Unele lucruri sunt greu de povestit. Pentru că sunt mai ușor de degustat. Despre Festivalul La PAS, din Timișoara, cel mai simplu ar fi să postez câteva zeci de fotografii, să vă lase gura apă, și apoi să decideți voi dacă vreți sau nu să ratați ediția viitoare, de la anul. Dar scopul acestui articol nu e de a vă face poftă (e și despre asta, evident :) ), ci de a înțelege ce e în spatele lui. Că nu s-a născut peste noapte și nici nu a ajuns din întâmplare pe agenda programului Capitalei Europene a Culturii Timișoara 2023. Și că are un viitor și după ce anul Capitalei a trecut. Și, mai ales, că are viitor nu doar pentru că vor mai fi și alte ediții, ci pentru că, pe ici, pe colo, în chestiuni esențiale, mai schimbă ceva în comunitate. Dar, pentru început, hai să vă fac poftă:
”O pungă de aici, una de aici, alta de aici și o legătură cu verdețuri”. Fiecare dintre abonați vin și își pun pungile în sacoșă ori rucsac. Acasă le vor deschide și vor vedea și pentru ce au plătit. Acesta e unul dintre secretele modelului ASAT (Asociația pentru Susținerea Agriculturii Țărănești sau, altfel spus, agricultură susținută de comunitate). Beneficiarii au contracte direct cu țăranii, cărora le cumpără producția la începutul sezonului – undeva pe la 30-40 de familii pentru un producător.
Producția obținută este livrată săptămânal, din primăvară până în toamnă, și se împarte în mod egal între abonați, fără ca aceștia să aibă opțiunea să aleagă cartoful mai fără noduri, gogoșarul mai mare, ardeiul mai roșu ori vânăta mai dolofană. Dar acest lucru nu pare să fie un impediment pentru cei care s-au înscris în program. În viteză, l-am înregistrat pe unul dintre aceștia și s-a declarat foarte mulțumit de sistem. Era către finele primului an de abonament și decis să-și cumpere unul și pentru anul următor.
Momentul livrării pe care l-am surprins, la Timișoara, cu pungile aranjate rapid într-un geam al Bastionului, la Reciproc, a fost undeva în a doua jumătate a lunii octombrie, către finalul sezonului. Curiozitatea jurnalistică și-a spus cuvântul, drept pentru care mi s-a făcut hatârul și s-au deschis și niște pungi, să văd ce e în fiecare. Aranjate, apoi, frumos, într-un coș, sunt cartofi, morcovi, roșii, gogonele, vinete, ardei, o varză și o legătură cu ceapă verde și alte verdețuri. Evident, produsele, inclusiv cantitățile, variază în funcție de anotimp, în cele 10 luni de abonament.
Cum funcționează modelul ASAT
Sergiu Florean, antreprenorul social responsabil de proiect și secretar al Asociației CRIES, îmi explică modelul. ”ASAT a fost susținută de Asociația CRIES (revin și asupra ei – n.a.), ca un model de agricultură susținută de comunitate. E un model îndatorat celui francez AMAP (Association pour le Maintien d’une Agriculture Paysanne), pe care l-am transferat și adaptat la Timișoara. începând cu 2008, când un grup de inițiativă în jurul Mihaelei Vețan a convins primul mic producător agricol să adopte acest model alternativ de producție și distribuție alimentară. Cheia rezilienței parteneriatelor ASAT este partajarea atât a beneficiilor, cât și a riscurilor.
Sunt anumite principii de solidaritate și riscuri asumate, printr-un contract scris pe care părțile îl semnează, un angajament formal, pe un an. Asta implică și plata în avans, încă din perioada toamnei sau iernii anterioare sezonului de distribuție, pentru a susține lucrările din grădină, ca apoi să vină sezonul de distribuție, timp de 32-42 de săptămâni, depinde de parteneriat. Fiecare abonat ridică, săptămânal, un coș identic cu al celorlalți, în funcție de producția realizată, fără posibilitatea să renunțe ori cea de a negocia conținutul lui. Cumva, modelul e și astăzi, cred eu, cel mai progresist din România și uneori mă mir că a supraviețuit toți anii ăștia, pentru că avem deja 15 ani de parteneriate ASAT, parteneriate pentru acces la hrană locală, produsă sustenabil și în mod transparent”, arată Sergiu. În 2024, parteneriatele ASAT funcționează în Cluj, Sibiu și Timișoara.
Discuția are loc în localul pe care îl gestionează, Reciproc (în geamurile căruia a avut loc distribuția de produse), care e, la rândul ei, o afacere socială. Și e un loc în care nu știi, când intri, dacă ai nimerit într-un loc în care poți degusta vinul unui mic producător din zonă, o bere artizanală ori ai nimerit în cămara bunicii. E drept, a unei bunici ceva mai sofisticate, cu rețete de gem, dulceață ori zacuscă adaptate gusturilor de secol XXI, cu diferite sortimente de ciocolată, sărățele, biscuiți, pișcoturi și alte cronțăneli de casă.
”În momentul de față sunt patru parteneriate ASAT, ceea ce înseamnă patru grădinari, doi în Timiș, unul în Cluj și unul în Sibiu”, își continuă Sergiu (foto), explicațiile. Ei sunt pe modelul gospodăriei familiale, familii care produc, în medie, pentru câte 15-40 de familii de consumatori. Fiecare gospodărie cultivă suprafețe între 1 și 4 hectare, de pe care se recoltează în regim de agricultură la scală mică și în ritmul naturii, mâncare pentru între 20 și până la 50 de familii, în funcție de parteneriat. Istoric, am avut cred că undeva un maxim, în același an, de 12 producători angrenați, în special de legume, dar și pomicultori, producători de brânzeturi sau crescători de găini ouătoare. Deci, la un moment dat, semăna cu o piață de mici producători sezonieri în jurul acestor grădinari angajați în sistemul ăsta alternativ. Modelul nu obligă pe nimeni să rămână dincolo de un an în care se angajează să testeze, nu există niciun fel de recompensă, de motivare materială pentru ei, decât plata pe care o fac partenerii consumatori. ASAT e o inițiativă auto-sustenabilă, n-a avut niciodată parte finanțare, n-a avut birou, nu a avut oameni de PR. Totul se gestionează în comunitatea fiecărui parteneriat, de către consumatori și grădinari împreună, inclusiv partea de comunicare, de newsletter, de gestiune a bugetului, de planificare a bugetului pe anul următor. Deci totul e gândit, cumva, pe modelul acesta de autonomie”.
Nu e întâmplător că am insistat să înțeleg modelul ASAT, chit că a fost total neprogramat să ajung la Reciproc și să vorbesc cu Sergiu taman în momentul unei livrări. În fapt, cu Sergiu îmi programasem o discuție despre Festivalul La PAS, organizat în cadrul evenimentelor Capitalei Culturale Europene, Timișoara, 2023, și care a continuat și în acest an. Iar La PAS a pornit de la ASAT și de la ideea unui picnic în cadrul programului Capitalei Culturale.
Desigur, unora li se pare ciudat ca într-un program cu o expoziție Brâncuși în prim-plan, să incluzi un eveniment pornit în ideea susținerii câtorva familii de grădinari. La fel cum, altora li s-ar fi părut ciudat ca un asemenea eveniment să nu fi existat în programul Capitalei.
Acum, totuși, brunch-urile și componenta lor culturală nu mai sunt o noutate nici chiar pentru România, trecând mai bine de un deceniu de când au fost lansate și au devenit o tradiție, în special în satele săsești. Eu am avut norocul chiar să fiu implicat într-un duel de poezie, cu Ion Mureșan, în șura culturală de la Hosman, a lui Jochen Cotaru, în avanpremiera unui astfel de brunch. Așadar, n-ar mai fi trebuit să fie vreo surpriză, chit că a trecut la nivel de festival. Înțeleg că, totuși, a avut partea lui de contestare, inclusiv reacții de genul ”noi, în Banat, suntem civilizați, nu e cazul să fim învățați cum să folosim cuțitul și furculița”.
