La sfârșitul săptămânii, am fost pe Bâsca Mare, unul din râurile căruia Hidroelectrica, niște firme controversate și niște trompetiști politici i-au pus gând rău. Urmează să fie priponit în spatele unui stăvilar și direcționat pe țeavă, lăsând fără apă, la propriu, o comunitate de câteva mii de locuitori.
Unii dintre ei știu despre proiect și sunt revoltați, alții nu au habar în ce stadiu e – își amintesc doar că ”aveau comuniștii un plan, s-a mai lucrat și după 90, dar n-am mai auzit nimic”. Consultarea publică a fost una mimată, ținută în cel mai apropiat oraș, nu în zona direct afectată și cu puținii reprezentanți ai comunității care au aflat și au putut ajunge la ea, bruiați de angajați ai Hidroelectrica și ai constructorului.
Burduja: când Dunărea e secată, compensăm cu baraje fără apă!
La întoarcere, mi-au trimis colegii o nouă intervenție publică a lui Sebastian Burduja, de pe rețelele sociale și prezentată și în presă, în care, printre altele, susține că dacă cele câteva proiecte comuniste ar fi fost finalizate până acum, am fi avut suficientă energie să putem acoperi oprirea unueia dintre cele două unități de producție, poate și a celei de-a doua, de la Cernavodă, din cauza faptului că mai există suficientă apă în Dunăre pentru a răci reactoarele.
Minciună mai mare, mai lipsită de logică, mai ruptă de realitate și mai sfidătoare, cu greu poate fi inventată. Concurează doar cu alea în care apa din barajele unor hidrocentrale aflate în reparații ar fi fost ”vândută” lui Macron și cărată cu cisternele din România până în Franța, cu cele similare care pariez că or să apară (dacă n-au fost lansate deja) despre conspirația și furtul apei din Dunăre, ori cele potrivit cărora moluștele, lostrițele și gândacul croitor ar fi de vină au dus la explozia facturilor la curent, nicidecum mafiotismele și combinațiile băieților deștepți din energie.
Tinerel de nădejde, ținut de tata pe la școli înalte, să-și poată pune diplomă de băiat inteligent în ramă, domnul Burduja ne sfidează inteligența, pretinzând că exact într-un moment în care efectele secetei în întregul bazin hidrografic al Dunării sunt atât de dramatice încât nu mai e suficientă apă să răcească reactoarele de la Cernavodă ori de la Paks (din Ungaria), o să găsim suficientă apă în firicelele pe care mai încercăm să le captăm prin munții României.
Cu firicelul ăsta de apă compensăm criza energetică?!
Priviți imaginea de mai jos. E Bâsca Mare, la câteva zeci de metri în aval de stăvilarul care ar trebui să o direcționeze pe țeavă. Din ce mi-au spus localnicii care au copilărit pe aici, deși în primăvara asta și chiar recent, a plouat destul de mult în zonă, debitul râului e mult sub cel pe care și-l amintesc din anii în care se scăldau în el și în care Ceaușescu a dat liber megalomaniei.
În cadrul proiectului Surduc – Siriu, volumul de apă stocat în spatele stăvilarului nu va putea fi niciodată cu mult mai mare, pentru că NU va exista un lac de acumulare (cum nu există nici în cazul proiectului de pe Jiu, din Parcul Național Defileul Jiului). Rolul stăvilarului e doar de a direcționa apa pe țeavă, nu de a o stoca pentru perioade de criză.
E penibil și jenant – pentru cine debitează asemenea aberații (dar și pentru cine le îngurgitează) – să pretinzi că un asemenea firicel de apă ar putea produce atâta energie încât să compenseze și 0,1% din cea pierdută prin oprirea reactoarelor de la Cernavodă ori a lipsei apei din marile acumulări (cele care chiar sunt mari) ale hidrocentralelor din România.
Fotografia cu Bâsca Mare, la câțiva metri în aval de stăvilarul care captează apa și o direcționează pe țeavă, a fost realizată sâmbătă, 1 august 2026. Potrivit localnicilor, debitul e mai mare decât de obicei, pentru că a plouat recent.
Chiar dacă din față și din anumite unghiuri, poate să pară impresionant, capacitatea de stocare a stăvilarului de pe Bâsca Mare e derizorie, rolul lui fiind de direcționare a apei pe țeavă, nu de acumulare (vedere din spate)
Apa unei comunități cu mii de locuitori, pentru umflat conturile unor condamnați penal
Firicelul ăsta de apă e esențial pentru câteva mii de locuitori din Gura Teghii – ale căror case, fânațe, terenuri agricole, fântâni, animale, pensiuni sunt conectate direct și existențial de râu. Întreaga istorie a comunității e legată de apa asta și viitorul ei prosper depinde de râu. Ca aport energetic n-ar ajunge, însă, nici să țină în viață pentru câteva ore aparatele de aer condiționat din 2-3 blocuri ori dintr-un business center din București sau alt mare oraș al țării.
Investigațiile pe teren, discuțiile cu localnicii, confruntarea documentelor mi-au confirmat (dacă mai era nevoie), că proiectul de la Surduc-Siriu a mers mai departe, după 1990 (mai ales după ce a devenit evident că nu va avea niciodată nici 10% din capacitatea basmelor nemuritoare din perioada comunistă megalomanică), doar pentru ca unii să se îmbogățească. Că e vorba de firma care trebuie scoasă din insolvență controlată de un fost condamnat penal definitiv, de cea a unui fost ministru PSD al Energiei ori de un personaj „de poveste”, care cu banii luați din săpăturile la tunelul de aducțiune a dat unul dintre cele mai mari tunuri din afacerile cu păduri din România, care s-a lăsat cu condamnări definitive pe bandă rulantă, dar și cu un profit de 20 de milioane de euro pentru mafiot, pe care nu știu ca statul să fi reușit să-i confiște, la fel cum pierdute au rămas și 5.000 de hectare de pădure. Dar pe subiectul ăsta voi reveni separat.
Diversiune pentru mascarea responsabililor de lipsa soluțiilor la criza energetică
Și așa aflăm și explicația agitației domnului Burduja și a altora ca el. Pentru că înainte ca adevărații responsabili pentru situația de până acum să fie expuși, se creează o perdea de fum care să-i ascundă. Pentru că miliardele (la propriu) irosite în proiectele în discuție (la fel și cele care au mai rămas de irosit) puteau (pot) fi investite în alternative reale la actuala criză energetică. Solarul și stocarea, atât de blamate de detractorii lostriței și ai moluștelor, sunt exact ceea ce am fi avut nevoie acum (și de care o să avem nevoie în viitor).
Ce se întâmplă pe Dunăre (nu pe niște firicele de apă din munți) arată că degeaba ai betoane, dacă în spatele lor NU ai apă. Cu banii sparți până acum și cu cei care mai sunt de spart (sute de milioane de euro/ miliarde de lei) aveam mai repede, mai ieftină și mai multă capacitate instalată în solar cu stocare cu tot, pentru orele fără lumină, fără distrugeri de mediu uriașe și comunități locale condamnate la sărăcire. Adică exact ceea ce avem nevoie când soarele arde și nu e suficientă apă!
Mai devreme ori mai târziu, Burduja, Zamfir și alți cantautori ai marilor betoane vor fi trași la răspundere (măcar prin vot) pentru că au blocat dezvoltarea energetică a României, de-am ajuns să privim cu invidie la vecinii bulgari, despre care credeam/ aveam percepția că ar fi mai corupți decât noi (nu vorbim de Spania și alți lideri europeni în solar și stocare, care plătesc acum energia de câteva ori mai ieftin).
Dar încă nu e prea târziu să oprim furtul apei din Carpați. Pentru că e un furt în cel mai propriu sens al cuvântului, nu o teorie a conspirației, ce se întâmplă pe Bâsca Mare, cu apa care va fi luată comunității locale doar pentru a umfla conturile unor profitori ai sistemului. Încă nu e prea târziu să oprim furtul ăsta și distrugerile de mediu, iar sutele de milioane de euro care mai sunt în joc, să-i investim în ce avem cu adevărat nevoie – soluții de mileniul al III-lea, nu megalomanii ceaușiste de acum jumătate de veac.
Dacă nici acum, când vedem Dunărea secată, nu înțelegem că degeaba facem stăvilare dacă NU avem apă în spatele lor, atunci ne merităm soarta.
Articol realizat cu sprijinul Journalismfund Europe
Pe același subiect:
