INTERVIU AURORA LIICEANU: “Nu toți sunt furăcioși, dar se contaminează de furăciune când ajung acolo sus”

Aurora Liiceanu a acordat un interviu-eveniment pentru România Curată, în care vorbeşte despre spiritul civic care se naşte cu greu, despre marea corupţie şi cea mai micuţă, “cu dop”, despre brandul comercial Arsenie Boca şi crucile din cimitir pe care unii au ajuns să scrie ”doctorand”.

“Eul social, adică ideea de a fi cetățean, nu prea există. De-abia acum începe să se interiorizeze ipostaza de contribuabil, pentru că, ținându-ne regimul în acea pasivitate, nouă nu ni s-a format conștiința faptului că suntem contribuabili, cea de a avea drepturi, dar și obligații. Cred că, încet-încet, căpătăm mai multă luciditate, spirit practic, începem să ne gândim ce se întâmplă cu banii publici, unde se duc, de ce se fură în halul ăsta și așa mai departe. Sunt procese care durează în timp, nu peste noapte îți schimbi coordonatele identității sociale”, crede Aurora Liiceanu, cercetător la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române. Aceasta are şi o explicaţie pentru faptul că românii votează corupţi, fără să îşi pună prea multe semne de întrebare: “Eu cred că votăm corupți pentru că avem totuși o genă de toleranță la hoție. Și aici îl citez pe Neagu Djuvara care a afirmat odată că la noi, cuvântul „hoț” a fost valorizat pozitiv, istoric, cultural, având chiar o conotație pozitivă. Unui copil mic, mai șmecher, maică-sa îi zice: „E ‘oț, dac-ai ști ce hoț eee”! E ca un răsfăț, ca recunoașterea unui merit”.

Silvia Vrînceanu: Vă număraţi printre prietenii de cursă lungă ai portalului de bună guvernare România Curată, sunteți membru în boardul SAR, încă de la naşterea sa. Este un nucleu care încearcă să consolideze societatea civilă, să susțină implicarea cetăţenească, transparentizarea instituțiilor, a guvernării. Din păcate, românii și-au căpătat renumele de oameni care nu prea sunt capabili să se asocieze pentru un scop comun, civic. Există și o explicație psihologică pentru reticența față de această cooperare?

Aurora Liiceanu: Nu știu dacă să pun totul pe seama celor 50 de ani de comunism care au întors această asociativitate firească a comunităților, chiar a celor mici. Într-adevăr, comunismul a contribuit la spargerea oricărui tip de asociativitate, bineînțeles ca să nu se creeze nuclee de disidență sau de răzmeriță. Și, atunci, oamenii s-au limitat la relațiile de familie, relațiile interpersonale, și s-au orientat mai puțin spre asociativitatea bazată pe afinități, pe preferințe, pe idei, pe viața ideologică a unei persoane. Și se reconstruiește greu acest țesut plin de găuri care este România.

Silvia Vrînceanu: Ne-am refugiat în spațiul nostru privat, în care avem o zonă de confort, și am abandonat spațiul public. Uitați cum arată scările de bloc la noi în țară, spațiile publice din jurul blocurilor, străzile. Cum putem recupera acest spațiu comun, psihologic vorbind?

Aurora Liiceanu: S-a consolidat o formă de individualism specifică supraviețuirii și chiar și astăzi, deși societatea a fost împinsă către a face mici colectivități, nu comunități, cum ar fi locuitorii unui bloc de patru sau zece etaje, nu se poate obține o participare în număr onorabil. Să nu uităm că în lumea blocurilor, pline de informatori, erau cele mai multe trăiri de invidie, erau spații pentru a te plânge, a te revolta. Și astăzi sunt ședințe de bloc pentru problemele blocului, la care nu vin oamenii aproape deloc, pentru a-și rezolva problemele comune; or, este interesul lor, fiind proprietari.

Silvia Vrînceanu: Putem recupera acest deficit de a fi, de a participa împreună la rezolvarea problemelor care ne privesc?

