În România, violența domestică nu este doar o realitate statistică, este o realitate cotidiană, tăcută, care are loc între pereți groși, în case aparent normale, în relații aparent stabile. Este o realitate în care, adesea, femeile nu doar că sunt agresate, dar sunt și reduse la tăcere, de rușine, de frică, de lipsa de încredere în stat. Iar când curajul învinge tăcerea, prea des ele întâlnesc o altă formă de violență, nepăsarea.
Am luat statul la întrebări și, conform datelor transmise de Poliția Română la solicitarea Societății Academice din România, în anul 2024 au fost înregistrate 59.345 de sesizări de fapte penale circumscrise violenței domestice. Au fost identificați peste 60.000 de agresori din actele de sesizare, în majoritate covârșitoare bărbați (78%). În același an, au fost înregistrate 62.299 de victime, dintre care 42.646 sunt femei adulte, iar alte aproape 4.000 sunt fete minore. Cifrele pentru primele patru luni ale anului 2025 arată că problema este departe de a se reduce, deja fiind sesizate 15.457 de fapte penale, majoritatea în mediul urban și comise la domiciliul victimelor.
Acces la date: răspunsul IGPR; datele pe 2024; datele preliminare pe 2025
Majoritatea acestor fapte nu sunt încadrate ca agresiuni minore, ci includ forme grave de violență. În 2024 s-au înregistrat 36.417 cazuri de loviri sau alte violențe, peste 7.400 de amenințări și 560 de fapte de hărțuire. În total, anul trecut au avut loc 52 de omoruri și 51 de tentative de omor în context familial. În primele patru luni din 2025, autoritățile au înregistrat deja 17 omoruri și 11 tentative, cifre care ar trebui să producă semnale de alarmă în orice sistem funcțional.
La începutul lunii iunie, autoritățile confirmau 26 de cazuri de femicid în 2025, iar numărul lor a crescut rapid, la data redactării acestui articol ajungând deja la 29 de femei ucise de parteneri sau foști parteneri. Potrivit datelor din presă, două dintre victime erau însărcinate în momentul agresiunii, iar în cel puțin două dintre cazuri poliția fusese alertată anterior, fără ca intervenția să fie una eficientă. Aceste cifre nu vorbesc doar despre un fenomen, ci despre un sistem care dă semne că nu știe sau nu are capacitatea să își protejeze cetățenii. Ce ne facem cu femeile care au curajul să reclame, doar pentru a fi ignorate? Ce ne facem cu victimele care nu sună la 112 de teamă să nu fie „judecate”, forțate la „reconciliere” sau intimidate de comunitate?
În 2024, polițiștii au avut peste 130 de mii de intervenții la cazuri de violență domestică dintre care doar 24.399 au fost catalogate cu risc iminent, 90 de mii fără risc iminent, în timp ce pentru 1341 (circa 1%) nu a fost completat formularul de evaluarea a riscului deoarece, potrivit IGPR, “victima a refuzat completarea documentelor sau cele sesizate nu s-au confirmat”. Și mai interesantă și ar trebui să ne dea de gândit este situația ordinelor de protecție prin raportare la faptele cu risc iminent: mai mult de jumătate (13 mii din 24 de mii). Așadar, una din două femei, în ciuda faptului că sunt victimele unor fapte grave sau situații care le pun în pericol, refuză emiterea unui ordin de protecție, potrivit datelor furnizate de Poliția Română.
foto: Centrul Filia
Ce ne facem cu polițiștii care le descurajează activ și legal? Cazurile în care femei pleacă de la secții cu sugestia de a „lăsa timpul să le spele certurile” sau de a se “împăca” cu agresorul sunt inacceptabile și contravin flagrant Legii 217/2003. Însă observăm că nu sunt izolate. În loc să încurajeze declarațiile și cererile de protecție, aceste atitudini le pun în pericol. Dacă statul, prin polițiști, procurori și ulterior prin magistrați, nu reacționează prompt și ferm, riscul este ca femicidul să devină, din tragedie, o realitate aproape normalizată.
În ceea ce privește intervențiile autorităților, în 2024 au fost emise 13.274 de ordine de protecție provizorii, dar doar 5.286 dintre ele au fost transformate în ordine definitive. În 2025, până în aprilie, au fost emise aproape 3.800 de ordine provizorii, iar mai puțin de jumătate dintre acestea au devenit ordine de protecție. Doar 1.682 de agresori au fost evacuați temporar din locuința comună, în timp ce peste 3.400 au primit interdicții de apropiere. Monitorizarea electronică, un instrument esențial pentru protecția victimelor, a fost aplicată în doar 378 de cazuri.
Aceste cifre, deși ridicate, nu reflectă întreaga realitate, nu spun nimic despre femeile care nu îndrăznesc să sune la poliție, despre cele care își retrag plângerile din cauza presiunilor familiei sau ale comunității. Nu reflectă poveștile celor care, în ciuda agresiunii suferite, nu mai au încredere în sistemul de justiție. Ce ne facem cu femeile care nu raportează abuzurile, de frica rușinii sau a stigmatizării? Avem de lucrat la creșterea încrederii în instituțiile polițienești.
Violența domestică nu este o chestiune privată. Este o problemă de securitate, de sănătate publică, de justiție socială. Este o formă de control, de oprimare și, în cele mai tragice cazuri, de distrugere a vieții. Când o femeie moare în bătaie sau este omorâtă de propriul soț, nu vorbim despre o tragedie individuală, vorbim despre eșecul unui întreg sistem.
Autoritățile trebuie să înțeleagă că a emite un ordin de protecție nu este suficient. Că simpla existență a unei legi nu protejează, dacă nu este aplicată ferm, corect și prompt. Că fiecare plângere ignorată este o bombă cu ceas. Că fiecare viață salvată începe cu o reacție responsabilă din partea unui polițist, a unui procuror, a unui judecător. Este nevoie de instruire reală pentru forțele de ordine, de specializare în recunoașterea semnelor abuzului și de toleranță zero pentru indiferență. Iar acolo unde faptele sunt trecute cu vederea, respectivii funcționari ai statului să răspundă.
Violența domestică nu va dispărea de la sine, nu va înceta doar pentru că este menționată într-un raport. Este nevoie de acțiune instituțională, legislativă și comunitară, este nevoie de o monitorizare atentă a organelor de poliție, de campanii de educație, de centre de adăpost pentru victime, de acces la consiliere psihologică și juridică, de finanțare reală a serviciilor sociale.
Și, mai presus de toate, este nevoie de un stat care să le spună răspicat femeilor: „Te credem. Te protejăm. Ești în siguranță.” Până atunci, statisticile vor continua să crească, iar liniștea din casele agresorilor va fi plătită cu tăcerea femeilor care nu mai au glas.
Şi tu poţi adresa întrebări către instituțiile publice naționale și celor din orașul tău, primării, școli, licee, universități, regii autonome, aflând cum sunt cheltuiți banii pe care-i plătești statului prin impozite și taxe! Tu ne spui ce vrei să afli și de la ce instituție anume, iar noi trimitem și urmărim cererea pentru tine! Folosește aplicația Ia Statul La Întrebări!
