„Situația mă îngrijorează. Nu doar din cauza urșilor. O asemenea conjunctură instituțională și de putere este realmente îngrijorătoare. De ce? Pentru că, după toate aparențele, ne conduce spre căi moarte în aproape toate chestiunile importante pentru România. Ursul este doar unul dintre cazurile în care acest mecanism devine vizibil”, scrie, într-o postare pe pagina lui de Facebook, biologul clujean Tibor Hartel. Comentariul vine în urma reacțiilor generate de semnalarea unui articol științific (Legacies of historical population management shape contemporary bear use of anthropogenic spaces), publicat, pe 19 august, în Springer Nature, legat de gestionarea populației de urși din România.
”Urșii apar mai des în zonele cu interfață urban-sălbatică ridicată, în special în cele mai apropiate de terenurile de vânătoare ale elitei din epoca comunistă, cu locuri de hrănire. Aceste modele reflectă o moștenire pe termen lung a politicilor de gestionare a populației din anii 1960, care interacționează cu procesele de mediu și comportamentale pentru a modela comportamentul recent al urșilor. Solicităm un management care să abordeze sustenabilitatea ecologică și socială prin eliminarea treptată a hrănirii suplimentare, reducerea acomodării și a condiționării hranei, îmbunătățirea cunoștințelor publice despre ecologia urșilor și recunoașterea moștenirii istorice pentru a promova coexistența”, arată rezumatul articolului de la care a început discuția în spațiul public.
În comentariul pe care îl preluăm, integral, mai jos, cu acordul universitarului clujean, acesta avertizează că ”se poate ajunge până în punctul în care chiar cei care întrețin panica observă că situația conflictuală le este benefică și că, în absența ei, și-ar pierde relevanța socială”.
Tibor Hartel este conferențiar doctor la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, se numără printre cei mai citați 2% ecologi din lume (conform „Stanford University & Elsevier”, 2021) și este autor al canalului de popularizare a științei de pe Youtube Natură și oameni. Titlul și intertitlurile aparțin redacției (Verde Curat/România Curată).
De ce se intensifică conflictele om-urs
Cam asta simt după ce am analizat din toate perspectivele situația urșilor din România: se vor rări enorm de mult.
Nu va mai conta nicio cifră, pentru că, pas cu pas, se va demonstra că cifrele generate în direcțiile creionate mai jos (de studii – n.r.) nu sunt direct relevante și nu pot fi folosite ca repere pentru planificarea reducerii conflictelor om-urs.
Mai exact, oricât de precis, bine realizat și disponibil ar fi studiul care estimează mărimea populației (vezi aici – n.r.), acesta nu răspunde la întrebarea: câți urși pot susține habitatele?
Oricât de robustă ar fi analiza capacității habitatelor de a susține urșii, aceasta nu va putea fi legată direct de intensitatea conflictelor dintre oameni și urși. Capacitatea de suport a habitatelor și intensitatea conflictelor nu sunt strâns corelate, mai ales în cazul unor specii precum ursul, oportuniste, omnivore și foarte adaptabile.
Iar dacă nici studiul care estimează mărimea populației, chiar dacă este bine realizat și transparent, nici studiul capacității de suport, oricât de țais ar fi făcut, nu ne ajută să gestionăm conflictele dintre oameni și urși, atunci problema centrală a întregii povești rămâne nerezolvată: conflictele se intensifică. Se intensifică pentru că studiile disponibile nu sunt orientate spre înțelegerea și reducerea lor.
Astfel, societatea rămâne fără nicio ancoră teoretică sau conceptuală pentru a acționa. Cunoașterea existentă nu ne-a pus pe șinele potrivite. Ne conduce spre o cale moartă. Efortul financiar investit ar fi putut conduce la rezultate mai bune dacă ar fi fost orientat și spre înțelegerea capacității sociale de suport, iar această cunoaștere ar fi fost preluată și transpusă în practică de instituții pregătite administrativ, conceptual și, dacă vreți, teleologic, adică instituții care să înțeleagă limpede scopul spre care ar trebui să se îndrepte. Dar nu a fost să fie.
Conflictul e benefic celor care întrețin panica
Oamenii devin tot mai dezamăgiți și mai nervoși, iar mașinăria propagandistică panicardă găsește un sol fertil pentru a rămâne în viață și a dobândi un sens în sine. Se poate ajunge până în punctul în care chiar cei care întrețin panica observă că situația conflictuală le este benefică și că, în absența ei, și-ar pierde relevanța socială. De la un asemenea aparat nu te poți aștepta la texte despre Bach, Beethoven sau alte lucruri care nu produc panică și tărăboi.
