai întâlnit. Pentru fiecare dintre aceste situaţii se găsesc, sau cel puţin se caută, diverse soluţii, la toate nivelurile. De exemplu, universitatea de tip Humboldtian a apărut prin dezvoltarea progresivă a unor condiţii adecvate de finanţare publică pentru cercetare, într-un mediu în care cele mai multe universităţi erau, de fapt, afaceri de familie (cum, la data respectivă, erau de fapt şi statele sau armatele). Desigur, aceste afaceri de familie erau, la origine, investiţii făcute din resursele private ale acelor familii.

Cauzele fenomenelor în sisteme complexe, cum este sistemul CDI şi sistemul socioeconomic mai larg căruia îi aparţine, pot fi uneori „solemne”, adică unice, majore, uşor de recunoscut, intenţionate, cu consecinţe evidente. De pildă, scăderea susţinută a investiţiilor în CDI în România, cu neonorarea repetată de către stat – indiferent de motiv – a condiţiilor contractuale convenite, chiar dacă acoperibilă prin subtile interpretări, este de natură să decredibilizeze durabil statul şi instituţiile sale.

Dar, cele mai multe cauze sunt subtile şi nu constau în evenimente frapante, ci pot fi percepute doar prin sindroame formate din variaţii subtile ale unor parametri. Un exemplu îl constituie posibila recentă saturare, în SUA, a mecanismelor stabilite prin raportul Vannevar-Bush, adică a mecanismului de finanţare publică, prin competiţii de granturi, a cercetării în universităţi şi institute, cercetare a cărei forţă de muncă va consta, în principal, în doctoranzi şi postdoctoranzi, care aspiră, în general, la o poziţie academică. Această saturare se manifestă prin efecte îndepărtate, cum ar fi scăderea interesului pentru ştiinţe al elevilor de liceu, care apoi ajung şi ele să participe la mecanismul cauzal.

În fine, SUA a fost multă vreme o ţară a fabricilor de diplome, orice organizaţie fiind liberă să emită diplome cu propriul antet, rezultând crize de credibilitate peste crize. Pentru a putea distinge între valoare şi nonvaloare, au apărut însă sisteme de certificare independentă, cum sunt SAT, USMLE sau GMAT, sisteme care ar putea rezolva probleme analoage şi la noi (şi care, de fapt, sunt deja prezente).

În România, probabil, că am asistat, din păcate, la o combinaţie a tututor acestor factori care, astfel, au devenit extrem de puternici, marcând decisiv, în sens negativ, sistemul românesc de CDI. În plus, în ţară, spre deosebire de alte ţări cu probleme similare, lipseşte dispnonibilitatea de a analiza obiectiv situaţia şi a o confrunta direct. Noi suntem, adesea, experţi în explicaţii postfactum şi de acoperire defensivă a realităţilor. Până când nu ne confruntăm direct cu realitatea, aşa cum este aceasta, soluţiile nu pot fi unele serioase, rămânând doar în registrul dezbaterilor fenomenologico-hermeneutice, fără impact direct pozitivist/pragmatic.

Aşadar, analizând pragmatic ansamblul răspunsurilor la analizele noastre din acest Raport, derivă o serie de noi întrebări. În primul rând: sunt evoluţiile de la noi forme particulare ale unor evoluţii globale?  Sunt în vreun fel extreme? De exemplu, migraţia creierelor este agravată de starea materială proastă în ţara de origine şi de facilitatea emigrării? Este România într-o extremă a valorilor acestor variabile? Care sunt nivelurile critice ale parametrilor de finanţare, investiţii, resurse umane, care riscă să producă o schimbare a regimului de funcţionare a sistemului? Care sunt exemplele istorice, sau actuale, analoage situaţiilor din România? Cum s-a ieşit din acele situaţii? În cât timp? De ce metodele respective n-ar funcţiona şi în România? Organizarea pe viitor a unor studii care să răspundă acestor întrebări s-ar putea face sub forma unor dizertaţii de master/teze de doctorat interdisciplinare şi/sau a unor proiecte de cercetare specifice. Este esenţial ca aceste studii să fie cantitative, pentru că procesele care au loc nu pot fi descrise decât în termeni cantitativi. De exemplu, plafonarea finanţărilor publice pentru cercetare într-o ţară care, oricum, investeşte mai mult decât aproape oricare alta, cum ar fi SUA, are cu totul altă semnificaţie decât înjumătăţirea lor într-o ţară aflată mult în urma plutonului, unde singura perspectivă deschisă de această înjumătăţire este decuplarea de lumea civilizată.

***

Citiți aici, în format .pdf, Raportul integral