Pelicanul și lopata de zăpadă a Uriașului. Urmele verzi ale unei Capitale europene (III)

URME. Către sfârșit de octombrie, la amiaza unei zile de lucru oarecare (s-a întâmplat să fie într-o joi), trecătorii sunt rari pe malurile râului Bega, în centrul Timișoarei, chit că am prins o vreme care m-a obligat să rămân la tricou. Niște bicicliști grăbiți, un grup de adolescenți, destul de probabil într-o ”pauză” de la niște ore mai puțin îndrăgite, doi-trei pensionari. Pe terasa de la D Arc, de lângă podul Mihai Viteazul, sunt două mese ocupate. Totuși, pământul bătătorit din jurul unor băncuțe, aparent improvizate (cu siguranță, deloc pretențioase), arată că e un loc destul de popular. Mult mai popular decât numeroase alte zone de promenadă de pe malurile apei care definește orașul. Sau, mă rog, ar trebui s-o definească.

Eu tocmai aflasem secretul locului – evenimentele organizate aici, în ultimii anii, în cadrul proiectului ”Ecluze pe Bega”. Unul din multe proiectele ale Capitalei Culturale Europene, Timișoara, 2023. Un fel de căpitănie ad-hoc, loc de întâlnire, de îmbarcat pe Pelicanul, nava deja de poveste (și de povestit), de concerte și party-uri în fapt de seară. Dar partea de distracție nu e, totuși, cea definitorie pentru proiect. Urmele lăsate, și la propriu, și la figurat, cu siguranță sunt.

Râuri cărora le-am întors spatele

Am copilărit pe marginea unei gârle, suficient de mică să o poți sări, suficient de mare pentru a putea pescui și chiar să te scalzi în ea dacă făceam un baraj cu crengi și bucăți de glie. Și când ne plictiseam de gârlă, Mureșul, mai în aval de Deva, era la câteva sute de metri de casa bunicilor. Am învățat să înot având grijă să nu mă înec, iar la pescuit uitam de mine cu zilele. Fascinația am dus-o cu mine mai departe, iar topul destinațiilor de concediu rămâne Delta (chit că n-am mai ajuns în ultimii ani), cu dubla ofertă – a fluviului și a mării – la pachet.

Ani la rând, vrăjmășia arătată Someșului de administrația locală a Clujului m-a disperat. Funar s-a apucat să acopere cu betoane Canalul Morii (pentru că mirosea, cică!), să-l împrejmuiască cu garduri, să planteze gherete ori chiar un hotel peste el. Asta în vreme ce malurile Someșului au fost abandonate. A fost nevoie de mai bine de 15 ani de acțiuni, de campanii, de proteste, de evenimente, dezbateri, pentru ca, în cele din urmă, să se ia decizia amenajării lor într-un mod coerent și destinat, în mod real, oamenilor. Dar n-a fost cale să ne bucurăm până la capăt, că proiectul câștigător a fost făcut varză în timpul execuției, iar betonierele și-au făcut un titlu de glorie de a umple cu cât mai mult ciment spațiile ”verzi”.

Iar frustrarea a fost cu atât mai mare cu cât administrația locală din ultimele două decenii nu mai putea pretinde că nu știe, că n-are habar cum se amenajează un asemenea culoar verde-albastru astfel încât să devină un magnet pentru comunitate.

Bega, cea din amintiri și cea reîntâlnită

Din acest punct de vedere, amintirile legate de Bega, formate undeva prin urmă cu vreo trei decenii, când îmi vizitam foștii colegi de liceu, studenți aici, sunt îmbrăcate într-o haină a nostalgiei care, în mod inevitabil, le fac mai frumoase. Unde mai pui că în comparație cu Someșul prin Cluj ori, ce să mai vorbim, de Dâmbovița prin București (doar în urmă cu zece ani am aprofundat situațiile altor orașe străbătute de cursuri mari de apă), Bega prin Timișoara este în avantaj clar. Iar parcurile din jurul malurilor ei, încă neocupate cu terase înghesuite una în alta, dublau avantajul.

Astfel, când în ultimele luni am ajuns să mă plimb pe malurile Canalului Bega strict doar pentru a urmări modul în care sunt amenajate și funcționează, sentimentul a fost, mai degrabă, unul de decepție. Parcă există o teamă, o temere de neînțeles, pentru apropierea localnicilor de apă. Să ne înțelegem: este multe verde, sunt multe parcuri în preajma apei (mai ales în centru), dar utilizarea lor e doar parțială. Și, probabil, va trebui să revin în mai multe anotimpuri, pentru a înțelege dacă situația asta e pentru că localnicii au multe alte opțiuni prin oraș (m-aș mira, totuși) ori e o lipsă de viziune/activare din partea administrației locale pe motiv de ”lasă, că e bine, dacă ne comparăm cu alții, de pe la noi”.

Șansa a făcut ca în cadrul proiectului ”Transformers MML. The Power of Culture for Green City”, să ajung la un eveniment al Bienalei de Arhitectură de la Timișoara, NETA 2024 – o discuție despre dezvoltarea unei comunități în jurul unui proiect de conservare a biodiversității în Făgăraș. Pe masă, ”la liber”, era broșura (în fapt, carte în toată regula) proiectului ”Ecluze pe Bega”. Am răsfoit-o seara și, în mai puțin de o oră, am înțeles că se potrivește perfect cu genul de proiecte de care eram interesat să le documentez – s-au desfășurat în 2023, în cadrul programului Timișoara Capitală Culturală Europeană, au o componentă de mediu și, mai ales, au potențial de a produce schimbări de mentalități și/în comunitate. În scurt timp am făcut rost de numărul de telefon al coordonatoarei proiectului, Alexandrina Ciortuz, și am programat o întâlnire pentru a doua zi. O răceală a făcut să o mutăm online și să amânăm cu câteva săptămâni cunoștința în persoană.

Ecluze pe Bega, pe scurt

Nu insist asupra descrierii proiectului (o găsiți pe site-ul oficial, multe imagini pe pagina de Facebook) și, cum spuneam, există deja o carte catalog a ”Ecluzelor pe Bega” și chiar și un scurt-metraj documentar (momentan proiectat pe la diferite evenimente, prilej de discuții și dezbateri, care, înțeleg, la un moment dat va fi disponibil și online.

Totuși, câteva repere, pe scurt. ”Ecluze pe Bega” e o călătorie printre poveștile cursului de apă, atât prin Timișoara, cât și în afara orașului, până dincolo de graniță, în Serbia, dar, în același timp, și o călătorie cât se poate de reală cu vaporașul Pelicanul, pe același traseu. Pe de o parte, e o explorare a naturii Canalului Bega (la propriu, inclusiv studii de biodiversitate), dar și a impactului cultural al acestuia asupra regiunii și a Timișoarei. Pe de altă parte, e un proiect care își propune să inițieze conexiuni – între oameni și natura/biodiversitatea cursului de apă și între oamenii de pe malurile lui.

Pentru a realiza cele propuse, a fost nevoie de documentări, de la cele de pe teren, la cele arhivistice, antropologice, istorice, cercetări (inclusiv de laborator, pentru flora și fauna din Bega), restaurarea unei ambarcațiuni, călătorii cu ea, dar și diferite evenimente, de la dezbateri și conferințe, la intervenții artistice ori, pur și simplu, concerte (pe barcă pentru spectatorii de pe mal). Cum spuneam, despre toate acestea există deja informații pe site-ul și pagina de Facebook a proiectului, în carte, în relatările presei.

Așadar, în discuția cu Alexandrina Ciortuz m-au interesat alte lucruri – pornind de la motivația intrinsecă a celor implicați, la reacția autorităților și, mai ales, la impactul proiectului în comunitate.

Cum era, oarecum, previzibil, Ecluze pe Bega vine în continuarea unor preocupări mai vechi ale celor trei parteneri, D Proiect, D Arc și Fundația DALA, în domenii legate de apă, de malurile râului Bega ori de intervenții culturale și regenerare a peisajului.

Preocupați de apă, natură, regenerarea peisajului

”Proiectul are la bază mai mulți ani de studiu și de lucru cu apa a colegului meu, Bogdan Demetrescu, care are biroul de arhitectură D Proiect de douăzeci și ceva de ani, perioadă în care a colaborat și cu cei care au locațiile D Arc, în Piața Unirii și pe malul Begăi. În spatele Catedralei sunt două poduri, Mihai Viteazul și Maria. La Mihai Viteazul, D Arc a luat un spațiu, în 2012, dacă nu mă înșel, unde au acum și o terasă și au făcut o primă intervenție a unui privat, pe mal, cu o consolă. Consola încă se folosește acolo, pe post de terasă. Și după aceea, în 2012, dar sper că nu zic greșit, au adus prima îmbarcațiune, Barja, o ambarcațiune fără motor, care a rămas ca un bar pe apă”, povestește Alexandrina.

Biroul lui Bogdan a avut mai multe proiecte care sunt în legătură cu apa și cu natura, cu cultura, restaurarea ori regenerarea peisajului, cum a fost cel de la Centrul Cultural Cârțișoara Cuca, realizat împreună cu Fundația DALA. ”Fundația Dala a fost cea care, în 2022, a aplicat la o primă finanțare și așa a început Ecluze pe Bega, să zicem, varianta asta de proiect cultural în 2022, Noi, ca birou, am fost parte din proiect și ne-am ocupat în mare parte de evenimente – 2-3 evenimente, deci ceva foarte mic, dar care, cumva, a fost lansarea”, spune tânăra arhitectă.

Pe de altă parte, Alexandrina a avut o lucrarea de diplomă, la Facultatea de Arhitectură din Timișoara, coordonată chiar de Bogdan Demetrescu (care e îndrumător la facultate), în legătură directă cu Bega, pe segmentul de la izvoare până la Timișoara. ”Diploma a ajuns să fie o lucrare cu partea teoretică de 200 de pagini. Chiar a fost o lucrare faină, ne-am străduit doi ani de cercetare, au fost multe lucruri interesante și am ajuns să propunem o strategie pentru Bega înainte de Timișoara”, explică Alexandrina, după care detaliază: ”Bega izvorăște din Munții Poiana Ruscă și până la Timișoara nu este sistematizată, este un mediu natural. Au mai existat și mai există, cei cu care am și colaborat noi, peisagiștii, care au lunca urbană, care este înainte de uzina de apă. Cu ocazia Capitalei Culturale am zis să continuăm acest proiect și să-l dezvoltăm. Primul an, în 2023, a fost finanțarea luată prin Fundația DALA, dar coordonarea a fost în Timișoara, adică eu am fost coordonatorul de proiect.”

”Începând cu acel an, Fundația DALA s-a ocupat de o mică parte din proiect și totul, de fapt, a ajuns la noi, echipa din Timișoara. Pentru că, fiind anul de Capitală, proiectul a fost foarte mare, motiv pentru care ne-am gândit și că trebuie să o structurăm. Am structurat-o pe cinci teme și cinci tipuri de activități: Bega și peisajul, Bega și arta, Bega și arhitectura, Bega și meta peisajul, adică viitorul, și Bega în mișcare.

Alexandrina Ciortuz, coordonator Ecluze pe Bega

Relația oamenilor cu Bega s-a denaturat

”Cumva totul a pornit din arhitectură. Deme (Bogdan Demetrescu – n.a.) e cel care are și mai mulți ani de experiență în profesie, dar și pe partea asta de regenerare a peisajului. Apoi, ținând cont de interesul meu, cu diploma noastră și acest studiu de caz, ne-am dat seama că relația pe care o are omul cu natura cumva s-a deformat. Dacă ne uităm la fondul construit, și dacă ne uităm urbanistic, cum era plănuit terenul, Natura și Bega întotdeauna au avut o importanță foarte mare în dezvoltarea orașului. Dacă ne uităm la hărți istorice, la cursul apei ori alte elemente o să vedem că era un element important. Acum 200 de ani se naviga pe Bega și se făcea legătura între două țări. În timp, relația asta s-a denaturat. Iar acum dezvoltăm imobiliare și construim clădiri înalte pe malul apei, fără să ne dăm seama ce repercursiuni poate avea asupra unui fir de apă, care se tot îngustează.

Dacă ne uităm de sus, vedem cum terenul agricol se oprește în albie, cum construcțiile merg cât mai aproape, poate și pentru că nu există niște reglementări bine puse la punct pe partea asta, dar și pentru că relația omului cu natura s-a schimbat. Toate băncile sunt întoarse cu spatele spre apă, chiar dacă natura în Timișoara nu este atât de bogată, adică e un oraș plat, care are câteva parcuri și apa asta care îl străbate. Vara este foarte cald

Se vede cum s-au ”restaurat”, să zicem, piețe și alei pietonale cu asfalt, vegetația este scoasă din peisaj. Vine vara, iar Bega poate să fie acea ”oază” a orașului, care nu este folosită.

Alexandrina Ciortuz

Pepinieră pentru Bega? Nu, ”gemuri și bulioane”

În cadrul lucrării de diplomă Alexandrina a avut ca temă Stațiunea Tinerilor Naturaliști, de unde i-a venit ideea ce a propune o pepinieră unde să fie crescuți puieți pentru Bega. Propunerea ei a primit un răspuns cât se poate de ferm.

”Colegul meu, cu care și lucrez acum la birou, a avut Uzina de Apă ca proiect, iar eu ce e în spate, care e Stațiunea Tinerilor Naturaliști, care aparține Facultății de Agronomie. Acolo sunt niște sere din anii 80, nu sunt chiar atât de vechi, dar sunt singurele sere de sticlă din Timișoara, pe care ei ar vrea să le demoleze și să facă sere mai noi. Nu sunt complet de acord să folosești un asemenea sit pentru a crește legume. Situl respectiv are și trei bălți, care se alimentează cu apă din Bega prin cădere. E un sit foarte fain și eu am propus o pepinieră – să crești specii, pe care apoi să le folosești pentru repopularea malurilor și îndiguire, adică să faci soluții de îndiguire non-invazivă, cum este în alte țări.

Ei creșteau panseluțe, adică era ceva al Primăriei pentru a crește flori decorative. Am vorbit cu cei de la Facultatea de Agronomie și ei mi-au zis foarte clar că ei vor să crească legume, să facă gemuri și bulioane, ca să facă bani. Foarte simplu”.

Supărările Alexandrinei sunt, însă, mai multe, și o parte dintre ele se raportează la modul în care administrația locală și instituțiile publice se raportează la munca lor. Pe de o parte, la evenimentele organizate pe malul Begăi, vin și iau caimacul și, nu de puține ori, uită să-i menționeze, chit că sunt parteneri. Pe de altă parte, de îngroapă în hârtii și pasări de responsabilități când ai nevoie de niște avize. Mai ales că, ținând cont de câte instituții au atribuții legate de Bega (Primăria, Consiliul Județean, Apele Române, Căpitănia…), nici nu e greu. Nu în ultimul rând, atunci când au nevoie, apelează la ei și se așteaptă să fie ”la datorie” voluntar.

În ciuda problemelor cu birocrația, una dintre realizările proiectului de care Alexandrina Ciortuz e cea mai bucuroasă este redeschiderea vămii pe Bega, cu Serbia, și reluarea legăturile pe apă între cele două țări.

Bega, redată comunității. Cel puțin pe bucăți

Totuși, către finalul discuției, Alexandrina a găsit și un administrației locale. Mai exact modul în care au fost reamenajate malurile în zona în care au fost demolate terasele ilegale. I-am cerut exact poziționarea și am vizitat zona a doua zi.

O ditamai urma: lopata de zăpadă a Uriașului

Mi-am încheiat plimbarea de documentare pe malurile Begăi la uriașul obiect care a marcat și încheierea proiectului din anul Capitalei.

După ce am trecut de intrarea în Parcul Maria, dinspre Podul Decebal, peste drum de clădirea Băilor Neptun, se afla o ditamai monstruozitatea de beton. Și încă mai e, doar că acum are statut de operă de artă. În timpul documentărilor pe teren, membrii echipei Ecluze pe Bega au aflat și care a fost utilitatea ei ”ancestrală”, de la un locuitor al zonei: rampă pentru evacuarea zăpezii în Bega. Variantă care mi-a fost confirmată și când am postat o fotografie pe Facebook și am întrebat de știe cineva ce reprezintă.

Bun, cum n-am avut o dronă la mine, din fotografii e mai greu să vă dați seama de dimensiunile ei, care se ridică undeva pe la 2 metri de sol, în partea de sus, după care coboară taluzul până către apă. Stând lângă ea, ai nevoie să-ți folosești intens imaginația pentru a ”vizualiza” cât de mari erau zăpezile în Timișoara în urmă cu câteva decenii (înțeleg că prin anii 80 ai secolului trecut încă funcționa) de era nevoie de asemenea obiecte, unde să vină camioanele pline cu zăpadă pentru a se descărca.

Cu greu găsești lucruri cu care să poți exemplifica mai plastic realitatea schimbărilor climatice, decât o asemenea construcție rămasă fără vreo utilitate din cauza dispariției troienelor de poveste. Cele pe care, totuși, mulți dintre noi le-am mai prins, dar le-am uitat.

Cei de la Ecluze pe Bega au înțeles semnificația obiectului și, cu ajutorul artistului Cătălin Bătrânu, l-au transformat în operă de artă, aplicându-i un strat de ”valuri”, precum cele care rămân în urma unei ambarcațiuni. De la Alexandrina am înțeles că a fost o nebunie să obțină toate avizele necesare pentru o asemenea intervenție. Mie mi se pare o nebunie că administrația locală n-a adoptat rampa. Ar avea nevoie de o minimă intervenție (un gărduleț – doar ca să atragă atenția că e ceva interesant ”de protejat” acolo – și o plăcuță, eventual și cu un cod QR, care să-i spună povestea). Zona e cât se poate de centrală, pentru a putea fi vizitată de elevi (în cadrul ”Școlii altfel”, după care să meargă în parc) ori să intre în folclor, pentru a fi recomandată amatorilor de curiozități ori de povești locale. Modalitate mai simplă și mai plastică de a-i face pe niște copii să înțeleagă efectele schimbărilor climatice e greu de găsit. Iar asta e aproape moca. Terenul e deja pregătit.

Urma a rămas și mingea a fost ridicată la fileul administrației locale. Și nu doar de rampa asta e vorba. Ci de faptul că dacă tot ai avut asemenea proiecte finanțate în anul Capitalei (și zilele trecute v-am mai prezentat altele două), e păcat să nu le valorifici la maxim. Că o expoziție (fie chiar și Brâncuși) ori un concert extraordinar vin, ne bucură pe moment, dar se duc. Cele care lasă urme mai mari în timp și produc schimbări sunt mai discrete. Dar cu concluziile documentării o să revin. Mai așezat, după ce trece nebunia asta de sfârșit de alegeri și de an.