Revin: urșii vor fi extirpați. Încetul cu încetul, ceața legitimării științifice se va risipi și va rămâne adevărul crud: nu avem un concept și nu avem capacitatea necesară pentru coexistență. Avem însă probleme, iar sistemul s-a ascuțit deja prea mult pe calea tărăboiului, care le aduce beneficii celor care îl întrețin.
Situația mă îngrijorează.
Nu doar din cauza urșilor.
O asemenea conjunctură instituțională și de putere este realmente îngrijorătoare. De ce? Pentru că, după toate aparențele, ne conduce spre căi moarte în aproape toate chestiunile importante pentru România. Ursul este doar unul dintre cazurile în care acest mecanism devine vizibil.
Alina Mungiu-Pippidi: Cum să alegi un prim‑ministru și șefi ai serviciilor secrete, inclusiv SPP
Prin politica pe care a dus-o între 1948 și 1989, statul român a protejat și încurajat dezvoltarea populației de urși de pe teritoriul patriei noastre, reușind în același timp să o gestioneze eficient astfel încât ursul să nu devină o amenințare sistematică pentru viața omului și bunurile sale. Vânătoarea era legală, dar ca să ajungi să o practici efectiv trebuia să fii bine plasat în ierarhia socială, iar apartenența la elita politică era exemplul cel mai bun de astfel de plasare avantajoasă.
Între 1990 și 2006 a fost vraiște: s-a vânat fiecare cum l-a dus capul, populatia de urși a scăzut, am trăit și în acest domeniu efectul urii față de dictatură și restricțiile ei, am behăit în piață să ni se dea integral blana ursului înapoi.
După 2006, s-a încercat corectarea exceselor perioadei anterioare, vânătoarea a devenit încet-încet un viciu, urșii (animal oportunist) s-au înmulțit, astăzi suntem pe locul patru în lume la numărul de urși, situația a scăpat în mod evident de sub control, dar – Cetățene, ține minte! – de vină sunt comuniștii, deși un fapt este că ei sunt singurii care au administrat eficient domeniul iar alt fapt că românii de după 2006 sunt singurii care au fost atât de bătuți în cap încât să dogmatizeze ursul, să-și facă din el icoană și să i se închine: “The recent recovery of large mammal population is not unique to Romania”, care e totuși unică prin faptul că țara noastră constituie un “unprecedented natural experiment on how long-term protection and management can interact to shape ecological responses”. (Ai fi jurat că o societate nu este laboratorul exercițiilor cuiva, da’ acuma na…)
Astăzi pericolul este să dăm iarăși drumul la o vânătoare excesivă, în rândul celor care se închină la urs e panică mare căci ei au certitudinea că așa se va întâmpla, motiv pentru care mai bine să nu facem absolut nimic (căci, se știe, ăsta este rolul științei pe lume, să ne învețe să fim fataliști, nu e nimic de făcut, stați pe marginea râului că vine ea apa-ntr-o zi), oricum ursonu’ e simpatic când îi îndeasă manelistului pe gât capacu’ la delcou.
Foarte frumos, nimic de zis.
un mic efort pentru a citi și articolul de la link n-ar strica; culmea, e scris de cei care, în spațiul public din România susțin lucruri total contrare celor din articol :) printre altele, studiul spune cât se poate de clar că tocmai modul de gestionare a urșilor din perioada comunistă e cauza problemei, că atunci a început hrănirea lor și atragerea către zone locuite (pentru a putea Ceaușescu și alți privilegiați să-i împuște ușor). Pe baza recomandărilor lui Tibor Hartel s-au implementat măsuri la Băile Tușnad și s-a dovedit că se poate gestiona situația și fără a fi nevoie să măcelărești urșii (ci doar să-i descurajezi să se mai apropie de localități).
Dar de ce am ține cont de rezultatele studiilor și de exemplele de bune practici, chiar de la noi.
Apropo, căutați informații despre împușcare urșilor negri în Japonia, unde se vede că deși au măcelărit cu miile în fiecare an și au redus dramatic efectivele, n-au rezolvat problema (nici măcar n-au atenuat-o semnificativ)
@MG: Păi tocmai că l-am citit, iar un mic efort de a citi comentariul meu s-ar fi soldat cu observația că citez din el și ne-ar fi scutit de ridicolul unor ironii fără sens.
Cei care au scris articolul din Springer Nature susțin în spațiul public idei contrare celor promovate în articol? Asta e afirmația?
Da, am remarcat și eu teza articolului pe care nu l-am citit, anume că modul de gestionare a urșilor din perioada comunistă e cauza problemei, un mic efort de citire a comentariului meu ar fi relevat lesne acest lucru, tocmai de aceea am și spus că teza asta mi se pare o glumă proastă: cum au gestionat sau n-au gestionat ăia, fapt e că n-au creat probleme; problemele au apărut de când gestionează ăștia.
Nimeni nu vrea să “măcelărească urși”, dar: (1) faptul că se înlesnește activitatea autorităților locale mi se pare un lucru bun și (2) vânătoare este o practică perfect acceptabilă, dacă este făcută corect și pe cote corect și științific stabilite.
Foarte bine că autorul articolului are și soluții, nimeni nu este împotriva soluțiilor sale. Ele însă nu apar în acest articol, care alege strategia urșii vor fi “extirpați”, nu mai e nimic de făcut, să ne aruncăm de pe o stâncă – științific la cote înalte.
De unde știi că n-au fost probleme în perioada comunistă? :)) pentru că nu apăreau în presa comunistă? Întâmplarea face că ursul a ajuns în curtea bunicii și i-a mâncat două gâște din coteț, la vecini a dat iama în iepuri, s-a plimbat noaptea pe ulița satului, un vecin i-a dat ”bună-seara” și doar când nu i-a răspuns s-a uitat mai bine și și-a dat seama că a era un urs pe cine a salutat; și nu e vreun sat în creierii munților, ci unul din lunca Mureșului, mai pe lângă Deva, lângă drumul național; și culmea că era iarnă și te-ai fi așteptat să fie în hibernare, doar că deja se obișnuise să ”viziteze” satele.
Știți cum au fost monitorizate incidentele urs-om din ultimii ani? prin verificarea articolelor apărute în presă. Afirmația că urșii au fost ținuți sub control sau gestionați corect în perioada comunistă doar pentru că presa nu a scris despre asta e absolut hazardată. Studiul recent nu e singurul care arată că urșii de pe Transfăgărășan sunt urmașii celor hrăniți de vânători, ca să aibă apoi Ceaușescu ce împușca
@MG: Studiul recent nu asta arată, studiul recent vorbește despre continuarea unor practici și strategii. În plus, nu cred că e nevoie de un studiu care să demonstreze că puii sunt urmașii părinților, că doar n-or fi urșii de azi generație spontanee sau aduși din Olanda – că nu sunt lalele.
Numărul de urși de azi rezultă din cum sunt gestionați urșii azi, nu din cum au fost ei gestionați în trecut, deci ce făceau și cum făceau comuniștii, bine sau rău, n-are nicio relevanță azi.
Azi are relevanță ce fac ăștia de azi, datu’ vina pe dacii liberi e vrăjeală.
schimbă perspectiva: nu e vorba de ”a da vina pe cineva” (comuniști), ci pentru a înțelege cauzele schimbării comportamentului urșilor, ca să rezolvi cauzele, nu efectele;
nu numărul urșilor e cel care contează, ci comportamentul lor; comportament pe care îl învață de la mama lor; dacă ursoaica s-a obișnuit să vină pe Transfăgărășan să primească hrană din mașină, ori pe la tomberoane, ori să fie hrănită ușor de vânători, asta vor învăța și puii ei; indiferent câți urși sunt în mijlocul pădurii, problema e de la cei obișnuiți să obțină/găsească hrană ușor pe lângă localități, drumuri, oameni;
dacă vrei să limitezi interacțiunea cu oamenii, important e să limitezi obținerea ușoară a hranei datorită oamenilor – cât în mijlocul pădurii, urșii își pot regla și singuri efectivele (cum au făcut mii și zeci de mii de ani, fără ”ajutorul” oamenilor), în funcție de câtă hrană au la dispoziție; dacă le limitezi habitatul (garduri, tomberoane închise, amenzi drastice pentru cine îi hrănește etc.) nu mai vin în localități (exemplul Tușnad) ; omul va interveni doar pentru extragerea exemplarelor agresive – care încearcă să-și extindă habitatul cu forța (iar pentru asta există lege specială de intervenție rapidă)
@MG: Ba tocmai despre a da vina pe cineva e vorba, că dacă nu-i putem scoate vinovați pe comuniști, atunci chiar trebuie să acceptăm adevărații vinovați, care sunt organizațiile de mediu – în primul rând ele.
Așa că perspectiva mea e corectă, a ta nu este corectă și tu ești cel care trebuie să o schimbi. De altfel, Tușnad e tocmai dovada că nu e vorba de un comportament transgenerațional, ci de reflexe condiționate ușor de schimbat.
Iar problema principală este numărul urșilor, sunt pur și simplu prea mulți, nu este ecologică o astfel de populație. Obsesia de a identifica tot felul de alte cauze de aici vine, să nu cumva să fim siliți să recunoaștem că sunt prea mulți și că noi suntem de vină pentru asta, nu Carol al II-lea sau Burebista.
:)) 1. de doi ani s-a dublat (anul ăsta se dublează) numărul urșilor măcelăriți și, totuși, nu există nicio dovadă că s-ar fi redus conflictele; dacă vorbim de responsabilități e absolut aberant să fie vinovate organizațiile de mediu pentru deciziile ți acțiunile tâmpite ale autorităților; de doi ani, autoritățile și ”mândrii vânători” fac ce vreau – răspunderea pentru măcelul fără rost le aparține.
2. mulțumesc că măcar recunoști că ”reflexele condiționate” se schimbă (chiar dacă e o diferență între reflex condiționat și comportament); da, despre asta e vorba: despre schimbarea comportamentului – în perioada comunistă a fost schimbat, încurajând urșii să se apropie de localități, de zonele de vânătoare, de hrănirea de către oameni; modelul de la Tușnad arată că prin măsuri pro-active, altele decât împușcarea, se poate schimba comportamentul și în sens invers
3. cu regret, dacă vorbim de ecologie, am mai multă încredere în punctele de vedere ale celui mai citat ecolog din România în publicațiile științifice din străinătate; publicații în care, nota bene, cei care în declarații publice din România susțin împușcarea, scriu cu totul altceva; spre deosebire de declarațiile de presă și luările publice de cuvânt care nu au niciun filtru, publicarea unui articol într-un jurnal științific de prestigiu nu se face fără o evaluare colegială a altor specialiști
Evident că recunosc, și nu e atât vorba că recunosc eu, cât că ăsta e pur și simplu adevărul: comportamentul se poate schimba și în sens invers, Tușnad este dovada.
E un comportament corect să ai mai multă încredere în specialiști, și eu fac la fel.
Nu susțin “împușcarea”, susțin vânătoarea și decizia de a le da autorităților locale o libertate mai mare de acțiune. Și, dacă tot suntem la capitolul susțineri, mai susțin că nu orice intervenție asupra naturii este un “ecocid” (întâmplător, ursul sau lupul sunt exemple de animale a căror dispariție dintr-un areal nu este doar o tragedie personală a speciei, are implicații care o depășesc, de aceea sunt în esență corecte măsurile speciale de protecție, dar: (1) măsurile trebuie să se adapteze realității; (2) ecologia se face de dragul omului, nu de dragul racului de piatră, și acesta este principalul meu reproș față de activiștii noștri: dogmatismul lor, și nu este singurul lor defect; și (3) chiar dacă exemplul pe care îl discutăm acum, ursul, are o valoarea biologică specială, ideea generală rămâne: nu orice afectare a naturii este un ecocid).
Și eu îți mulțumesc pentru conversațiile avute zilele-astea. Sănătate! :)
Trebuie să intervin cu date :
Îl cunosc pe Hartel Tibi, este biolog , doctoratul a luat în domeniul bactracieni şi nu consider că nu are experienţă să fie specialist in urşi.
Cu doctorat in silvicultură/arii protejate lupt pentru conservarea urşilor, dar cer eliminarea “urşilor habituaţi“, termen de specialitate. În judeţul Mureş am avut anul trecut peste 500 Comisii de evaluare pagube urşi – valoarea totală în jur de 2 milioane lei/ 400 000 euro, iar momentan din 20 august au fost 30 de Comisii de evaluiuare , aproape 2 pe zi. Comisiile de pagubă sunt constituite din reprezentatnt mediu, reprezentant Dir. jud. de Agricultură, repr. primării şi zilnic sunt oamerni puşi la lucru pentru pagube urşi. Jud. Mureş are efectiv optim stabilit de ICAS : 240 urşi, iar la evaluarările genetice /contestate de vânători , fiind prea mic/ au ieşit 873 urşi, dar totuşi de 3 ori mai mare decât optimul stabilit. Eliminarea urşilor din lanurile de porumb şi din satele , din care dispar sute de animele , este necesară