Buna guvernare in universitati si participarea studentilor. De la teorie la practica

„Dacă universitatea nu
îşi va lua în serios, cu rigoare, rolul de gardian al libertăţilor
civice mai largi, de examinator al problemelor etice din ce în ce mai
complexe, de slujitor şi apărător al practicilor democratice mai
profunde, atunci un alt regim, sau ameninţarea altor regimuri, o va
face, în locul nostru, în ciuda noastră, şi fără noi“.(Henry A. Giroux)[1]

„Subiectul general al prezentei
lucrări de licenţă îl constituie participarea studenţilor în guvernanţa
universităţilor. Principalul scop al lucrării de faţă îl constituie
identificarea mijloacelor prin care participarea studenţilor în
guvernanţa universităţilor poate influenţa democratizarea
universităţilor, prin asumarea şi promovarea principiilor bunei
guvernări, fără ca structurile de reprezentare să se abată de la
misiunea lor centrală“.

Aşa îmi începeam în urmă cu aproximativ un
an lucrarea de licenţă care avea să-mi încununeze munca a trei ani de
Ştiinţe Politice strâns legaţi de activitatea de reprezentare a
studenţilor în care m-am străduit din toate puterile să promovez cultura
şi valorile democratice în rândul studenţilor din universitatea în care
studiam, să ne dezvoltăm spiritul critic, să nu ne fie teamă să
contestăm. Atunci aveam încredere că lucrurile se pot schimba în
universităţile din România. Că studenţii îşi vor asuma rolul de
parteneri reali şi egali în cadrul procesului educaţional şi că vor
promova în universităţile lor reforme reale. Şi acum mai am, dar mult
mai puţină. Şi probabil peste un an o să se ducă de tot. Acum un an eram
prinsă în vârtej. Nu mă mai putea opri nimeni şi-mi imaginam că
democraţia te ajută să muţi munţii din loc. Ba, mai mult, m-am apucat să
caut teorii, să găsesc relaţii între fenomene să identific noi
modalităţi prin care buna guvernare să devină reală în universităţi.

Lucrarea mea de licenţă zace în laptop
pentru că mi-a pierit entuziasmul şi speranţa de a crede că cineva (în
afară de mine şi încă puţini cunoscuţi cu care am avut ocazia să lucrez
în ultima vreme), mai are un interes real pentru reforme în ceea ce
priveşte democratizarea spaţiului universitar. Pentru că de ceva luni de
când încerc să promovez conceptul de bună guvernare şi acţiunile
relevante care transpun acest concept în realitate în rândul
studenţilor, acesta e privit cu dezinteres, ba mai mult cu reticenţă şi
critică. Pentru că poate pare ceva anormal, ceva ce ne scoate pe noi ca
studenţi din zona noastră de comfort. Dar în aceeaşi măsură poate scoate
şi universităţile. Cu siguranţă cercetarea mea nu are nicio valoare şi
nu va schimba nimic în mediul universitar fără să fie însoţită de un
exemplu care să arate tuturor că se poate. Poate că eu am fost laşă şi
acum regret asta, că n-am avut suficientă putere să rămân să duc mai
departe ceea ce începusem.

Democraţia nu-ţi pică din cer. Nu trebuie
să vină Guvernul să ne oblige să fim democraţi, nu trebuie să vină
Uniunea Europeană, ANOSR sau alte ONG-uri. Cultura participativă trebuie
să crească natural, să se dezvolte în comunitate. Să existe educaţie în
acest sens, să existe exemple de bună practică promovate, să existe
curaj.

Şi acum nu vreau să vin eu să dau cuiva
lecţii de democraţie universitară. Mai mult decât atât o spun sincer că
îi înţeleg inclusiv pe cei care nu iau atitudine, pe cei care se
complac, pe cei care spun că n-are sens să te pui rău cu cei de la
conducere. Am avut şi eu ocazia să cunosc de aproape sistemul
universitar românesc. Şi poate că aşa este peste tot în instituţiile
publice din România. În spatele regulamentelor cu prevederi democratice a
imaginii în care totul e roz şi curge lapte şi miere pe pereţi se
ascunde clientelismul, abuzul de putere, nepotismul, frica, neputinţa,
scârba, care se regăsesc atât la nivelul profesorilor cât şi la nivelul
studenţilor. Ceea ce mă şochează e că nu se găsesc doi-trei oameni care
să aibă curaj în fiecare universitate. Sunt aproximativ 1.000.000 de
studenţi în România, şi din ei nu se găsesc măcar câţiva de oameni care
să dea un exemplu constant de curaj şi spirit civic.

Şi totuşi eu sper la politica ideală. Venită din partea studenţilor…

Universitatea este pentru noi un mini-stat
în care ar trebui să învăţăm ce-i democraţia, ce înseamnă să fim
cetăţeni responsabili. Că participarea noastră şi modul în care ne
guvernăm are efecte atât asupra noastră, cât şi a colegilor noştri. Că
tăcerea ne costă pe noi şi pe generaţiile viitoare. Că avem puterea să
ne construim legi şi regulamente prin care să ne autoguvernăm, să arătăm
că politica se poate face aşa cum ne-o dorim de la politicienii noştri,
aşa cum spun teoriile. Că putem să dăm la o parte tarele sistemului,
corupţia şi că structurile noastre pe care noi le vom construi vor putea
contribui pe termen lung la reconstrucţia spaţiului universitar.

O să închei acest text cu finalul lucrării
mele de licenţă care sper că îşi va găsi cândva rostul şi va ajuta
studenţii din România să realizeze că sistemul în care se află le dă
puterea şi onoarea de putea arăta cu adevărat clasei politice din
România ce înseamnă un model democratic participativ pus cu adevărat în
aplicare.

„Pentru a putea afirma că
<<studenţii reprezintă viitorul>> este necesar ca aceştia să
cunoască toate implicaţiile acţiunilor lor, să înveţe ce înseamnă
guvernarea, dar nu din exemplul clasei politice, ci creând structuri cât
mai apropiate de modelele ideale în spaţii în care puterea de a se
autoguverna le este garantată. Altfel, sacrificiul a mii de studenţi
care au luptat şi au crezut în progresul ţării noastre a fost în zadar…”