Aurora Liiceanu: Atâta vreme cât o să primeze emoționalitatea noastră și nu vom pune mai mult accentul pe raționalitatea noastră, pe interesele comune, legate de a privi foarte lucid problemele unei comunități, atunci lucrurile nu se vor rezolva. Pentru că nu din emoție rămâi împreună, ci mai degrabă din principii raționale și interese comune.

Silvia Vrînceanu: Care este declicul care ne transformă din simpli trăitori, în cetățeni implicați, în oameni ai urbei?

Aurora Liiceanu: Există o tipologie psihologică de sorginte antropologică ce spune că oamenii au un eu personal (self), un eu interpersonal și un eu social. Eul personal este cel reflexiv, tu și lumea în care te-ai născut, epoca, timpul, spațiul, la modul foarte larg. Cel interpersonal privește relațiile cu familia, rudele, sângele, prietenii apropiați. Eul social se referă la ipostaza mea de membru al unui grup mare, al unei societăți. Noi suntem marcați de acest eu interpersonal. Românul nu este foarte reflexiv, nu stă foarte mult singur, este gregar, se zice. Iar interpersonalul este legat de cercul acesta strâmt al familiei, al prietenilor, eventual niște vecini, dacă ai relații bune. Deși chiar și vecinătatea la noi este negativă în bună parte. Iar eul social, adică ideea de a fi cetățean, nu prea există. De-abia acum începe să se interiorizeze ipostaza de contribuabil, pentru că, ținându-ne regimul în acea pasivitate, nouă nu ni s-a format conștiința faptului că suntem contribuabili, cea de a avea drepturi, dar și obligații. Cred că încet-încet căpătăm mai multă luciditate, spirit practic, începem să ne gândim ce se întâmplă cu banii publici, unde se duc, de ce se fură în halul ăsta și așa mai departe. Sunt procese care durează în timp, nu peste noapte îți schimbi coordonatele identității sociale.

Silvia Vrînceanu: Și clasa politică profită de lipsa acestui eu social.

Aurora Liiceanu: Până la urmă și politicienii sunt emanația noastră, noi i-am ales și i-am împins înainte. Avem până și o emisiune „România furată”. Ideea este că nimic nu e perfect, dar nu toate cele 20 de milioane de oameni fură. Dar cum reușim noi să-i trimitem numai pe furăcioși în sus?! Sau mă gândesc că poate nu toți sunt furăcioși, dar se contaminează de furăciune când ajung acolo. Apare un fel de contagiune…

„Am avut o problemă și cineva mi-a spus să fac o cerere cu dop”

Silvia Vrînceanu: Spuneați că încă suntem tributari unei culturi orale, că nu citim contractele. Strângerea de mână cât de importantă este dacă o privim în perspectiva respectării unei promisiuni?

Aurora Liiceanu: Haideți să o privim din perspectivă istorică. La noi în biserici, nu se citea, se asculta. Nu suntem ca în țările catolice unde-i vezi pe toți stând în bancă, nu în picioare, nu în patru labe, cum îi mai vezi pe la noi, și cu o cărticică și urmărind ce se cântă, ce se vorbește. La noi totul era pe ascultare orală, mai vorbeai cu vecinul în timp ce preotul ținea predica. Deci avem un trecut al oralității. Pe de altă parte, analfabetismul era la o rată îngrozitoare la noi. Noi nu avem niciun raport cu timpul care să fie foarte bun. De pildă, dacă la neamțul cel mai obișnuit existau acele cărticele ale familiei, unde se menționa cine s-a născut, din cine, la noi toate aceste înregistrări scriptice erau la biserică. Iar bisericile au ars, s-au pierdut acte, au trecut migrații, războaie, deci responsabilitatea față de propria istorie a fost preluată de societate așa cum era. La noi nu s-a obișnuit să avem o cultură a scriiturii la nivelul vieții personale.

