Se intensifică în ultimele săptămâni apelurile la boicotarea alegerilor europene. Totodată, se intensifică și criticile la adresa acestor apeluri, catalogate drept iresponsabile și stupide. Perspectiva celor care îndeamnă la boicot este cât se poate de întemeiată și legitimă: avem un cartel al partidelor, iar condițiile pentru înființarea unor noi formațiuni politice sunt draconice, depășind prin gradul de dificultate prevederile din state autoritare cum ar fi Rusia. E o piață de tip oligopol, în care ușile sunt noilor veniți le sunt închise din start. Uitați-vă la câte partide nou create avem în ultimii ani – din multitudinea de partidulețe apărute, aproape nici unul nu a fost creat de la zero sau fără oblăduirea establishment-ului politic. Mișcări ample și vocale, cum e cea UnițiSalvăm, au rămas fără reprezentare din cauza legislației rigide. Democrația românească se transformă într-o farsă în care aceeași actori se preschimbă între ei legitimați de o masă de votanți care nu au alte opțiuni și sunt siliți să aleagă constant răul cel mai mic. Diminuarea numărului de semnături necesare înființării unui partid și depunerii candidaturii independenților, coborârea pragului electoral, includerea opțiunii „Nici unul dintre aceștia” pe buletinele de vot, alături de numele candidaților – toate revendicări ale celor ce îndeamnă la boicot- sunt câțiva pași nu doar necesari, ci fără de care nu putem începe o discuție despre cum putem avansa pe drumul consolidării democrației în România. A protesta împotriva monopolului actual asupra politicii prin boicotarea alegerilor este un gest mai mult decât legitim și cu impact, mai ales la nivel simbolic și de imagine. Atunci când o masă de oameni interesați de politică, cu conștiință civică și cu spirit democratic strigă în cor, într-o piață publică NU, semnalul e destul de clar, alarmant, neliniștitor.
Din punct de vedere practic, însă, impactul boicotului e mai degrabă…liniștitor pentru actualul establishment politic. În primul rând, neparticiparea joacă în favoarea principalilor câștigători ai cursei electorale – același număr de voturi, raportate la un total mai mic de votanți, înseamnă mai multe procente de voturi pentru fiecare partid și în primul rând pentru partidele situate în vârful clasamentului. Aceasta e principala diferență dintre cele două forme de protest: între votul nul/alb și boicot – primul afectează negativ și diminuează procentajul câștigătorilor, al doilea îl crește. Un alt efect al boicotului, îmbucurător pentru partidele împotriva cărora boicotul e îndreptat, este acela că votul electoratului captiv, ușor de mobilizat și maleabil ca o plastilină, va avea o pondere mai importantă în rezultatul final. În concluzie, boicotând aceste alegeri exercităm o presiune simbolică asupra establishment-ului politic, dar îl ajutăm să surmonteze un dezavantaj practic.
„Stop joc! Votul e prețios, nu îl irosi pe oligarhi și baroni. România are nevoie de partide diverse, numeroase și curate. Din păcate pe 25 nu ȋi veți vota pe Junker, Schulz sau Verhofstadt. Nici macar pe Macovei, Andronescu sau Weber. Îi veți vota pe băieții care stau la butoane, fac bani şi așteaptă să le țineți spatele”, declară pe pagina de Facebook unul dintre principalele voci ale mișcării de boicot, Claudiu Crăciun. „Oligarhii de Dâmbovița sunt este cel mai mare obstacol ȋntre noi şi Europa”, mai spune el. Este vocea unei generații care s-a săturat ca România la Bruxelles oameni care nu pot și nu trebuie să reprezinte România, asupra cărora atârnă acuzații serioase de nepotism, traseism, rasism sau corupție Chiar și atunci când candidații sunt integri și onorabili, se pune întrebarea cine e în spatele structurii care e nominalizat, cine e la butoane, cine face adevărata agendă.
