Aş vrea astăzi să fiu în Consiliul European. Aş vrea să le pot vorbi dintr-o altă vârstă celor de acolo şi dintr-o altă generaţie, una mai apropiată de a lor, ca să vină vorbele de la cineva mai trecut prin viaţă şi să le spun:
„Stimaţi Colegi,
Nu este de ajuns că le lăsăm copiilor noştri povara corupţiei, pe care am moştenit-o şi la care am contribuit şi noi. Nu este de ajuns că le lăsăm povara schimbării climatice, pe care am moştenit-o şi am încercat să o evităm până în ultimul ceas. Nu e destul că le lăsăm povara unor datorii pe care, probabil, nu vor putea niciodată să le plătească – datorii pe care noi le-am creat, pe parcursul mai multor decenii. Nu este de ajuns că am pornit război, deşi i-am spus altfel la început, iar urmaşii noştri vor trebui să îndrepte şi această greşeală a noastră. Acum, vrem să le mai punem în braţe pentru viitor încă o povară.
Stimaţi colegi, terorismul este printre noi. Acesta creşte nu undeva departe, de unde nu ne poate ajunge, ci în oraşele noastre, iar teroriştii nu sunt barbari pe care-i vedem numai de departe pe un ecran, ci proprii noştri cetăţeni. Teroarea nu vine pe o barcă înghesuită de oameni şi nici nu forţează graniţe în căutare de azil, ci vine de la cetăţeni care se simt de mâna a doua în propria ţară. Care a fost reacţia noastră la toate acestea? Am închis graniţele celor care fugeau tocmai din calea acestei terori şi i-am lăsat afară pe cei care aveau cele mai mari motive să respingă gândirea care ne ameninţă acum şi pe noi. Am dat vina pe ei nu pentru că ne-au greşit, ci de teamă că ne-ar putea greşi pe viitor. Toate acestea în timp ce am închis ochii la adevărata problemă care ne creştea în propria curte.
Închiderea graniţelor nu reprezintă o soluţie, iar problema de fond – aceea că am greşit grav faţă de proprii cetăţeni – tot va trebui îndreptată până la urmă. Văd că, la fel ca în atâtea alte cazuri, pasăm din nou răspunderea urmaşilor noştri. Dacă închidem ochii şi ne prefacem fără vină, pe viitor se poate ca teroriştii să apară undeva unde nu-i vom mai putea bombarda.
Să arunci în aer o comunitate din Siria sau Irak, sau de oriunde în lume, este mai uşor decât să formezi o comunitate la tine acasă, dar faptul că tinerii noştri ajung mai loiali unor organizaţii criminale decât propriilor comunităţi arată că tocmai calea cea mai grea trebuie urmată. Variantele sunt simple, stimaţi colegi: învăţăm să facem cetăţeni egali din orice oameni, indiferent de cultura din care provin, ori ne vom confunta în perpetuu cu marginalizare, ură şi violenţă”.
Frumos mesaj, plin de adevar!
Am o mica rezerva, totusi: nereusita integrarii nu apartine (cel putin nu in totalitate) statelor europene, care au cheltuit multi bani pt asta, care au practicat discriminarea pozitiva (ca si americanii), de multe ori dusa la extrem, in dauna majoritatii native, ci (si) imigrantilor, care de multe ori nu doresc sa se integreze, ci sa-si pastreze comunitatile inchise, cu traditiile si moravurile lor, mult deosebite. Si e de inteles asta si nu de condamnat. Insa trebuie sa vedem ambele fatete ale chestiunii, daca vrem sa dregem ceva.
Cat de adevarat! Tarile care au reusit sa-si integreze imigrantii si, mai mult decat arat, proprii cetateni defavorizati, nu au problemele de astazi ale Frantei si Belgiei. Imi doresc ca noi, cei carora ne pasa, sa generam o clasa politica cu suflet si valori reale.
Ati putea sa dati exemple de tari care si-au integrat complet imigrantii si proprii cetateni defavorizati si nu mai au niciun fel de probleme?
Bună ziua,
Mulţumesc pentru întrebare. Printre cazurile de succes pot aminti Argentina (cu imigranţii italieni), SUA (cu imigranţii irlandezi, italieni şi evrei) sau chiar Germania cu imigranţii turci. Integrarea merge foarte bine când ai aceeaşi religie ŞI aceeaşi etnie, chiar dacă îţi păstrezi cultura şi identitatea timp de generaţii. Problemele mai mari vin aproape mereu dinspre majoritate. De exemplu, ai destul antisemitism în SUA dar comunitatea evreiască în sine nu este violentă. La fel în cazul turcilor din Germania.
Acestea mie îmi spun că integrarea depinde mai mult de majoritate decât de minoritatea în sine. Ca exemplu, italienii veniţi ca refugiaţi din Europa s-au integrat bine printre americanii predominant catolici în timp ce urmaşii foştilor sclavi încă au mari probleme, deşi sunt tot catolici şi sunt acolo de mai mult timp.
Firul se rupe la religie şi etnie însă, de multe ori, mobilizarea violentă apare ca reacţie la ceea ce face majoritatea.
Europa are mai mare experienţă cu minorităţi naţionale decât cu imigranţi şi mult mai multă experienţă cu asimilare decât cu integrare, spre deosebire de statele de peste ocean, care din imigranţi s-au format, deci trebuie să înveţe. Sursa multor probleme este criza de identitate pe care o au urmaşii imigranţilor – care vine din faptul că nu pot împăca identitatea de acasă cu cea promovată de stat. Asimilarea, la care se pricep statele UE, caută să transforme identitatea de acasă în cea de stat (celebrul “Peasants into Frenchmen”). Integrarea caută să facă din identitatea de stat ceva compatibil cu identitatea de acasă, oricare ar fi ea. Acest lucru necesită compromis şi voinţă politică, plus reforme inclusiv constituţionale în unele cazuri.
Și eu sunt curios, în special aș vrea să aflu care este țara care a reușit să integreze cu succes o comunitate musulmană numeroasă.
Germania ar fi un asemena caz, dacă ne referim la situaţii în care ţara gazdă este altfel compusă din punct de vedere etno-religios.
Într-adevăr, marea problemă a societății actuale este “faptul că unii tineri ajung mai loiali unor organizaţii criminale decât propriilor comunităţi”. Ceea ce reprezintă un efect pervers al globalizării și ne arată că este timpul ca dezvoltarea durabilă să treacă la un nou stadiu, cel al dezvoltării comunitare. Acest lucru este încurajat de legislația europeană (CLLD) dar nu poate fi inițiat decât de jos în sus, de la nivel de comunitate (geografică) de bază (sat, cartier). Iar pentru România este un moment propice pentru a face ceva concret în acest sens, în lunile următoare începând în toată țara procesul de constituire a Grupurilor de Acțiune Locală atât în mediul rural (programul LEADER finanțat prin PNDR) cât și urban (CLLD finanțat prin POCU). Rămâne la latitudinea autorităților publice locale cât de deschise și participative vor fi aceste procese, în funcție de ce fel de comunități își doresc să reprezinte/administreze.