Dacă ești doar un imbecil nu poți, dar dacă ești un cetățean interesat de lumea în care trăiește, există niște soluții neprevăzute de Constituție.
Răspunsul scurt la întrebarea asta ar fi că nu o poți schimba. Nu dacă ești un simplu imbecil cetățean care te trezești la un moment dat că vrei să faci mai bine o lege decât ăia pe care chipurile i-ai ales ca să te reprezinte în Parlament.
Pentru că totuși suntem un stat de drept și avem o constituție democratică, teoretic avem și posibilitatea asta utopică. De a schimba o lege. Ba chiar de a face una nouă, dacă ne simțim în formă.
Ce zice Constituția
Constituția zice așa: că 100.000 de cetățeni cu drept de vot pot avea o inițiativă legislativă. Cu condiția ca ei să provină din cel puțin un sfert dintre județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe (inclusiv Bucureștiul) să fie adunate cel puțin câte 5.000 de semnături în favoarea inițiativei. (articolul 74 din Constituția Românei)
În cazul în care vreți să schimbați chiar Constituția, trebuie să adunați 500.000 de oameni, din jumătate dintre județele țării, iar numărul semnăturilor din aceste județe (inclusiv din București) trebuie să fie de 20.000 cel puțin. (articolul 150)
Nu mai intru în detaliile de organizare în aceste cazuri, pentru că e puțin probabil că se va naște prea curând românul ăla cu atâta determinare. Dacă vă bate gândul, totuși, trebuie să răsfoiți Legea privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni – nr. 189/1999, republicată în 2004. Am citit mai demult un interviu cu un medic care a încercat să schimbe legea sănătății, și nu a reușit, deși a folosit rețeaua medicilor de familie pentru asta. Nu a reușit să strângă semnăturile, firește.
Ce ne învață practica
O metodă mai puțin sisifică, dar tot din sfera cetățenească, ar putea fi aceea aplicată cu un oarecare succes de organizațiile neguvernamentale. Un ONG (sau mai multe asociate în același proiect) face un proiect de lege, îl discută cu ministerele implicate în domeniul pe care-l vizează legea, și încearcă să le convingă să promoveze proiectul mai departe, în Parlament. Guvernul are această posibilitate.
Dacă nu reușește să convingă niciun minister, ONG-ul poate să contacteze un parlamentar sau doi, care să depună la Parlament proiectul, ca și când ar fi inițiativa lui/ei. De fapt e ca și a lui, pentru că el o inițiază, o sprijină, și eventual – dacă legea devine suficient de celebră, i-ar putea chiar purta numele. E o relație ciudată între ONG și parlamentar, pentru că nu există oficial o cale instituțională pentru asta, ci se apelează „la noroc” la acei parlamentari despre care se știe că au fost receptivi și cu alte ocazii și au demonstrat că au mintea deschisă.
Am fost în apropierea unei astfel de proceduri când APADOR-CH a avut inițiativa modificării mai multor legi ce vizează activitatea poliției și jandarmeriei. V-am povestit despre necesitatea modificării legilor care permit acum poliției/jandarmeriei să ridice pe oricine de pe stradă și să-l ducă la o secție de poliție, chipurile pentru identificare. Acolo poate să-l țină 24 de ore, timp în care omul nu are vreun drept garantat, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul unei arestări. De aici și numeroase abuzuri pe care „organele” le-au cam făcut în anii ăștia, în cele 24 de ore de „conducere la secție”.
În cazul acesta demersul APADOR-CH a început efectiv în aprilie 2011. S-au studiat legile altora, s-au făcut propuneri de modificare pentru ale noastre, au fost întâlniri cu reprezentanți ai ministerelor Justiției, Administrației și Internelor. De mai multe ori, pentru că uneori s-a întâmplat ca oamenii de legătură din ministere să fie schimbați odată cu schimbarea guvernului.
Într-un glorios final, prin iunie 2012, modificările au ajuns inițiativă legislativă depusă în Parlament de către deputatele Alina Gorghiu (PNL) și Carmen Moldovan (PSD). Camera Deputaților nu a dezbătut-o, pentru că avea alte treburi, așa că după cele 45 de zile prevăzute tot de Constituție, în care legea a stat degeaba prin Camera Deputaților, s-a considerat că a fost adoptată tacit, așa că din octombrie 2012 a ajuns la Senat, care e și cameră decizională. Vom vedea cum va ieși de acolo.
Cert e că au muncit la acest proiect niște oameni de la APADOR-CH, mai bine de un an de zile, au pus umărul și niște funcționari ai ministerelor, câțiva parlamentari, și e foarte probabil să nu iasă din Parlament mai devreme de finalul acestui an – dat fiind că sunt alegeri. Prin urmare vor trece cam doi ani până vom vedea dacă Parlamentul e sau nu de acord cu propunerea. Pentru că nu poți să știi decât ce bagi în Parlament. Ce iese e în afara oricărui control. Sau oricum în afara controlului cetățenesc.
Care e soluția?
Am scris textul ăsta la cererea unei cititoare, dar în ultima vreme am mai auzit întrebarea asta și de la alții, preocupați de posibilitatea de a se implica cumva în schimbarea lucrurilor din țară. E încurajator pentru mine să văd că lumea începe să se întrebe, măcar, ce se poate face, chiar dacă aparent procedura în cazul ăsta e descurajantă.
APADOR-CH e implicată acum într-un alt proiect. Legea 60/1991, cea care îngrădește oarecum libertatea adunărilor publice, ar trebui modificată astfel încât atunci când vrei să protestezi (la adresa Guvernului, a primarului) să nu fii obligat să te duci să ceri autorizație chiar de la cel pe care-l contești. Constituția spune că „Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme”. Legea 60 adaugă că pentru asta trebuie să anunți primăria. Primarul pune și el de la el și transformă notificarea din lege în aprobare în toată regula, ba chiar negociere cu comisia de avizare de la primărie. Și așa ajungem la locuri tabu în oraș, în care nu ai voie să protestezi, și dacă vrei să-i strigi ceva la fereastră premierului trebuie să ai plămânii antrenați, că nu poți striga decât tocmai de peste Piața Victoriei, de sub picioarele girafei de la Antipa.
E surprinzător cum legea asta, făcută în 1991, imediat după mineriade, poartă în ea atâta spirit comunist, deși provine de la emanații unei „revoluții populare” :D Cum au făcut urmașii unei revoluții o lege care spune că adunările publice care au ca scop o lovitură de stat sunt interzise. Cum se complac ei, de 22 de ani, între zidurile construite de un comunist, ca să se apere de popor, deși nicăieri în lumea civilizată la care ne tot raportăm, suprema instituție a aleșilor populari nu este izolată atât de aseptic de popor. Cei de la Miliția Spirituală (de unde am luat și poza) au scris un text inspirat pe tema asta, cerând desființarea zidului din jurul Casei Poporului, pentru că el nu are nicio rațiune de securitate. Parlamentarii sunt suficient de bine apărați chiar în clădire, iar pajiștile verzi din jurul ei pot foarte bine să servească drept parc public, că tot are Bucureștiul atât de puține spații verzi.
Revenind la modificarea legilor, lucrurile stau așa și pentru că noi ne-am complăcut în ăștia 22 de ani în postura de guvernați. Unii au subminat ideea de societate civilă, alții au subminat presa, și majoritatea am fost pasivi sau chiar indiferenți la ce se întâmpla dincolo de zidurile astea. Acum am vrea să știm, dar e aproape imposibil. Totuși eu refuz să cred că nu putem mai mult dec
ât să ne minunăm retoric de prețurile vehiculate în campania electorală, pentru un loc în Parlament. Totul e să fim un pic mai atenți. Pentru că relația dintre un popor și politicienii lui e ca jocul de alba-neagra. Nu ești atent, ți-a luat banii. Ați văzut cum s-a dus Gigi Becali ieri la Parlament, ca să-și testeze viitorul fotoliu de parlamentar? Așa se face. Vrei să cumperi ceva, te duci, vezi, testezi, compari cu scaunele din plastic de la Parlamentul European și-ți dă pe plus. Tot mai bine la noi în țară, unde numai un stâlp din Casa Poporului costă cât un etaj din Parlamentul ăla transparent de la Bruxelles ;) E un citat aproximativ din domnul Gigi, la care mă gândesc cu ce proiecte de legi ne-am putea duce noi, femeile, ca să le inițieze el, ca parlamentar?