E adevărat însă că m-am uitat adesea peste contracte, peste notele de plătit la gaze, la electricitate și există o droaie de lucruri pentru care ești penalizat. Din partea cealaltă, ideea de respectare a relațiilor contractuale nu s-a dezvoltat. Dacă mie nu-mi merge telefonul o săptămână, firesc este să-mi taie din plata abonamentului o săptămână, dar nouă nici nu ne trece prin cap să facem asemenea act de curaj. Deci nu avem nici acest spirit de revoltă, de a vedea clauzele contractului. Haideți să vă dau exemplul de la școli, unde există un regulament școlar, dar – conform unei cercetări a UNICEF-ului, efectuată la nivel național – 75% dintre copii nu prea știau ce este regulamentul școlar. Pe de altă parte, firesc este să avem drepturi și obligații, să le cunoaștem. Acuma toți suntem înnebuniți după ideea de a ne asuma drepturile, dar nu există deloc problema asumării responsabilității. Deci ambele părți ar trebui să-și asume și drepturile, dar să-și respecte și obligațiile.

Silvia Vrînceanu: Cu alte cuvinte, trebuie să fim mai revendicativi, pentru că lipsa de reacție duce la încălcarea drepturilor.

Aurora Liiceanu: Pentru că de aici s-au născut expresiile „Merge și așa”, „Viața merge înainte”, „Trece și asta”, „Asta este”…

Silvia Vrînceanu: Cum vede un psiholog corupția?

Aurora Liiceanu: Eu corupția o văd ca pe ceva care ține de natura umană. Uitați-vă la refugiați! Au apărut la televizor informații despre cei care le cer 200-300 euro, localnici și nu numai ei, ca să fie duși cu mașina la granițe. Sunt exploatați. Asta e natura umană, nu mai contează etnia, fură și sârbul, fură și francezul… Corupția e universală și ține de natura umană. Problema este a mecanismelor de control, a atitudinii față de corupție. Dacă greșești când conduci mașina, prima tentație este să încerci să vezi dacă nu merge cumva să dai un ciubuc. A-i da tainul, dreptul, parandărătul – sunt cuvinte care exprimă natura umană care este coruptibilă. Lordul Acton a spus că puterea corupe oricum. Când ai putere, ești mai aproape de a te lăsa ispitit de corupție. Și știți cum se mai spune: Orice om poate fi cumpărat, depinde de preț.

Silvia Vrînceanu: Ați avut de-a face cu corupția aceasta ordinară, de ghișeu?

Aurora Liiceanu: Țin minte când m-am mutat la un moment dat într-un apartament făcut de stat și era pentru prima dată când mă confruntam, în calitatea mea de proprietar, cu autoritățile. Nu știu ce problemă aveam și cineva mi-a spus să fac o cerere cu dop. Și eu, naivă, nu am înțeles că de fapt era vorba despre o sticlă cu ceva. O băutură. Pe de altă parte, cum să-ți ceri dreptul când ești vulnerabil, când poți deveni victimă a propriei dorințe de a se face dreptate? Pentru că se întâmplă și așa în România.

Silvia Vrînceanu: Prin educație, prin legi bune cred că se poate totuși schimba câte ceva.

Aurora Liiceanu: Da, altfel se poate ajunge ca, în loc să mă protejezi pe mine, ca cetățean, să protejezi macrohoția. Într-un fel, ești descurajat să ceri dreptate pentru că poți fi victima unor răzbunări. Vorbeai de corupție, furt, de hoție; s-au schimbat foarte mult timpurile, pentru că la început erau pravilele, la începutul ideii de organizare a societății privind încălcarea legii, furtul, corupția, și exista foarte multă presiune pusă pe individ care descuraja, era rușinea. Astăzi se zice că legile nu mai descurajează, ele sunt făcute parcă pentru a proteja hoția. Alt exemplu de pe vremuri: dacă tu mă omori pe mine, tu ești obligat să muncești ca să-mi crești copiii și statul participă numai în măsura în care cheltuielile nu pot asigura îndeplinirea acestei obligații. Pe când astăzi nu ești obligat să muncești. Să vedeți ce disparitate, spre exemplu, există între societăți, între culturi. În Turcia, știam că celui care stă la pușcărie nu i se dă mâncare, trebuie să o cumpere sau să i se aducă de rude, prieteni. La noi au alocații generoase. Asta am vrut și eu să propun cu privire la încălcarea legii în instituții. Să plătească cel care a greșit, și nu statul. De ce trebuie să plătesc eu pentru ce a făcut altcineva? Până la urmă vinovățiile nu sunt atât de greu de controlat. Dacă mergi pe firul văii, cum se zice, ajungi la hoț.

