Andrada Mazilu

Infrastructura noastră școlară cea de toate zilele. De ce mă implic pentru buna guvernare și finanțare a educației

Am fost crescută şi învăţată că nu banii sunt cei care contează în viaţă, că alte lucruri sunt mai imporante, că umanitatea şi valorile nu pot fi cumpărate şi că ceea ce eşti va fi întotdeauna mai important decât ceea ce ai. Am pornit aşadar în viaţă cu o distanţare în ceea ce priveşte banii. Nu m-a preocupat nici cum se fac, nici cum îi cheltuim în familie şi nici cum este structurat sistemul financiar în ţara în care trăiam, copil fiind.

Apoi, pe măsură ce-am crescut, aveam să înţeleg că banii ajung să fie mai importanţi la şcoala gimnazială decât erau în şcoala primară. În gimnaziu ne mutaserăm din mediul rural, din comuna Biled, în mediul urban, la Timişoara. Copiii din clasa mea nu mai erau la acelaşi nivel cu mine sau poate că şi eu crescusem şi învăţasem să mă uit la alte aspecte pe care nu ştiam să le remarc în clasele primare. În acei ani de şcoală banii deveniseră un factor mai important în viaţa mea de elev, căci reprezentau o principală cauză de excluziune socială. Şi, pe cât era posibil, încercam să ascund situaţia mea socio-economică. Firma de pe pantofi devenise brusc importantă pentru colegii mei, iar faptul că încălţările mele erau cumpărate din piaţă, că nu erau originale, a fost un motiv de amuzament pentru unii dintre colegii mei. În unele grupuri conta ce penar ai, ce marcă e ghiozdanul, ce mâncare ai la pacheţel şi ce copertă au caietele tale. Caietele mele erau caietele cele mai ieftine cumpărate de la Metro, în cantităţi mari, şi erau “uncool”. Nu m-a impiedicat acest lucru să am prieteni, dar a fost suficient cât să nu mă simt bine în multe situaţii. Nu le-am povestit niciodată părinţilor acele experienţe, momentele de bullying sau excluziune socială din anumite grupuri pentru că mi-am dat seama că i-ar fi făcut să sufere.  I-ar fi afectat să ştie că am avut de suferit. Am preferat să tac şi să îmi dezvolt mecanisme personale cu ajutorul cărora să gestionez mai bine situaţiile. Starea materială a părinţilor mei a avut un impact în viaţa mea de elev. Părinţii mei au fost însă oameni harnici, muncitori şi bine organizaţi, iar de la an la an viaţa noastră a devenit mai bună. Chiar dacă ulterior nu am mai întâmpinat astfel de probleme, am considerat că este injustă această atitudine discriminatorie şi că este incorect ca viaţa mea de elev să fie afectată din cauza acestor considerente. O mică rană de nedreptate din acest trecut îmi dă forţa şi puterea de a lupta pentru un sistem educaţional echitabil şi mă ajută să fiu atentă în clasa mea de elevi astfel de comportamente să nu fie susţinute.