Asociația CRIES, care a promovat parteneriatele ASAT pentru contribuția lor la economia solidară și creșterea accesului la hrană locală curată, a implementat și proiecte cu finanțare din fonduri publice pentru dezvoltarea resursei umane (POSDRU), în care a promovat modele de economie socială și modele de planificare participativă și incluzivă a dezvoltării locale. ”Asta i-a creat o oarecare vizibilitate, proiectele fiind la nivel național – se desfășurau în nouă orașe din România, din 4 regiuni ale țării. Și atunci, în momentul în care s-a creat, primii membri ai grupului de inițiativă pentru candidatura la programul de Capitală Europeană a Culturii, care au scris caietul de candidatură, au venit înspre CRIES ca fiind o organizație locală care susține inovația, dar pe o dimensiune participativă, cu accent pe democrație directă și implicarea cetățenilor. Ei au propus să susținem candidatura Timișoarei și cu un angajament organizațional, dar și cu scrisori de recomandare din partea rețelelor europene, din care făceam parte, cum e URGENCI (Urban-Rural networks: Generating New forms of exchanges between Citizens), care e rețeaua de Agricultură Susținută de Comunitate la nivel internațional, dar și RIPESS, care e Rețeaua Intercontinentală de Promovare a Economiei Sociale și Solidare), și să propunem un proiect care, inițial, se rezuma la un fel de picnic al solidarității. Un picnic incluziv, cu mâncare de la mici producători locali, adepți ai unor practici de agricultură durabilă”, își amintește Sergiu.
”Așa s-a născut La PAS. Ăsta a fost La PAS în fașă. Era vorba despre a organiza niște picnicuri urbane în care să facilităm participanților contactul cu agricultura de proximitate și înțelegerea importanței pe care o are o rețea de gospodării verzi și de terenuri periurbane, implicate într-un model de agricultură ecologică”
Sergiu Florean, manager întreprindere socială
Scurtă istorie a Asociației CRIES, făcută de Sergiu Florean
La PAS este un program al Asociației CRIES (Centrul de Resurse pentru Inițiative Etice și Solidare din Timișoara). CRIES a fost înființată în 2009, în urma unui exercițiu participativ în care mai bine de 2.000 de cetățeni au fost implicați într-un proces deliberativ, în care s-au pronunțat ce înseamnă bunăstarea pentru ei,și pentru oraș. În urma mai multor luni de consultări și dezbateri, una dintre concluzii a fost că e nevoie să fie o organizație care susțină o anumită dinamică de schimbare, de transformare a orașului într-un spațiu mai participativ și în care modelele alternative să aibă parte de mai multă atenție.
Așa a apărut asociația CRIES. Rezultatul nescontat al unei inițiative locale, parte dintr-un proiect susținut de Consiliul Europei, care se numea ”Teritorii de coresponsabilitate” și unde Mihaela Vețan a fost selectată coordonatoare pentru România, în condițiile în care proiectul se mai desfășura în 3 orașe din Italia și Franța. Fiecare țară făcea parte dintr-un teritoriu bine definit, în care facilitatorii erau invitați să încurajeze o dinamică între mai mulți actori, de la cei din sectorul organizațiilor neguvernamentale, la instituții publice, autorități locale, dar și grupuri profesionale sau cetățeni care aveau disponibilitatea asta de să se implica în viața cetății. Cumva, a fost rodul unei dinamici stimulate de un proiect, dar care după aceea a devenit independentă și a avut o viață proprie. Inclusiv numele, Centrul de Resurse pentru Inițiativă Etice și Solidare, era foarte bine asumat de membrii fondatori de la bun început, ca fiind ceva care să susțină potențial și demersuri de economie solidară, nu neapărat doar economie socială, ci și economia solidarității, dar și sectorul de inovare, problematici legate și de accesul la hrană, dar și de circularitate sau de reducerea impactului de mediu în economia locală.
Era o deschidere foarte mare pe care și-o asuma organizația. Membrii fondatori inițiali erau inclusiv alte asociații din Timișoara și București, pe lângă persoane fizice și activiști din diverse domenii, dar cu formare peponderent socio-umană. Ăsta a fost în 2009 rezultatul unui proiect care a început în 2007, cu teritoriile de coresponsabilitate, și a angrenat zeci de organizații, dar și instituții publice și mii de cetățeni, într-un exercițiu care la un moment dat era foarte bine structurat, cu întâlniri pe grupuri socioprofesionale, cu o metodă în care ei urmăreau să sintetizeze prioritățile pentru grupul lor privind dezvoltarea participativă a orașului. A fost o chestie foarte interesantă pentru vremea aia. Iar după aceea, câțiva ani mai târziu, Asociația CRIES a susținut și dezvoltarea modelului ASAT.
Bun, să vă mai fac un pic de poftă:
De la picnic, la festival
De la ideea unui picnic cu produse ale unor agricultori din zona Timișoarei până la festival au mai trecut, însă, niște ani. Primele discuții au fost prin 2012-2013, când încă era vorba doar de candidatura orașului de pe Bega, fără a fi clar că va fi ceva. Activarea a început după câștigarea candidaturii.
”Au început întâlniri cu echipa de experți de ajutor, meniți să acompanieze acești, cum să zic, actanți din caietul de candidatură, cum eram și noi, marginali. Asta nu s-a spus destul despre Timișoara Capital Europeană a Culturii. Că a fost un program care a câștigat cu o candidatură care a implicat foarte multe organizații marginale sau organizații emergente. S-a vorbit foarte mult despre faptul că nu au fost invitate organizații consacrate sau că instituții mari sau mari personalități nu au avut loc în program. Dar realitatea este că specificul candidaturii, care s-a putea să fie corelat și cu succesul contextual pe care l-a avut, era de a activa niște organizații care altfel erau periferice în viața culturală a orașului și care poate nici nu erau percepute ca făcând cultură. Cum e și povestea cu consumul de hrană din lanțuri scurte alimentare sau de la mici producători de proximitate și agricultura durabilă. Ce treabă are asta cu cultura? Acesta e doar un aspect derizoriu al vieții de zi cu zi, cum ar veni.
Și atunci, organizațiile acestea mici aveau nevoie de consiliere cum să dezvolte și componenta culturală. Și noi am lucrat cu mai mulți experți, de-a lungul mai multor ani, și am reușit să dezvoltăm de la ideea inițială a unor picnicuri urbane cu hrană de la mici producători de proximitate, către programul La PAS, care are și componenta educațională în școli, cu zeci de parteneriate cu licee și școli gimnaziale din Timișoara, care are și componenta de festival, și are și ateliere gastronomice și de promovare a unor modele sustenabile de producție și consum alimentar și dezvoltăm de fiecare dată și partea artistică, de producție culturală sustenabilă.
Cred că Teodora Borghoff a fost cea care ne-a abordat inițial și ne-a propus să luăm parte la programul Capitalei. Când a venit vremea planificării, au urmat multe sesiuni de lucru, dintre care cea mai importantă întâlnire pentru noi a fost cu directorul artistic Chris Torch. Cu el am șlefuit conceptul La PAS și el ne-a susținut inițiativa de a ridica miza prin dimensiunea educațională complexă și festivalul dedicat gastronomiei artizanale și culturii sustenabilității. Din păcate n-a mai continuat, pentru că a fost și el victima războaielor în jurul resurselor și orgoliilor legate de program, dar omul avea viziune. Cel puțin pentru noi, a contat enorm că l-am întâlnit.
Cum spunea Mihaela, colega mea și președintele asociației CRIES, nu poți să planifici un eveniment de complexitatea La PAS fără să ai consumatori educați, iar pentru asta a fost nevoie de o componentă educațională, desfășurată atât în școli, cât și în afara ei, vizând în egală măsură adulții. Pe de altă parte, nu puteam imagina artizani și creatori care să participe ocazional la evenimente izolate. Ei au nevoie de susținere și promovare, de punere în rețea, ca să devină apoi cu adevărat contributori.
În acest sens, am inclus în La PAS mai multe direcții: filme de promovare a artizanilor, produsele LA PAS, ateliere gastronomice, degustări de promovare a produselor artizanale, rezidențe artistice. Acestora li se adaugă colaborarea constantă cu o rețea de circa 10 întreprinderi sociale și întreprinderi sociale de inserție din țară, care au fost furnizori pentru produse și servicii pe care le-am achiziționat în ultimii ani. Pentru că nu am rămas doar la papa, cum vituperau mai mulți în 2019, că au venit unii să ne învețe să ținem cuțitul și furculița… Adică, noi oricum nu aveam nevoi dintr-astea, aici, în Banat, la marginea imperiului. (Sergiu Florean)
Cea mai importantă componentă a festivalului
Dincolo de relaxare, de degustări, de participări la dezbateri ori la ateliere de gătit, de concerte, componenta cea mai importantă a Festivalului La PAS e educația. Adresată nu doar participanților maturi, ci direct în școli și licee și într-un mod cât mai puțin formal.
”Anul ăsta, la festivalul La PAS am avut o paradă a modei sustenabile, pentru că avem și liceu tehnologic în Timișoara. Am avut partea de gătit pentru combaterea risipei alimentare. Multe școli care au dezvoltat ateliere cu copii au transformat, de exemplu, resturile de la cornurile și laptele neconsumat în biscuiți pe care, după aceea, au putut să-i consume mai multe zile”, explică Sergiu.
”În fiecare ediție a festivalului avem o supă anti-risipă, o supă dansantă, inspirată de evenimentul DiscoSoup din mișcarea Slow Food, în care participanții gătesc împreună cu legume salvate de la a deveni deșeuri alimentare. Sunt legumele alea veștejite din piețe sau aprozare, care altfel ar fi devenit cel mult compost, din care voluntarii La PAS, adesea elevi, gătesc o supă împreună cu un profesor coordonator de la liceul alimentar, supă care, la final, se împarte către toți voluntarii. Ies totdeauna foarte gustoase. De-a lungul anilor, au fost școli care și-au dezvoltat zona de compostare și grădini de legume, altele care au lucrat pe dezvoltare de meniuri cu ingrediente de la mici producători pentru școala lor – aici e cazul celor privilegiate, care au cantina lor.
În principal, a fost ideea e de a implica tinerii în a nu își pierde gustul și contactul cu natura și cu ingredientele din producția mică, artizanală, nestandardizată, de supermarketuri și de multinaționale (Sergiu Florean).
În vizită la ”fabrica de haine”
Tot în școală am avut o instalație făcută de Carina Bălan, care e o artistă locală, Free Fashion, se chema, în care copiii puteau să intre într-un fel de cabină de probat haine dintr-un magazin. Dar, de fapt, după ce treceau de franjurii de staniol reflectorizant și intrau în cabină, descopereau un banc de lucru al unei muncitoare dintr-o fabrică de textile din România de astăzi, cu o temperatură ridicată produsă de aerotermă, cu un zgomot de fundal care era de la mașinile de cusut și cu un scaun incomod și o masă înaltă la care trebuiau să monteze niște cursoare pe niște fermoare. Practic, să experimenteze în felul ăsta viața din industria de lohn și ce înseamnă să fii lucrător într-o astfel de fabrică de haine.
Apoi ofereau feedback. Unii spuneau că e foarte simplu, oricând aș face, dar nu mi-ar plăcea să continue prea mult, că mă plictisesc. Alții care spuneau că e groaznic și cum pot să trăiască oamenii ăia și băi, nu o să mai arunc așa ușor hainele sau nu o să mă mai plâng, că nu mai îmi plac hainele când știu ce implică în partea cealaltă.
”Partea educațională este, pentru noi, principala componentă a festivalului. Dar cea care ne consumă foarte mult timp este festivalul în sine. Festivalul are două zile și jumătate, dar lucrăm pentru el 3, 4, 5 luni. Am avut a cincea ediție anul acesta și căutăm în continuare echilibru între misiunea de a susține micii producători, întâlnirea între consumatorii conștienți de capcanele sistemului alimentar și artizanii și artiștii care oferă o alternativă de consum, pe de o parte, și dificultatea de a acoperi costurile, pe de altă parte.” (Sergiu Florean).
Rămâne dificil pentru noi, ca organizatori, pentru că încercăm să reducem cât mai mult povara și partea financiară pentru artizanii și artiștii participanți, dar în același timp trebuie să găsim resurse, să susținem cofinanțări, să plătim costuri neașteptate, să pregătim voluntarii să facă față unor situații care rămân parțial neprevăzute. Deci, festivalul e un drob mare de sare.
Mulți oameni ne spun lucruri și înainte, și după, și în timpul evenimentelor pe care le organizăm. Oamenii sunt afectați în moduri parcă tot mai complexe de ceea ce facem, ceea ce cumva ne pune pe gânduri, că altfel am fi vrut să renunțăm. Sunt oameni care ne-au somat la un moment dat, ne-au spus că nu se poate să renunțăm tocmai pentru că nu mai e un festival al Asociației CRIES, ci al comunității și cumva avem obligația să-l punem în scenă în fiecare an, ceea ce nu sună foarte fair pentru noi, căci nu suntem totuși civil servants. Nu suntem recunoscuți și nici remunerați ca atare. Dar comunitatea are așteptări.
Ghidurile CRIES
CRIES a redactat două ghiduri în cadrul programului de Capitală Europeană a Culturii. Unul este un manual pentru promovarea consumului responsabil, în care am încercat să oferim o sinteză cât mai concisă, dar în același timp accesibilă, atât pentru educatori cât și pentru publicul larg despre ce înseamnă, astăzi, producție și consum responsabil de hrană, la nivel european și global chiar.
Al doilea, este un ghid pentru evenimente culturale sustenabile. Într-o variantă concentrată, am oferit o minimă structură pentru un demers cultural care își propune să integreze componente clare de sustenabilitate pe toate dimensiunile, de la producție artistică până la transportul publicului sau la cazarea artiștilor în anumite unități hoteliere responsabile la impactul de mediu. Asta a fost parte din pregătire – înainte să începem efectiv să construim evenimente, am avut două publicații.
Astea noi le-am făcut în 2019. Și erau deja rezultatul unor preocupări pe care le aveam de 10 ani și unor problematizări care continuă în asociația noastră. Ghidul pentru evenimente responsabile este recomandare, anexă la contractele de finanțare culturală la Timișoara. Toți cei care implementează proiecte culturale Timișoara, primesc rugămintea fermă să citească ghidul și să încerce să implementeze de acolo ce pot în propriul lor proiect.
***
În vremea studenției mele, la Cluj, acum vreo trei decenii, eram invidios pe foștii mei colegi de liceu din Deva, care făceau facultatea la Timișoara. Și dincolo de berea nepasteurizată de la Fabrică și pleșcăvița de la toate chioșcurile din Complex, unul dintre motive era că Timișoara avea StudFest. Asta în vreme ce la Cluj aveam plăcuțe memoriale, statui, bănci și coșuri de gunoi tricolore.
Peste ani, Clujul s-a pricopsit cu Untold. Da, sunt sute de mii de tineri care îl iau cu asalt în fiecare vară. Dincolo de relaxarea de câteva zile (cu costuri la nivelul bugetului anual al unui student de acum trei decenii), de niște fotografii și mici filmulețe nu știu cu ce mai rămân participanții. Iar ”urma” pentru localnici e un Parc Central care are nevoie de câteva săptămâni să-și revină și să devină iar utilizabil.
Oi fi eu mai gurmand de felul meu, nu zic nu, dar prefer La PAS. Iar dacă de mâine n-ar mai exista nici Untold, nici La PAS, mai câștigați vor rămâne cei care au participat la cel de-al doilea. Oricum, urmele pe care le lasă sunt deja mai vizibile.
Fotografii: Cornel Puțan & more (de pe pagina de Facebook La PAS, utilizate cu acordul organizatorilor)
Acest material jurnalistic face parte din proiectul Transformers MML. The Power of Culture for Green City și a fot realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.
În cadrul aceluiași proiect:
