Azi la Poșta Vitan, la coadă la depus declarația de venit pe 2011. Era cam ora 13.00 când am intrat. Am ieșit după jumătate de oră pentru că am nimerit în schimb de tură. E un progres față de acum câteva luni când între 12.00 și 13.00 se închideau toate ghișeele pentru asta. Acum turele se schimbă din mers, dar evident durează ceva să numeri bani, să-și ia o funcționară catrafusele și să și le instaleze colega de pe tura de după amiază. Dar, pentru că am tot venit în contact cu serviciile Poștei naționale în ultima vreme am dezvoltat pesemne o toleranță suspectă. Pentru că nu m-a revoltat deloc timpul de așteptare.
Trei persoane după mine a intrat în oficiul poștal un actor. Nu știu cum îl cheamă, dar i-am recunoscut figura, pentru că îmi plăcea. Până azi. Arată bine și-l bănuiesc că are cam vârsta mea. Deci suntem de-un leat, cum ar veni. Tipul întreabă mai întâi dacă ăla e ghișeul la care trebuie să stea, apoi se așează la coadă. Nu știu dacă venise gata nervos sau s-a enervat pe parcurs, dar la un moment dat a reușit să mă enerveze și pe mine cu remarcile lui.
A început cu comentarii de genul „dar ce face, domnule, asta, că de zece minute nu se mișcă nimeni în față?!” Știți, genul de gargară de coadă, ca să ne dăm intransigenți și să nu treacă timpul fără să ne facem remarcați. În fața mea erau alte trei persoane. Schimbarea de tură a lungit perioada de rezolvare a clienților la toate ghișeele, dar actorașul nu vedea decât că ăia din fața lui nu se mișcau. Îi răspunde cineva că se schimbă tura, și că asta e cauza. „Să schimbe tura noaptea, nu mă interesează!” s-a revoltat actorul.
Apoi, de plictis, a început să se uite pe pereți. Poșta Vitan e proaspăt mutată la parterul unei clădiri noi, încă nefinalizate. Un șmen de clădire ilegală, construită chiar vis a vis de vechea poștă, mai înaltă decât prevede planul de urbanism, dar ăsta e alt subiect. (Apropos, domnu Liviu. Liviu Negoiță, cum vă scrieți numele pe afișe ca să nu vă încurce electoratul, nu știu câtă lume o să vă confunde cu Negoiță de la PSD pe buletinul de vot, dar mulți n-o să vă voteze tocmai pentru măgăriile de urbanism pe care le-ați aprobat în al doilea mandat prin diverse colțuri de sector.)
Revenind la actoraș. A început să se revolte pe felul în care arăta oficiul. Că sunt hârtii lipite în geamuri, și că de ce nu sunt jaluzele? Că totul de acolo respiră un aer de călătorie în timp, în 1984. N-am înțeles dacă se referea la romanul omonim sau la anul în sine. Vai, dar cum era posibil să arate așa Poșta!? Probabil nu fusese în vechiul sediu, de peste drum, ca să i se pară că se întoarce în 1964.
Bătând din picior a venit în față și a început să se uite insistent la funcționarele care totuși făceau ceva în felul lor acolo. Dar n-a avut tupeu să le zică ceva. „A trecut un sfert de oră și nu se întâmplă nimic!”, a conchis fierbând de nervi la întoarcerea la locul lui în coadă. Asta vedeam toți, dar el era singurul viteaz care bombănea. Între timp noua funcționară s-a apucat de treabă. Una dintre cliente avea nevoie de un plic, ca să trimită ceva. A doua avea de plătit impozitul pe casă. Căutarea contribuabilei în computer, după CNP, apoi după adresă a fost fără succes. În final funcționara i-a zis doamnei care stătuse și ea vreo juma de oră la coadă că nu o poate ajuta, că trebuie să meargă la Direcția de taxe, pentru că ăia i-au trimis greșit decizia de impunere. Nu era vina funcționarei de la poștă. Nici doamna nu a comentat. A mulțumit și a plecat.
Dar actorașul s-a dezlănțuit. Tot cu voce semi-joasă. Cât să fie auzit, dar nu prea tare. „Nu că pe asta trebuie s-o filmez! Eu o filmez, nu se poate așa ceva!” Și a scos, evident, un iPhone din buzunar și a început să-l fluture pe la nasul nostru, promițând c-o filmează pe aia de la ghișeu. Care, săraca, își vedea de treabă liniștită. Nu știa că urmează „să fie filmată”.
Între timp eu am ajuns în față, i-am dat plicul, banii, și până să-mi tipărească chitanța actorașul tot nu izbutise să apese pe play. Mă gândeam că dacă vine în față și mă filmează și pe mine îi dau peste ochi cu ceva, că prea era enervant. Dar între timp l-au calmat ăia de lângă el. O fată i-a explicat că așa merg toate ghișeele, să nu se mai agite, că așa e la Poșta română. „Puțin îmi pasă cum e, eu n-am mai intrat de 20 de ani într-o poștă. E inadmisibil așa ceva!” a răbufnit actorașul. Tot cu voce joasă.
Mi-am luat chitanța și am plecat. Nu știu dacă, ajuns în față, i-o fi dat și câteva palme funcționarei. Dar puțin probabil. Părea genul care doar se revoltă de pe margine și așteaptă să ia alții măsuri. El doar exclamă replici și sentințe: „E inadmisibil!”. Nu zic că Poșta română o fi vreun ceas elvețian. Dimpotrivă. Dar oricât aș fi și eu de cârcotașă trebuie să admit că în ultimii ani am văzut o schimbare măcar în comportamentul funcționarelor. Zâmbesc, sunt amabile, îți mulțumesc și îți urează o zi bună la final. Restul nu ține de ele, ci mai degrabă de un algoritm politic și de niște inginerii financiare pe cale de a fi privatizate cât de curând. Una dintre ele poate ar fi chiar această mutare a Poștei Vitan din clădirea de vis a vis, cea veche, din cărămidă, care-i poartă numele. Și care, surprinzător, nu era a Poștei, ci a Romtelecom. Care Romtelecom cică vrea să vândă clădirea, că terenul de sub ea o fi mai bun. Așa că poșta plătește chirie acum unui alt particular, care a construit un bloc hidos și înalt peste drum. Cu voie de la primărie, cum spuneam.
În fine, vă povestesc asta pentru că azi pe mine una m-a revoltat mai mult atitudinea de Gigă contra de fațadă a actorașului, și nu serviciile Poștei. Ori eu am îmbătrânit, ori unii au luat-o razna.