„Coada pentru vot este ceva cu totul nou pentru societatea românească”

Silvia Vrînceanu: Vorbeați de ruptura dintre marea masă a populației și mediul academic, de o prăpastie de limbaj între intelectuali și oamenii de rând.

Aurora Liiceanu: Relația dintre intelectuali și marea masă este o problemă de mult timp discutată. Există această ruptură, această scindare și s-au scris și multe cărți despre asta, au fost acuzați intelectualii că nu se implică. Tocqueville spunea: cu cât ești mai evoluat mental, mai sofisticat, cu atât ești mai individualist și te îndepărtezi de mase, pentru că îți ajungi ție și nu ai nevoie să practici această solidaritate, acest gregarism de a-ți asigura un confort.

Silvia Vrînceanu: Faptul că ești intelectual, că ești lider într-un domeniu îți conferă autoritatea de a sancționa în plan public anumite derapaje, practici nedorite. Până la urmă avem nevoie de mai multe voci publice, de modele din lumea în care activați dvs.

Aurora Liiceanu: Este adevărat, dar în general intelectualii se feresc de politică, ei mai degrabă s-ar implica pe plan cultural. Și după 1990 s-a spus că, dacă intelectualii nu o să se implice, nu o să iasă mare lucru, pentru că trebuie să fii insider, trebuie să fii înăuntru ca să înțelegi ce se întâmplă. Uitați-vă la Nicușor Dan! Ei bine, el a căutat să vadă cum merg treburile în primărie, a înțeles organigrama, a văzut cum se iau deciziile, cum se construiesc relațiile, a văzut cum e, pe el nu mai poate să-l păcălească cineva cu cererea cu dop. Din acest punct de vedere, nu poți să lupți împotriva cuiva dacă nu te muți în casa lui, altfel dai târcoale doar.

Silvia Vrînceanu: Vedeți oportună implicarea societății civile în politică?

Aurora Liiceanu: Da, văd foarte bună treaba asta.

Silvia Vrînceanu: Avem exemplul alegerilor prezidențiale, unde am văzut o frumoasă lecție a participării.

Aurora Liiceanu: Chiar acum cei de la revista „Sinteza” din Cluj mi-au cerut un articol despre ce s-a întâmplat cu diaspora românească la vot, că brusc au devenit – hai să nu zic „patrioți” – dar brusc au realizat că aparțin lumii acesteia și nu s-au dat deoparte. Nu că a câștigat Iohannis, dar ca participare mă refer. Faptul că s-a stat la coadă pentru vot este ceva cu totul nou pentru societatea românească. Aduceți-vă aminte de cei care au plecat în comunism și au venit înapoi cum au fost priviți cu ostilitate, ură, respinși și s-a spus că ei nu au mâncat salam cu soia. Ăștialalți n-au mai avut după ‘90 salam cu soia. Deci nu mai poți să le aduci reproșuri. Ce s-a întâmplat? Singurul lucru pe care mi-l explic eu este că a reușit tehnologia comunicării, au reușit rețelele de socializare să-i adune împreună și să-i mobilizeze și totul a devenit un fel de viață activă socială. Au făcut-o și cu foarte multă deschidere. Să vină cu aceeași mașină, să se aștepte, să se ajute, să-și țină locul la coadă, lucru nemaiîntâlnit pentru lipsa noastră de implicare, de pasivitate și de participare. Pentru că nu era gregarismul acela primar, era de fapt un fel de a ne spune că aparținem unei lumi, ceea ce a fost impresionant. Nu s-au făcut cercetări sociologice, pentru că noi nu avem bani de cercetare pentru cunoașterea realității, de sondaje, decât pentru cele politice. Dar, după părerea mea, cei care au participat sunt oameni între 34 și 45 de ani. Nu puști care au plecat și care încă sunt cu capul în nori și năuci în a privi viitorul în care nu au intrat, ci cei care sunt deja stabilizați, care au învățat școala vieții nu în România, ci în altă parte, acolo unde au învățat să se descurce. Acolo au învățat cum stă treaba cu organizarea. Este de neînțeles cum în România te simți asfixiat de birocrație, de lipsă de cumsecădenie, de ajutor, până la urmă de curtoazia simplă, firească, a omului civilizat, și cum în altă parte e posibil, unde sunt și hoți, și crime, și de toate. Mutrele funcționarilor din România sunt absolut abominabile. Eu nu cer vânzătorului acel smile, ușor ipocrit, formal, dar nici o atitudine ostilă, deloc încurajatoare. Aproape că în mod continuu le vezi pe chip expresia „de ce mă deranjezi?”, deși sunt în timpul lucrului. Asta e ceva ce ține de educație.

Silvia Vrînceanu: Credeți că politicienii noștri au învățat din lecția oferită de Diaspora la alegerile din toamna anului 2014?

Aurora Liiceanu: Mult prea puțin. Aroganța lor este mult prea mare. Pasivitatea la nivel național și lipsa de încredere în faptul că poți să miști ceva este prea mare. Întotdeauna reacționezi în funcție de ce zice celălalt. La noi știți cum se spune: „Merge și așa”. Dacă masa este atât de pasivă și de lipsită de cultură administrativă în sensul cel mai larg al cuvântului, ce să le cerem politicienilor? Duceți-vă pe stradă și întrebați care-i bugetul localității unde trăiesc, de unde vin banii sau câți oameni sunt în Consiliul Județean, cine este primar, prefect. Nimeni nu știe nimic. Am fost recent la o lansare de carte în satul Surani, lângă Ploiești, s-au adunat oameni și am stat lângă prefectă, prefecta de Prahova, un fel de Elena Udrea 2. Nimeni nu părea interesat să afle cine este. Incultura noastră organizațională, administrativă este de lungă durată. Tinerii noștri nu știu să scrie o cerere, nu înțeleg organigrama statului, separația puterilor. Au ideea că Iohannis trebuie să facă și să dreagă. Pe mine mă interesează să învețe, să știe ce poate să facă un președinte în realitate, ce atribuțiuni are. Nu țin cu niciun politician, dar noi confundăm atribuțiile cu responsabilitățile. Avem nevoie de o minte mai ordonată.

Silvia Vrînceanu: E în vreun fel recuperabilă această întârziere?

Aurora Liiceanu: Prin educație. Numai școala poate să facă ceva.

Silvia Vrînceanu: Și unde suntem cu școala? Pentru că și aici suntem într-o mare derivă.

Aurora Liiceanu: La pământ, la pământ, la pământ! Cei care le predau sunt la fel de înnoptați la minte, exact ca părinții lor. 50 de ani de comunism e prea mult. Sistemul de educație s-a degradat sub ochii noștri.

„La noi cuvântul «hoț» are chiar o conotație pozitivă”

Silvia Vrînceanu: Cum supraviețuiește Aurora Liiceanu în mediul acesta atât de ostil?

Aurora Liiceanu: Ce să spun, câteodată mă apucă sila, altădată mă apucă înțelegerea, câteodată mă enervez, dar am prieteni care mă temperează. Universitatea din Iași are o istorie de 150 de ani. Acum 150 de ani ce se întâmpla în Franța, în Germania? Noi suntem un popor rural încă, un popor conservator, care aveam probleme și înainte de venirea comunismului. Organizarea presupune depărtarea de cultura orală. Gândiți-vă ce probleme au fost până să se treacă de la liturghiile în slavonă în română. Dacă o luăm istoric, istoria noastră ca stat e mică. Este o defazare mare.

Silvia Vrînceanu: Faptul că suntem în UE și ar trebui să ne aliniem unor standarde, nu ne obligă la schimbare?

Aurora Liiceanu: Vedeți dvs, asta a întărit ideea că noi nu suntem guvernabili, nu ne putem descurca singuri și ne trebuie o instanță exterioară care să ne bată cu pumnul în masă, așa cum e mitul Salvatorului sau Domnul venit din altă parte.

Silvia Vrînceanu: Un lucru este cert: Uniunea Europeană nu va funcționa pentru poporul român precum Înalta Poartă.

Aurora Liiceanu: Eu mă întreb acuma cine va mai fi poporul român, nu înțeleg dacă va mai fi poporul român sau dacă va fi globalizarea atât de generalizată încât nu se va mai ști. Viitorul este foarte incert. Apar însă garduri…

Silvia Vrînceanu: Vorbeați de fluidizarea frontierelor, dar iată că Uniunea Europeană ridică noi garduri la granițele ei.

Aurora Liiceanu: Eu vreau să mă învețe cineva ce sunt obligată să fac ca țară din Uniunea Europeană, ce mi se recomandă să fac și ce pot să nu fac în termeni de autonomie. Pentru că am impresia că am moștenit, din cauza lenei generale, și un servilism. Ai o situație de urgență în țară, ce faci? Nu știu cum se va rezolva până la urmă (situația refugiaților – n.r.). Când lucram la criminologie citisem că, în Cipru, pentru viol, se lua închisoare pe viață. Dar s-au integrat normelor europene. Întrând în UE, ar trebui să ne integrăm și la sancțiuni, nu numai la drepturi. Dar istoria unei sancțiuni rămâne în mentalul colectiv. Haideți să facem un numitor comun, să vedem ce este common rule și cum se potrivește ea diferențelor interculturale!

Silvia Vrînceanu: Ajungem tot la lipsa de reacție, lipsa de sancțiune publică.

Aurora Liiceanu: Să vină cineva și să-mi explice: de ce Munaf a luat 10 ani de închisoare și ăștia (violatorii de la Vaslui – n.r.) au luat 5 ani? Ce e mai grav? Cum le comparăm? Gutui cu mere. Totul ține de educație. Pot să facă și un discurs la care să te uiți ca la o telenovelă, pentru că ați văzut Elodia ce succes a avut! Nu poți să „elodizezi” o problemă pentru ca toată lumea să fie curioasă și să afle ce se întâmplă? Știu că a fost odată o emisiune la televiziune – „Cum să ne purtăm pe șosele în Europa?” Foarte interesantă! De unde venise? Unii cetățeni de-ai noștri au vrut să dea șpagă polițistului, în Germania, pentru că au încălcat legea. În mesaj se spunea: „Nu cumva să puneți în permisul pe care i-l dați polițistului 50 de euro! Nu cumva să faceți asta!”

Silvia Vrînceanu: E o cultură balcanică, în fond, pe care vrem s-o exportăm, nu?

Aurora Liiceanu: Cum putem să facem, totuși, ca să învățăm că, atunci când te duci acasă la un om, îi respecți obiceiurile? Hai să zicem că la noi o să fie cum o să fie. Dar când te duci acolo, înțelege! Că de-aici vin problemele despre eșecul corectitudinii politice și a multiculturalismului. Ați venit într-o țară, comportați-vă cum e acolo! Ideea cu corectitudinea politică și cu multiculturalismul – nu global și nu local, ci glocal – devine o problemă foarte importantă.

Eu n-am fost membră de partid, dar am admis că unele lucruri mergeau strună atunci. Unele. De frică, nu din convingere. Țin minte că am văzut odată un plan de muncă de la partid. Și scria că de respectiva problemă răspunde o anume persoană. Deci, responsabilitatea era personalizată. Trebuie, totuși, individualizată responsabilitatea. La noi, responsabilitatea e socială. Toată societatea plătește, dar nu există responsabilitate individuală. Diluarea responsabilității face să nu poți să corectezi niciodată ceva care se întâmplă prost. Nu se poate!

Chiar s-a pus problema la România Curată. Să-i invadăm cu reclamații! Dar noi avem în repertoriu reacții emoționale ca atunci când femeile și-au luat copiii de țâță și s-au așezat pe treptele primăriei. Și primarul nu putea părăsi locul. Este o reacție emoțională. Până la urmă, cred că parcă decidenții sunt mai sensibili la acest tip de reacție decât la inițiativele raționale. Câteodată mă uit cum funcționează contagiunea socială. Este extraordinar! Se urcă unul pe casă, se mai urcă unul pe casă și încă unul. Dacă cineva a avut succes făcând asta, fac și eu la fel.

Apropo de asta, eu vin și întreb: Ce s-a întâmplat cu banii de la Libertatea? Fondul Libertatea, din ’90. Mai știe cineva?

Silvia Vrînceanu: Emoțiile acționează pe memoria de scurtă durată. Cred că tinerii nici nu mai știu ce era Fondul Libertatea (dedicat victimelor revoluției).

Aurora Liiceanu: Până și peste evenimentele din Ucraina a căzut parcă cortina. Vin evenimente val după val și ce s-a întâmplat înainte rămâne în coadă de pește, lumea uită. Deja nimeni nu mai este interesat cine a fost Elodia. Deși, pe de altă parte, la o școală de jurnalism, eu aș face o cercetare despre Elodia. Ca fenomen de contagiune socială mentală.

Silvia Vrînceanu: Dar și de conflict, în același timp.

Aurora Liiceanu: Și de conflict. Pentru că informațiile sunt atât de contradictorii, atât de diferite. Totdeauna apar mesaje care se contrazic. Cineva spunea că, de fapt, criza noastră este faptul că avem informații, sunt o societate suprasaturată de informații, dar n-avem criterii. Și, dacă ajungi la criterii, trebuie să ajungi la bine și la rău. Dacă ajungi la bine și la rău, ții în continuare la binaritatea care trebuie să dispară. Nu înțeleg de ce trebuie să dispară. Este o epocă cu turbulențe.

Silvia Vrînceanu: Dar interesantă, în același timp.

Aurora Liiceanu: E o lume, la noi, neașezată. Dacă oamenii ar fi mai participativi… De exemplu, la mine la poștă e pauză între 1 și 1 jumate. Oamenii în vârstă stau și așteaptă cuminți, să nu o supere pe cea de la ghișeu. Oamenii mai tineri, la 1 și jumătate se duc și bat în geam.

Silvia Vrînceanu: Sunt mai revendicativi, timpul e mai prețios pentru ei, poate.

Aurora Liiceanu: Au învățat chestia asta. Dar, pe de altă parte, funcționara este mai antipatică cu publicul când acesta reacționează. Eu cred că toți vânzătorii au un complex, complexul servitoarei, pentru că nu sunt învățați că ei sunt servitori civili, sunt în slujba noastră. Absența acestei atitudini se dezvoltă de jos în sus și de aceea politicienii ne tratează cu aroganță și dispreț.

Silvia Vrînceanu: Pe de altă parte, coada face parte din cultura noastră. Noi stăm la coadă la moaște, stăm la coadă la magazine…

Aurora Liiceanu: Aici femeia e de vină. Cred că 80% dintre cei care stau la pelerinaj sunt femei. Eu stau foarte prost cu instituția (Bisericii – n.r.). Credința, este o problemă personală.

Silvia Vrînceanu: Dar despre fenomenul Arsenie Boca ce părere aveți? E un brand? În termenii aceștia se discută.

Aurora Liiceanu: E un brand comercial.

Silvia Vrînceanu: La care Biserica este, totuși, parte.

Aurora Liiceanu: Biserica este se autopromovează. Cred că multă lume habar nu are că această instituție nu plătește impozit, deși am auzit ca aproape deloc nu se dau chitanțe și nici oamenii nu cer. Trebuie să ne indignăm în termeni corecți de civilizație și de bun-simț. Ai văzut cum funcționează emoția? O văd pe doamna Andronescu umblând totdeauna cu un vraf de dosare strânse la piept și cu geanta. Normal că dosarele induc ideea statutului de intelectual. Și când i s-a spus că au fost propuneri să se redeschidă la DNA dosarul ei și al domnului Athanasiu, ce reacție a avut în fața jurnaliștilor? „Eu m-am purtat tot timpul corect, n-au decât să mă împuște în piață!” Ăsta este răspunsul unui om politic, om de stat? Cum să spui așa ceva? Putea să spună „Nu comentez nimic” sau „Consider că nu este corectă măsura” și să plece. „Să mă împuște în piață!” – ce e asta?

Eu personal am văzut la televizor când s-a dus un ziarist la biroul de audiențe unde era doamna Udrea deputată și cine credeți că-i ținea locul, ea fiind plecată? Sora ei. Cum e posibil? În străinătate, ăsta era un scandal extraordinar. Iar la noi, ori nu se întâmplă nimic, ori dimpotrivă, îi promovează.

Norica Nicolai, după scandalul cu nepoata ei, e europarlamentar. E o problemă! Ce e în capul românului care vede că un primar vine de la pușcărie la primărie, își pune banderola cu steagul țării și se întoarce la pușcărie. E suprarealist!

Silvia Vrînceanu: Dar de ce votăm corupți?

Aurora Liiceanu: Eu cred că votăm corupți pentru că avem totuși o genă de toleranță la hoție. Și aici îl citez pe Neagu Djuvara care a afirmat odată că la noi, cuvântul „hoț” a fost valorizat pozitiv, istoric, cultural, având chiar o conotație pozitivă. Unui copil mic, mai șmecher, maică-sa îi zice: „E ‘oț, dac-ai ști ce hoț eee”! E ca un răsfăț, ca recunoașterea unui merit. E apreciativ.

„Nu ai dreptul să-ți folosești funcția ca să-ți prezinți persoana”

Silvia Vrînceanu: Putem impune în funcții de conducere publice modelul Nicușor Dan, de exemplu? Al tipului care nu face show mediatic.

Aurora Liiceanu: Eu cred că trebuie să facă și show mediatic, că nu se mai poate. Se poartă exhibiționismul, ostentația. Tsipras a câștigat mult din această relaxare aproape indecentă! Faceți un exercițiu! Gândiți-vă că trăiam încă în comunism. Cine ar fi fost Radu Mazăre? Un oarecare, cu o slujbă, făcând cumpărături la cozi, aducând iaurturi acasă. Dar el are o personalitate multiplă. El este un caz de personalitate latentă sau borderline care s-a activat datorită libertății necontrolate de astăzi. Nu e normal ca un om să-și schimbe identitățile public așa, deghizările atât de dorite sunt simptomatice din punct de vedere psihologic. A, dacă el vrea acasă să fie împărat roman sau alt personaj grandios, dacă-și aduce cu el un harem de frumuseți locale, e treaba lui. Dar nu cu mulțimea! Lumea ca spectacol are limite, mai ales când este vorba de persoane cu atribuții „serioase”, grave. El e histrionic, el joacă și se joacă. Cu noi. Are statut de personalitate publică, este vizibil public. Cum de poate fi luat în serios?

Silvia Vrînceanu: Trebuie să avem instituții care să funcționeze după anumite reguli.

Aurora Liiceanu: Eu mă plâng de foarte multe. E adevărat că nu fac cereri, dar mă plâng. De exemplu, eu nu înțeleg de ce pe lucrările făcute de primărie, la mine în sector, este inscripționat numele primarului. Dar funcția publică e efemeră, nu se confundă cu persoana. Ce se întâmplă când se schimbă persoana, se șterge numele și se scrie un altul? Această dorință a aleșilor de a se umfla în pene este și cea care-i face să alerge după doctorate. Dacă era ca pe vremuri, când Castelul Brukenthal era al lui Brukenthal, da. Am văzut în cimitir o cruce pe care scria „doctorand”. E același fenomen. Dacă poți să-ți imaginezi că ăla se duce pe lumea cealaltă doctorand!

***

La realizarea interviului a mai colaborat Alina-Elena Vasiliu