Cred că problema băieților șmecheri care stau la butoane e cât se poate de reală și acută. Dar mai cred că în cazul alegerilor europene, aceasta problemă e mai puțin gravă. Oligarhii de Dâmbovița care stau la butoane sunt un pericol pentru politica românească și mult, mult mai puțin pentru cea europeană. Oricât de puternică nu ar fi mâna care butonează în culise, ea nu ajunge decât cu mare greu la Bruxelles. Bulibășeala doctrinară a partidelor românești, cauzată aproape integral de interesele din culise care structurează agenda în detrimentul orientării doctrinare, este absorbită integral de coerența ideologică a familiilor politice din care partidele românești fac parte. La Bruxelles, ideologia nu e o eticheta: coeziunea ideologică a familiilor politice este de 90% (însemnând că 90% din membrii unui grup politic votează în același fel), iar în cazul partidelor românești, loialitatea ideologică e în jur de 98%!!! Ce ne spune asta? Că într-un alt context, unde funcționează alte reguli, aleșii noștri se comportă altfel.
Printre cei ce boicotează alegerile există voci preocupate mai puțin de greii de la butoane, cât mai ales de lipsa unei diferențieri clare între platformele diverselor formațiuni europene, unde grupurile dominante (PES, PPE și ALDE) par să fi atins un soi consens trans-ideologic în chestiunile importante și care vorbesc aceeași limbă de lemn europeană, străină de problemele reale. E foarte adevărat că în multe chestiuni importante, PPE și ALDE se comportă, în materie de vot, ca o mare coaliție. Deși importantă în procesul legislativ, dimensiunea stânga dreapta influențează doar o treime din voturile exprimate în domeniile esențiale. Prea puțin?
Poate. Dar una e să insiști ferm și precis pentru introducerea taxei pe tranzacții financiare, cum fac partidele de stânga din PE, și alta e să vorbești în termeni generici despre « o reforma a piețelor financiare », cum face PPE. Una e să te raportezi sceptic și prudent la Acordul Transatlantic de Liber Schimb ( și la încercarea dea pune companiile multinaționale pe același nivel cu statele suverane, și stabilirea de curți speciale de arbitraj pentru disputele dintre state si companii), recunoscând-i totuși necesitatea(cum fac verzii si socialiștii) și cu totul altceva e să te arăți entuziast față de respectivul Tratat, cum fac popularii și liberalii. Apoi, mai sunt politicile legate de relansarea economica și fiscalitate, ca să mai dau doar un exemplu, deși lista poate continua. Cine crede că a solicita armonizarea taxelor corporative la nivelul UE pentru a preveni dumping-ul fiscal (verzii și stânga europeană) e totuna cu a nu avea nici un fel de prevedere în domeniul taxării, dar a-l avea candidat pe Claude Juncker, care a fost prim ministrul paradisului fiscal al Europei- Luxemburgul si s-a opus eliminării secretului bancar în Marele Ducat, deci cine crede că e totuna, să nu meargă la vot și să boicoteze alegerile. Pentru cine crede că micile diferențe cumulate pot face lumea mai bună sau mai rea fie și cu un centimetru, sa meargă și să voteze după cum crede că e mai bine. Bătălia pentru această mică diferența este una aprigă, la cuțite, iar competiția e mai strânsă ca niciodată. Și miza este, cred eu, mai importantă decât altădată în contextul crizei economice, a inegalității și șomajului în creștere și a tensiunilor geopolitice. Cei cărora le pasă mai mult de oligarhii români ce stau la butoane decât de rezultatul acestei batalii, nu au decât să boicoteze alegerile – votul e un drept, nu o obligație. În plus, ca și votul, protestul e o formă de participare, una foarte import
antă și vitală pentru democrație. Diferența între cele două forme de participare în acest caz e de eficiență – cum reușim să schimbă mai mult lucrurile, boicotând sau votând? Pentru că Europa e la răscruce, pentru că alegerile din 25 mai sunt mai puțin despre România și mai mult despre Europa, în pofida campaniilor idioate și cu caracter provincial, eu cred că votul va schimba mai multe decât boicotul.
