Întrebarea ”De ce a pierdut România în fața Albaniei la Campionatul European din Franța?” nu este neapărat despre fotbal. Știm deja cauzele pentru eșecul României: problemele morale ale societății noastre se reflectă în toate domeniile și ar fi fost culmea ca fotbalul să scape neatins. S-a scris mult despre asta și nu aș vrea să vă mai plictisesc cu ceva ce știți deja.
Cum a devenit însă evident în ultima perioadă că România nu se poate vindeca singură și are nevoie de exemplele bune ale altora, haideți să ne uităm un pic la…albanezi. Da, la ăștia pe care i-am luat mulți ani peste picior, nu numai în fotbal, ci în toate domeniile.
Cum au ajuns așadar albanezii din rușinea Europei, în fotbaliștii care stârnesc simpatie la Campionatului European?
În primul rând, să vedem de unde au plecat adversarii noștri. În timpul dictaturii de tip nord-corean a lui Enver Hoxha (1944-1985), Albania se izolase complet de restul lumii. Absurditatea regimului ajunsese până acolo încât oamenii nu aveau voie să poarte barbă, părul mai lung de 3 centimetri și nu aveau voie să asculte muzică rock. În mod firesc, fotbalul avea și el de suferit. Mai întâi, să spunem că Albania nu prea participa la competiții internaționale. Iar când o făcea atrăgea atenția într-un mod cât se poate de exotic.
Spre exemplu, în 1970, Ajax trebuia să joace la Tirana cu echipa albaneză 17 Nentori în cupele europene. Mare trebuie să fi fost șocul olandezilor când s-au trezit cu adresă oficială de la autoritățile albaneze că membrii delegației nu au voie să intre în țară dacă părul e mai lung de 3,8 cm și dacă poartă barbă. De asemenea, era total interzis femeilor care însoțeau echipa să poarte fuste scurte. Oficialii de la Ajax au făcut plângere la UEFA împotriva acestor reguli absurde și abia după lungi negocieri între forul european și regimul albanez olandezii au fost lăsați în pace.
În ultimii ani însă lucrurile s-au mai schimbat prin Albania. Și în fotbal, desigur.
În 2012 la conducerea naționalei a venit un italian, De Biasi, dornic să arate lumii ce poate, după o experiență umilitoare la Udinese: după două luni de antrenorat a fost dar afară de la echipă. În Albania, și-a dat seama însă că lucrurile sunt mai complicate decât și-a imaginat: fără infrastructură, fără stadioane, fără școli de fotbal. De unde să scoată fotbaliști competitivi?
Albania este o țară mică, 3 milioane de locuitori, dar foarte mulți albanezi trăiesc în străinătate. Ca o paranteză, cea mai faimoasă albaneză, Maica Teresa, s-a născut în Macedonia. În Kosovo, mai mult de 90% din populație este reprezentată de albanezi, dar și mai mulți sunt în Vest.
În aceste condiții, Biasi s-a apucat să caute talente în afara granițelor. A început prin a urmări pe internet jucători albanezi care activau în Elveția, Germania, Italia sau în altă parte. Câțiva fotbaliști kosovari jucau în campionate puternice din Europa. Mulți au fost de acord să facă parte din naționala Albaniei, dar alții au refuzat. Spre exemplu când l-a contactat pe Adnan Januzai de la Manchester United, un kosovar născut în Belgia, familia acestuia nici măcar nu i-a răspuns lui Biasi.
Nu a fost ușor să-i adune la un loc pe toți acești jucători, mai ales că între kosovari și albanezii din Albania sunt mari diferențe de mentalitate. În timp ce primii au mașini, proprietăți, o cultură mai deschisă spre Occident, vorbesc limbi străine, albanezii au trăit într-o societate în care nici măcar nu au avut voie să asculte rock and roll.
Noua echipă națională a atras însă atenția Diasporei. Fotbalul i-a unit pe albanezii din toată lumea, care au început să simtă că au ceva un comun. Fiecare meci al naționalei a devenit un prilej pentru membrii Diasporei să se adune și să sărbătorească. ”Chiar dacă joc la Polul Nord, suporterii vin să vadă meciul”, declara De Biasi într-un interviu.
Iar fotbaliștii au simțit că au această șansă nemaintâlnită. Să-i unească pe albanezi. Utopica ”Albanie Mare” visată de dictatorii din această țară a căpătat prin fotbal o nouă conotație.
Nu întâmplător, principalul scop al Albaniei la acest campionat european a fost să învingă Elveția, o națională care conține mulți jucători originari din Kosovo. Ar fi vrut să le arate că adevărata echipă pentru care ar trebui să joace e cu totul alta.
Cam așa se explică această dorință de victorie senzațională pe care au arătat-o albanezii în meciurile din Franța. Deci nu-i mai blamați pe fotbaliștii români. Pe terenul de fotbal nu contează doar valoarea. Mai contează și ce anume te mână în luptă. Iar din acest punct de vedere, fotbaliștii noștri nu au arătat că ar avea vreo motivație deosebită. Alta decât banii pe care i-ar fi câștigat în caz de victorie. Cam puțin, când te lupți cu o echipă care și-a propus să unească o națiune.
P.S. Am căutat să văd dacă naționala pregătită de De Biasi este o excepție în fotbalul albanez. Nu, nu este. Echipa națională de tineret under-21 este pe locul 2 în grupa de calificare și are șanse să joace la campionatul european Under -21 de anul viitor. Este sub Portugalia, dar peste Grecia, Ungaria, Israel. Pe ei oare ce-i mână în luptă? :)
Sursele acestui articol: aici, aici, aici
Felicitari pentru text! Desi explicati cu argumente de ordin psiho-socio-etno-etc victoria echipei Albaniei- si poate sa fie asa- gasesc ca treceti usor peste rolul antrenorului. Cultura demisiei, asa zicand, genereaza dorinta de reinventare, in plan individual si duce lucrurile mai departe. De Biasi nu cred ca are meritul doar de a-i fi sunat pe cei cu care a facut echipa. (N-ati spus asta, stiu). Nu stiu cum functioneaza o echipa sportiva/ de fotbal, in special, dar s-a vazut si un anumit mod de abordare, din partea jucatorilor albanezi, a fazelor de joc: atac, pressing, interceptari, aparare plus conditie fizica. O fi importanta determinarea, dar cred ca e vorba, ca peste tot in lumea asta, de competenta, agilitate (aici), precizie si multe altele pe care un antrenor le poate imprima sportivilor. Oricum, e bine ca a plecat. Iordanescu, adica.
Franţa s-a opus “vehement” introducerii pe agenda JAI a aderării României…În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în ochii aliaților apuseni, un stat dușman învins. Delegația română la tratativele de pace de la Paris a argumentat că și guvernul Pétain, singurul legal în Franța în perioada iunie 1940 – august 1944, fusese un aliat al Germaniei fără ca asta să tăgăduiască Franței dreptul de a fi numărată printre cobeligeranți, dar URSS și-a impus punctul de vedere și prin condițiile Tratatului de la Paris din 1947, Aliații au refuzat României statutul de stat cobeligerant. Pe principiul că “cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social”, armata sovietică a impus venirea la putere a cominterniștilor și comuniștilor.De ce nu i-am batut pe francezi ?
Aveti perfecta dreptate. Am abordat insa contextul in care joaca echipa Albaniei pentru ca mi s-a parut ca explica foarte bine determinarea jucatorilor. Restul explicatiilor raman valabile, desigur.