Mare deranj cu bebeluşul ăsta regal! Marea Britanie clocoteşte, presa a înnebunit, The Sun şi-a schimbat numele în The Son (Fiul), pe autobuzele din Londra scrie mare Felicitari William şi Kate!, trag tunurile din Turnul Londrei şi toate astea pentru că s-a născut un copil care ar putea (nu e sigur) deveni rege într-o zi, iar presupunând că va deveni, va avea un rol protocolar şi ceremonial.
Altfel spus, nu e ca şi cum s-ar fi născut Mesia care va conduce
naţia britanică pe calea propăşirii, iar englezul de rând care se bucură
acum şi bea un pint de bere de zici că i s-a născut un nepot ştie că
el, personal, n-are ce să aştepte direct de la acest Mesia-bebeluş
istoric.
Well… lucrurile nu stau chiar aşa…
Pentru a înţelege tot acest delir de familie fericită care iradiază
dinspre insula britanică trebuie să înţelegem puţin ideea de monarhie,
şi, mai ales, pe cea de monarhie britanică.
Acum fix o săptămână eram la Londra,
încheind câteva zile obositoare în care am reuşit să concentrez cu
familia (deh! Londra chiar e scumpă) un tur al obiectivelor royale, de
la Hampton Court, la Windsor, la Westminster Abbey, Turnul Londrei şi,
bineînţeles Buckingham. Ăsta din urmă pe din afară, căci nu se vizitează în această perioadă a anului şi tot ce poţi să vezi e schimbarea gărzii
dimineaţa. Nevastă-mea a ţinut să vadă şi Kensington Palace, locul unde
locuiesc William şi Kate. În semn de protest (pentru că se vizitează
doar câteva camere şi o expoziţie de rochii regale) eu am preferat să
fur o oră de somn pe peluza din Hyde Park, mulţumindu-mă să văd palatul
pe din afară şi să-mi odihnesc ciolanele care adunaseră în trei zile cam
100 de kilometri de mers.
Stând eu aşa pe peluza aia şi având la un moment dat tentaţia să aflu
cât consumă şi cât produce Casa Regală (obiceiuri de republican, ce
vreţi!) am realizat că un astfel de calcul ar fi probabil inutil atâta
timp cât englezii ţin mai mult la monarhia lor de când aceasta nu mai
înseamnă mare lucru din punct de vedere politic şi administrativ.
Paradoxal, tocmai de aceea Casa Regală a reuşit să devină un fel de
model de familie, un soi de naş/naşă pe care o respecţi şi o cauţi de
exemplu în viaţă. Ştiu, Charles şi Diana au ieşit din matrice dar ce, a mai ajuns Charles rege? Nu, şi acum uitaţi-vă
puţin la William. Omul are serviciu, ca tot cetăţeanul, ba chiar a
trebuit să-şi ia liber de la baza militară la care lucrează când a
intrat nevastă-sa în travaliu. Pun pariu că îşi ia şi concediu de
paternitate, iar Kate ar putea primi indemnizaţie de creştere a
copilului. Evident că au din ce să trăiască, dar tocmai modul acesta de a
trăi la fel ca ceilalţi, combinat cu respectabilul protocol fac din
William candidatul perfect de a deveni rege în locul tatălui său. Nu e o
noutate ceea ce vă spun acum, încerc să vă arăt că imaginea de om ca
toţi ceilalţi a viitorului rege este atent construită.
În timp ce scriu asta, BBC-ul îl arată pe William cum o scoate pe
nevastă-sa din spital, aşezând bebeluşul regal într-un scaun obişnuit
pentru bebeluşi. La fel ca toată lumea… Tăticul se urcă la volan şi
familia regală pleacă… Ştii tu că e regală dar ceea ce vezi este o
familie obişnuită. (Salută cu mult bun simţ presa care aşteaptă de zile
acolo, nu se pitesc ca vedetele pe uşa din dos. Dar asta e doar o
chestie de educaţie.)
Da, poate că e şi mult PiaR în toată povestea… ei şi ce? Contează?
Monarhia britanică a găsit modalitatea de a rămâne importantă pentru
englezi, de a conduce naţiunea într-un alt mod decât cel politic,
într-un mod spiritual aproape, de a le oferi oamenilor bucurii (vezi
nunta regală sau acum botezul) şi dacă nu le creşte salariul şi dacă
guvernul le mai pune o taxă. Desigur, dacă englezii ar număra nişte
decenii de sărăcie, sau dacă de exemplu ar fi pierdut Bătălia Angliei în
WWII probabil nici monarhia nu ar mai fi fost atât de populară. Dar în
loc să ne întrebăm dacă oul era posibil fără găină este cred mai util să
constatăm că monarhia britanică este pentru englezi liantul primordial
al conştiinţei naţionale. Şi asta e tot ce contează.
P.S. Apropo de Bătălia Angliei, în ultima zi era să pierd avionul
ca să văd (o să râdeţi) RAF Museum. E la dracu în praznic, metroul nu
mergea până acolo şi am renunţat să mai vizitez British Museum pentru
el. Nu regret absolut deloc.
P.P.S. Conştiinţa naţională e chestia aia care îi face până şi pe
cei de la Burger King să scrie mare pe pereţi de la ce brutărie din
Londra au pâinea precum şi faptul că vita a mugit şi ea înainte de a
deveni hamburger tot în limba engleză.