Apoi, în perioada adolescenţei, când urma să îmi aleg liceul şi, implicit, o parte din traseul profesional, le-am spus părinţilor că vreau să devin învăţătoare. Îngrijorarea lor principală a fost de ordin economic, dar m-au lăsat să urmez acest liceu. Ca să urmez şcoala mult dorită mă mutasem singură de la Timişoara la Sibiu; locuiam într-un internat, veneam, în cel mai bun caz, o dată pe lună acasă, şi aveam să primesc la Sibiu primele lecţii informale de educaţie financiară. Banii de buzunar pe care îi primeam lunar trebuiau bine păstraţi şi folosiţi cu chibzuinţă. Făceam practică pedagogică şi susţineam lecţii demonstrative în clasele primare şi la grădiniţă. Eram fericită! Era exact ce îmi doream să fac, chiar dacă plăteam eu costurile. Mergeam să îmi printez planul de lecţie în oraş, fişe colorate pentru copii, cumpăram materiale educaţionale şi consumabile pentru actul didactic. Am învăţat că asta însemna implicarea în educaţie: să acoperi tu nişte cheltuieli pe care nu ştiai exact cine ar trebui să le facă. Descoperisem biblioteca de la Casa Corpului Didactic, Sibiu, biblioteca germană ZFL. Era plină cu materiale, fişe de lucru, caiete şi cărţi speciale. Îmi doream să le am pe toate şi să fiu cât mai bine pregătită când voi avea să ajung profesor, dar nu îmi ajungeau banii pentru copierea lor. Aşa că am început să lucrez în liceu, pentru cărţi şi şampon, că asta am făcut cu primii bani munciţi. Am început să lucrez cu copii de grădiniţă şi să-i învăţ limba germană, să fiu reprezentant Avon şi odată ce împlinisem 16 ani, să mă angajez part time într-un call center. Din banii de alocaţie îmi promiteam că merg în luna iunie să îmi cumpăr haine noi şi pantofi, ca atunci când urc pe scenă, la premiere, căci an de an fusesem premiantă, să fiu îmbrăcată în ele, şi nu mă mai atingeam de alocaţie un an întreg cu o astfel de motivaţie.  M-am ţinut de această promisiune 3 ani la rând. Rochiile le ţin minte şi acum.

Foarte multe nu s-au schimbat însă în ultimii 15 ani. Elevii de la liceul pedagogic îşi plătesc în continuare singuri orele model pe care doresc să le ţină, plătesc pentru fişa colorată prezentată elevilor şi pentru tot ceea ce aduc la ora lor. Învaţă încă din băncile şcolii să perpetueze un model nesănătos din mecanismul finanţării educaţiei. Învaţă că dacă vor educaţie de calitate, ore frumoase şi material didactic, atunci trebuie ei să plătească pentru asta.

În chestionarul pe care l-am lansat zilele trecute, din cei peste 600 de respondenţi, 97.2% dintre profesori au declarat că lunar cheltuiesc o sumă semnificativă din banii personali pentru a suplini necesităţile actului educaţional, iar 29.7% declară că suma depăşeşte 200 de lei lunar.

Apoi, în parcursul meu, odată cu terminarea liceului pedagogic, a urmat facultatea. Îmi doream să continui să învăţ ştiinţele educaţiei şi să lucrez în învăţământ. Auzisem de atâtea ori că nu banii sunt ceea ce contează, că alte lucruri sunt mai importante, încât argumentul slabei salarizări nici nu conta pentru mine.

M-am angajat ca educatoare la 18 ani şi urmam în paralel specializarea “Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar” la universitate. Lucram în mediul privat şi grădiniţa era destul de bine dotată. Dar am constatat că banii nu îmi sunt suficienţi pentru a acoperi chiria lunară şi cheltuielile de supravieţuire. Aşa am ajuns din nou să fiu nevoită să îmi caut alte joburi part-time, care să mă ajute să pot trăi şi lucra în educaţie. Munca de profesor debutant era un sacrificiu foarte mare. Unul nevăzut şi nevalorizat, unul despre care auzisem foarte puţine. Visasem toată viaţa să fiu învăţătoare, însă ca să îmi permit asta, trebuia să mai am un alt serviciu.

Apoi, în anul doi de studiu, am primit o bursa internaţională şi am descoperit universitatea din Germania. Îmi permiteam “luxul” de a fi studentă fără să fie nevoie să am alte joburi pe lângă şcoală. Mă puteam dedica studiului şi aveam suficient timp pentru lectură şi alte activităţi frumoase. Lipsa grijii în ceea ce priveşte banii m-a făcut să înfloresc, să mă pot implica în proiecte, să am prieteni, să citesc. Primeam bursă şi reuşeam să acopăr costurile de trai din ea. În România, bursa mea de liceu era atât de mică încât abia îmi plăteam un drum dus-întors spre casă, iar prin cercetările demarate în cadrul proiectului Şcoli Curate am aflat că la ora actuală avem o mulţime de elevi care nu primesc burse, deşi ar avea dreptul legal pentru a le primi.

În sfârşit înţelegeam că toţi anii de studiu aveau să-mi fie răsplătiţi. Faptul că învăţasem bine şi că nu mă abătusem de la drumul meu mă adusese departe. Am făcut practică pedagogică în diferite instituţii, am vizitat zeci de grădiniţe şi şcoli şi am descoperit parcă o lume nouă. Toate acele instituţii erau de cel puţin 2-3 ori mai dotate decât tot ceea ce văzusem în toată viaţa mea de până atunci. N-am mai vrut să plec de acolo! Pe lângă dotări am rămas impresionată de cultura organizaţională, de mentalitate şi de felul în care erau abordaţi copiii.

În următorul an de facultate nu am mai putut obţine aceeaşi bursă. Taxele de studiu şi cazarea erau acoperite, dar mai aveam nevoie de bani pentru traiul de zi cu zi. Am încercat să mă angajez şi, după mentalitatea românească, m-am gândit că cel mai simplu ar fi să-mi găsesc un loc de muncă ca vânzătoare. Nimic mai fals în premisa mea, căci am fost refuzată peste tot din lipsă de calificarea potrivită. Nici măcar parfumeria Douglas nu a vrut să mă angajeze, deşi le ştiam toate parfumurile de pe raft. “Nu aveţi nicio formare în managementul clienţilor” mi-au motivat. “Dar am studiat pedagogie, psihologie, ştiu să mă port cu oamenii, să fiu asertivă, să le ascult nevoile, să pun întrebări, să-i ajut şi ştiu să gestionez clienţi dificili…” “Minunat, atunci mergeţi şi angajaţi-vă în educaţie!”.

Nu aveam încrederea că aş fi putut fi acceptată în domeniul calificării mele pentru că mă oprisem la prejudecăţi legate de mediul meu. După zeci de CV-uri trimise, am reuşit să obţin un post într-o grădiniţă. Lucram două ore pe zi şi aveam salariul la acea vreme, adică în urmă cu 10 ani, de 400 de euro net. În România, salariul pentru un job full time, de 8 ore, era sub 200 de euro, iar o chirie se ridica la peste 200 de euro / lună. Iar în ziua de azi, salariul minim net este 1346 de RON, adică cu 574 de lei mai puţin decât câştigam eu în 2010 în Germania lucrând doar două ore pe zi.

Părea că am intrat printr-un portal şi am descoperit un alt univers. Salariul de la grădiniţă era sursa mea constantă de economii. Sâmbata mergeam la o familie cu doi oameni vârstnici foarte amabili să le fac curăţenie. Primeam 25 de euro cu care mergeam la cumpărături şi îmi luam alimente pentru o săptămână întreagă. Calitatea vieţii mele era foarte bună. Nu mai simţeam că mă sacrific şi jertfesc pentru visul meu. Eram fericită. Mergeam la facultate, învăţăm, două ore le petreceam la grădiniţă şi în cele mai multe seri mai aveam timp să mă văd cu prieteni. Mergeam vinerea la petreceri studenţeşti şi nu de puţine ori au fost momentele când plecam de la petrecere direct la curăţenie. Trebuia să ajung acolo dimineaţa şi luam un tren cu care făceam 40 de minute. Dar ştiam că acele două-trei ore de curăţat bucătării şi aspirat covoare îmi vor asigura masa pentru întreaga săptămână şi că oricând mă invită cineva să luăm prânzul la cantina şcolii ori să ieşim în oraş îmi pot permite asta. Nu le-am cerut niciodată bani părinţilor mei şi învăţasem că pot să lupt pentru visul meu. Studiam în Germania pedagogia, era tot ce conta pentru mine.

În egală măsură, acea perioadă mi-a ridicat primele întrebări despre egalitatea de şanse, traiul diferit, despre inechitatea socială şi costul educaţiei. Nu încetam să mă întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi cunoscut toate aceste lucruri, dacă nu aş fi învăţat atât de multe.

Am continuat să-mi fac cercetarea de licenţă comparând sistemele educaţionale şi am făcut vizite numeroase unor instituţii care aplicau concepte de pedagogie alternativă.

După finalizarea studiului am ales să mă întorc în România şi să implementez aici tot ceea ce învăţasem. Am ajuns la Cluj-Napoca să lucrez în învăţământul privat. Aveam un serviciu bun şi eram plătită suficient pentru vremea respectivă. Acum, 7 ani mai târziu, cu vechime în învăţământ şi grade didactice obţinute, abia dacă am jumătate din salariul pe care îl aveam la Cluj în mediul privat. Am înţeles atunci cât de important este rolul unui manager educaţional şi cum acesta trebuie să ştie să gestioneze resursele financiare ale unei instituţii de educaţie. Mi-am dat seama că ştiu prea puţine despre subiect şi mi-am propus să caut un masterat care să mă ajute să înţeleg mai bine mecanismul. Aşa am ajuns să optez pentru “Management educaţional şi dezvoltare curriculară”.

Între timp mă mutasem din Cluj înapoi la Timişoara şi preluasem un post în învăţământul de stat, primul meu post. Înainte de a începe şcoala am fost să văd cum este clasa pe care urma să o preiau. Era o sală goală, albă, cu trei rânduri de bânci şi o tablă în mijloc.

-Şi restul?, am spus uimită colegelor de palier.
-Care restul?
-Restul de mobilă, decoraţiuni, cărţi, jucării? Pe restul când le primim?
-Cred că glumeşti. Asta e tot! Altceva nu mai primeşti. Restul ţine de tine!

Nu am fost revoltată. Nici enervată. Eram mai degrabă şocată. Genul acela de şoc care te împietreşte şi nu mai poţi acţiona. A urmat consiliul profesoral. Eram tot cu faţa mea împietrită şi nu am scos un sunet. O altă colegă care îmi văzuse reacţiile anterioare m-a întrebat empatic.

-Şi, tot la clasa ta te gândeşti?
-Nu! Credeam că la consiliul profesoral vom avea ceai, biscuiţi. Aşa era mereu la şedinţele noastre de echipă la care participasem până atunci. Stăteam în cerc şi vorbeam pe rând, lucram împreună, simţeam o cultură a locului din care veneam.  Credeam că va fi o şedinţă mare iniţială, care va cuprinde o prezentare a principalelor puncte care urmează a fi discutate şi apoi ne împărţim în echipe mai mici şi lucrăm, dezvoltăm idei şi facem planul şi strategia pe următorul an şcolar, că stabilim ce proiecte facem anul acesta, că ne luăm sarcini în echipe, că ne prezentăm ideile.
-Pe ce lume trăieşti?, mi-a spus cu un ton glumeţ colega. Apoi, văzând că eu asta am crezut că înseamnă cu adevărat şcoala, cred că i se făcuse milă de mine, căci m-a luat în braţe protectiv şi mi-a zis:
-O să creşti tu!

Îmi dau lacrimile şi acum când scriu aceste rânduri. Nu pentru că asta a fost situaţia, până la urmă era o clasă proaspăt zugrăvită, avea căldură şi toaletă în clădire. Lucruri care încă lipsesc în unele zone din sistemul educaţional naţional. Însă îmi dau lacrimile când mă gândesc că eu, în inocenţa şi naivitatea mea, habar nu aveam ce înseamnă sistemul ăsta de învăţământ pentru care mă formasem 9 ani în liceu, facultate şi masterat.

Aşa a început călătoria mea ca profesor în învăţământul de stat românesc.

Până la deschiderea anului şcolar rămăseseră câteva zile şi împreună cu părinţii viitorilor mei elevi am început să amenajez clasa. Şi fiecare a contribuit după posibilităţi. Mi-am adus de acasă cărţi, jucării, perne, jocuri, materiale educative şi tot ce a a mai fost nevoie pentru clasa mea. Părinţii au donat şi ei diferite obiecte şi au achiziţionat tot ce lipsea din clasă. Clasa a fost drăguţă şi a devenit tot mai frumoasă pe măsură ce au trecut anii. Noi i-am dat viaţă.

Deşi îmi finalizasem deja studiile, spre deosebire de mediul privat în care lucrasem, salariul de la stat era foarte mic. Din nou insuficient pentru toate nevoile mele.

Mă căsătorisem şi divorţasem şi eram extrem de deprimată că nu îmi pot permite un trai singură. Aveam 25 de ani, o vechime de 7 ani în învăţământ, un liceu pedagogic absolvit, o facultate de pedagogie, un masterat în domeniu şi un salariu insuficient pentru a-mi plăti chiria şi factura de căldură în lunile de iarnă. Eram supărată că nu aş putea să ajung vreodată acea doamnă singură din filme care are vreo 7 pisici. Nu puteam pentru că nu îmi permiteam spaţiul şi nici mâncarea pisicilor. Abia mi-o permiteam pe a mea.

“Pe bune? Dacă vrei să fii profesor în acest secol trebuie să ai părinţi care să te susţină, un soţ bogat sau alte surse de venit!”, mi-am spus nemulţumită. Ştiam că va fi greu pe drumul educaţiei, dar nu ştiam ce dificultăţi voi întâmpina. Pentru că nu voiam să apelez la părinţi, iar ipoteza soţului era exclusă, am luat doar ultima variantă în calcul. Mi-am luat atâtea servicii câte a fost nevoie. Am acceptat să lucrez în weekend-uri, câte 14 ore pe zi, iar seara, de cele mai multe ori, mai lucram vreo 2-3 ore. Lucram 8 ore la şcoală, 2-3 în pregătirea lecţiilor şi alte 2-3 ore diverse (event management, copywriting, hostess, training, cam orice găseam). Şi nu am locuit singură, am avut colegi/colegă de apartament.

Frustrările mele acumulate m-au făcut să înţeleg o parte din sursa problemelor în educaţie. I-am înţeles pe profesorii care sunt nevoiţi să dea meditaţii. Nu i-am înţeles pe cei care fac abuzuri în direcţia asta (condiţionează elevii, nu predau la clasă, etc.), dar i-am înţeles pe cei care o fac într-un mod cinstit. I-am înţeles pe profesorii care sunt nevoiţi să lucreze în alte instituţii de educaţie privată, pe cei care faceau teme într-un afterschool, chiar şi pe cei care aveau mici alte afaceri, pe profesorii înscrişi în sisteme MLM. M-am gândit că şi ei, la fel ca mine, porniseră cu elan spre această meserie şi au descoperit apoi ce grea e viaţa când trebuie să trăieşti din ceea ce munceşti. Mulţi spun “Păi ei au ales asta. I-am pus eu să se facă profesori?” sau cred că este suficient că “Dacă iubesc copiii, să fie fericiţi că lucrează cu ei”, replici pe care le-am auzit des în astfel de discuţii.

În spatele acestor probleme se ascunde un munte de durere şi neputinţă. Nu credeam că miezul acestor probleme ar fi chiar subiectul de care mă ferisem atâta vreme, banii.

Efectele subfinanţării se reflectă în toate problemele pe care le avem în zona educaţiei:

  • calitatea profesorilor (copiii buni care nu aleg această specializare din motive financiare, profesori buni care părăsesc sistemul pentru a se angaja în alte domenii mai bine plătite, profesori buni care să chinuie să răzbească în acest sistem dar au nevoie de activităţi suplimentare pentru a-şi asigura traiul zilnic, profesori buni care trăiesc modest şi profesori slabi care profită de situaţii)
  • calitatea actului educaţional
  • decalajul uriaş dintre mediul rural şi mediul privat
  • abandonul şcolar
  • inechitatea socială
  • excluziunea şi bullying-ul
  • problemele din formarea profesorilor (lipsa de fonduri alocate formării, concursurile şi dosariada)
  • lipsa de resurse alocate de autorităţi pentru susţinerea învăţământului
  • abuzurile şi delapidările de fonduri care se fac la nivel înalt în acest domeniu
  • rezultatele şcolare slabe înregistrate de elevii noştri
  • cercetarea subdezvoltată în domeniul educaţional şi psihologic (tot din lipsă de fonduri)
  • insuficienţi specialişti pentru intervenţii, prea puţini psihologi şcolari, logopezi, bibliotecari, etc.
  • clase suprapolulate şi aglomerate din cauza şcolilor mici, care au nevoie de fondurile alocate per elev pentru plata salariilor
  • şi multe altele, căci sunt. Despre toate aceste teme enumerate mai sus găsiţi date şi cercetări (Unicef, World Vision, Salvaţi Copiii).

Aşadar, învăţând mai multe despre toate problemele acestea, am constatat că dacă vreau să lupt în continuare pentru îmbunătăţirea sistemului educaţional este nevoie să ating acest punct sensibil al nefinanţării. M-am alăturat proiectului “Şcoli curate” pentru că îmi doresc o bună guvernare în şcolile din România, nu doar în clasa mea cu tablă albă. Acolo este totul bine şi frumos acum, dar ţara asta nu are o clasă, ci sute de mii. Iar cei peste 3 milioane de copii merită să aibă acces la o educaţie mai bună.

Am fost botezată “norişor” pentru că încă nu mi-am pierdut speranţa. Ştiu că mulţi profesori au făcut-o. Unii mi-o spun când mă întâlnesc. “Când eram şi eu aşa tânără ca tine, speram că pot schimba sistemul, dar am renunţat.” Am fost botezată “aiurită” şi întrebată de nenumărate ori pe ce planetă trăiesc. Dar, spre exasperarea tuturor, chiar şi a părinţilor mei, nu renunţ să fac lucrurile în care cred. Şi cred în educaţie de prea multă vreme ca să pot renunţa.

Sunt întrebată des de ce nu am plecat din sistem, de ce nu mă întorc în Germania, de ce nu mă angajez la o firmă în care pot câştiga de trei ori mai mult decât o fac acum, de ce nu îmi fac o grădiniţă privată, un afterschool, de ce nu scriu auxiliare sau altele asemenea. Nu o fac pentru că mi-am ales un alt drum, acela de a lupta pentru educaţie.

Călătoria mea în rolul de profesor a fost una provocatoare, după cum aţi putut citi, dar continuarea călătoriei a devenit o alegere asumată, cu tot ce implică ea.

Am rămas în sistemul de educaţie şi vreau să pot contribui la schimbarea lui în bine.

Aleg să fiu profesor şi nu mă tem să spun lucrurilor pe nume.

Nu mă tem să scot gunoiul de sub preş pentru că ştiu că asta e singura cale în care putem face curăţenie. E important să spunem care sunt problemele, să vorbim despre ele în societate, căci doar aşa vor putea fi conştientizate şi rezolvate.

În loc de încheiere, vă îndemn la acţiune. Haideţi să spunem cum stă de fapt treaba în educaţie și să punem problemele din școlile noastre pe tapet! Ridicăm cortina!

Andrada Mazilu (Sorca) este învățătoare la Liceul Teoretic „Nikolas Lenau” din Timișoara și coordonează proiectul Școli curate în județul Timiș. A înființat asociația inEDU – Inițiativă în Educație și a primit în 2019 Premiul Merito pentru Excelență în Educație, la gală purtând, ca fapt divers, o rochie desenată de elevii săi de 6-7 ani.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *