În prezent, în cadrul sistemului de învățământ, are loc un proces de îmbătrânire demografică. Idealul profesorului trecut de prima tinerețe și la final de carieră nu mai reprezintă o minoritate, ci un des întâlnit standard deoarece din sistem ies mai multe persoane decât intră.
Personal, am ales să mă pronunț în acest articol exclusiv asupra situației din cadrul școlii mele, în ciuda faptului că sunt pe deplin conștient că problematica pe care o ridic este una generală, prezentă în fiecare instituție de învățământ. Fac acest lucru atât pentru a conferi un caracter subiectiv analizei, dar și deoarece consider că acest exemplu individual este elocvent pentru situația tragică prin care trecem.
În ultimii ani un număr din ce în ce mai mare de cadre didactice au ieșit la pensie, fenomen accentuat de pandemia care a transformat școala într-un focar de infecții, astfel punând în pericol viețile persoanelor în vârstă și determinându-le să își grăbească retragerea din câmpul muncii. Situația eliberării unui post ar trebui rezolvată simplu, să se angajeze un profesor nou care să îl înlocuiască pe cel vechi. Ei bine, în practică, acest lucru se dovedește a întâmpina probleme: nu există oameni calificați care să preia catedra. Astfel, școlile întâmpină o recesiune de personal anormală unui stat ce se vrea a fi educat și de talie europeană.
Sunt elev la unul dintre cele mai bune licee din orașul meu, o instituție cu prestigiu și care, în teorie, ar trebui să fie dorită de orice profesor. Totuși, după multele pensionări de anul trecut, două posturi au rămas vacante din pricina lipsei de oameni care să le preia. Criza a fost atât de acută încât a fost nevoie să se caute oameni în întregul județ, totul în zadar căci nu a fost găsit nimeni. Care a fost rezolvarea? Au fost readuși aceiași profesori ieșiți la pensie în anul anterior. Această măsură este în mod evident ineficientă căci prin intermediul ei nu se reușește decât amânarea inevitabilului: indigența profesorală.
Făcând abstracție de lipsa de perspectivă privind viitorul educației, care se arată în orizontul României, necesită menționate și problemele contemporane ale situației în care și eu personal mă aflu. Un colectiv profesoral majoritar îmbătrânit, format profesional într-o societate și lume profund diferită de cea contemporană, prezintă numeroase probleme și neajunsuri. În primul rând, și de altfel cel mai important, este dificultatea adaptării acestora la tehnologia modernă și la procesul de digitalizare a învățământului, impus și accelerat de pandemia ce a dominat anii anteriori. Profesorilor le este greu să se adapteze la metodele actuale de predare și, la o adică, nici nu au vreo motivație de a învăța ceva atât de nou, în contextul în care urmează să se pensioneze în câțiva ani iar aceste deprinderi nu le vor fi de folos pentru mult timp. O a doua problemă ce vine la pachet cu îmbătrânirea dascălilor este prezența unor mentalități și valori învechite, ce nu se pretează de cele mai multe ori tinerilor din generația Z. Astfel, între elev și profesor apare o sciziune ce duce la ineficiență.
Îmi rezerv totuși dreptul de completa anterioarele afirmații cu următoarea remarcă: nu trebuie privite ca niște generalizări asupra personalului didactic în vârstă. Există fără doar și poate exemple model printre care se numără și majoritatea profesorilor din școala mea. Nu pot însă să nu privesc cu stupoare la școlile care nu își permit să selecteze elita profesorală și la elevii care sunt victimele acestei drame.
Astfel, întrebările care apar sunt: cum este posibil să nu existe profesori tineri care să ocupe posturile? Și care este viitorul educației, deci al societății și statului românesc în aceste condiții?
Există, cred eu, două mari cauze pentru penuria de profesori debutanți. Prima este bineînțeles salariul. Venitul pe care ajunge să îl primească un dascăl după ce a căpătat vechime în învățământ este egală în cel mai bun caz cu cel care poate fii primit la început de carieră într-o corporație din domeniul privat. Acest lucru este problematic, căci nu are cum să stimuleze tinerii, care își doresc un viitor bun și siguranță financiară, să aleagă această meserie. A doua cauză este statutul degradat al profesorilor. Această meserie nobilă și-a pierdut respectul cuvenit atât în accepțiunea colectivă a societății, care a ajuns să plângă de milă profesorilor, cât și a statului, care ignoră în continuare cu desăvârșire nevoia și solicitările pentru majorarea salariilor.
Acum că am stabilit sumar și relativ simplist care sunt cauzele, este necesar să analizăm ce urmări va avea această situație tragică. Creșterea cererii de profesori în raport cu numărul tot mai mic de persoane calificate va determina o scădere a exigenței cu privire la calitatea acestora. Așadar vom avea profesori din ce în ce mai slabi, lucru ce va duce la un sistem de educație ineficient, ale cărui roade vor fi milioane de tineri ce vor forma societatea de mâine.
Procesul explicat mai sus este un cerc vicios care se auto-propagă în lipsa intervenției statului prin măsuri eficiente și practice. Nu sunt în măsură să aduc nici o propunere de rezolvare, elaborarea acestor tipuri de politici fiind destinată autorităților competente. Totuși, prin acest articol am dorit să atrag atenția asupra acestei probleme care de-abia începe să se arate și care are potențialul înfricoșător de a degrada într-o proporție și mai mare deja șubredul sistem de educație din România.
În prezent, cu greu, ne descurcăm. Profesorii în vârstă încă pot și mai sunt dispuși să predea și după pensionare. Ce o să facem însă când nu vor mai fi?
