Dollores Benezic

Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place

Oamenii sunt mai puțin înclinați să caute informații după ce află că se înșală, deoarece le place să se simtă bine, nu incompetenți. În plus, când li se confirmă părerile, chiar false, creierul lor secretă dopamină și se simt ca atunci când fac sex sau mănâncă ciocolată.

 

 

Mintea umană e deopotrivă genială și patetică, strălucitoare și idioată.

Democrația se întemeiază pe ideea că alegătorul știe cel mai bine, capitalismul, pe credința că clientul are întotdeauna dreptate, iar educația modernă încearcă să-i învețe pe elevi să gândească singuri (nu în România). Și totuși, gândirea individuală e un mit. Oamenii rareori gândesc singuri, preferând să se bazeze pe grupul din care fac parte. Cam asta e ideea de bază pe care o argumentează Sloman și Fernbach, doi psihologi care au scris cartea „Iluzia cunoașterii – Mitul gândirii individuale și puterea înțelepciunii colective” – The knowledge illusion (2017).

Am citit-o acum câteva luni, apoi am citit și o alta numită „Negând până la moarte – de ce ignorăm faptele care ar putea să ne salveze” – Denying to the grave (2016) – scrisă tot de doi cercetători, tată și fiică, Sara și Jack Gorman. Am fost curioasă să înțeleg mecanismele formării deciziilor și ale răzgândirii la oameni, pentru că în ultima perioadă mă văd tot mai descumpănită de haosul informațional și comunicațional în care trăim, și de reacțiile deseori isterice pe care le observ în jurul meu. Ca om care se ocupă în principal cu comunicarea – din asta teoretic îmi plătesc facturile – mi se pare că nu mai reușesc să înțeleg modul în care funcționează domeniul meu și deci sunt incapabilă să decid ce metode sunt mai bune pentru a ajunge la mintea oamenilor – că la inima lor se pare că ar fi mai ușor.

Am participat în ultimul an la câteva conferințe europene organizate pe tema asta, pentru că sub asaltul radicalizării și Bruxelles-ul a înțeles că trebuie să afle ce se poate face mai bine pentru a contracara polarizarea societății. Vestea bună e că și la conferințele astea, și citind cărțile de mai sus, am înțeles cât de cât niște noțiuni de bază despre mintea umană și ce e în ea. Vestea proastă e că nici specialiștii angajați de UE să ne învețe, nici autorii celor două cărți, și cred că în general cam nimeni la acest moment nu are soluții miraculoase pentru răzgândirea unor oameni care cred în conspirații, cred că pământul e plat, că vaccinurile provoacă autism, că HIV nu produce SIDA, că organismele modificate genetic provoacă cancer, că energia nucleară e dracul, că nu există încălzire globală și că în general în spatele tuturor acestor chestii sunt forțe oculte mondiale care conspiră să stăpânească pământul.

Cu un confirmation bias toți suntem datori

Pe scurt, ce am aflat e că suntem mai proști decât ne imaginăm, de regulă gândim emoțional, nu rațional, suntem guvernați de propriile „confirmation bias” indiferent cât de educați am fi (da, nici oamenii de știință nu sunt scutiți de asta, că și ei sunt oameni), iar soluția pe care toată lumea o crede infailibilă și mai ales aplicată altora – informarea – e de fapt o iluzie. Pentru că nu lipsa de informare stă la baza acestor fenomene, ci procese misterioase care au loc în creierele noastre și pentru activarea cărora știința deocamdată bâjbâie.

Dacă înainte de Internet aveam un singur idiot al satului, care avea senzația că e singur,  în online idioții se adună mai ușor și prind putere.

Bomboana de pe coliva acestei mlaștini de mediocritate, cu strălucitoare scântei de genialitate din când în când, este Internetul, care a potențat deopotrivă genialitatea dar și prostia omenirii. Stephan Lewandowsky, un psiholog australian cu care am discutat recent la Viena, și care a scris în 2011 „The debunking handbook”, spune că în esență omenirea nu și-a schimbat procesul de cunoaștere (nu știu cum să traduc mai bine human cognition), însă Internetul a făcut mai ușoară adunarea și polarizarea idioților satului, care până atunci se credeau singuri. De exemplu, spune el, dacă Facebook are peste 2 miliarde de utilizatori, iar 1 la un milion de oameni crede că pământul e plat, atunci Internetul face posibilă întâlnirea acestei comunități epistemice de peste 2000 de persoane, care vor discuta împreună pe un grup și uitându-se la cât de mulți sunt vor prinde curaj să creadă că în realitate sunt de fapt și mai mulți și că… au dreptate. Dacă înainte de Internet aveam un singur idiot al satului – zice Lewandowsky – care avea senzația că e singur,  în online idioții se adună mai ușor și prind putere.

Falsa impresie că credința ta e împărtășită de un număr mai mare de oameni decât este de fapt se numește efectul de fals consens  (false consensus effect) și a fost etichetat ca atare în 1993 (Krueger & Zeiger) și confirmat în 2013 (Leviston & alții). Experimentele lor au fost replicate și de alții, pe alte teme, inclusiv Lewandowsky a testat ceva similar în Australia, dar experimentul din 2013 a fost așa: au întrebat oamenii dacă cred în încălzirea globală. Procentele au fost cele din figura 1, adică 50% au zis că da și e din cauza oamenilor, 40% că da, dar că e natural, 5,6 % au zis că nu. Respondenții au fost puși apoi să aprecieze cam cât la sută din oameni cred ei că gândesc la fel ca ei. Surpriza a fost când acei 5,6% au apreciat că peste 40% din omenire gândește la fel ca ei (figura 2). Ceva mai realiști au fost cei 50% care și-au subapreciat propria variantă și au supraapreciat proporția celor care nu cred în încălzirea globală. Cu cât e mai mare discrepanța dintre realitate și ceea ce cred oamenii, cu atât mai greu vor fi ei de convins că se înșeală, zice Lewandowsky (cele două imagini sunt din prezentarea ținută de el la Viena).

 

Nu știm cum funcționează o budă, dar am construit bombe atomice

Pentru că totuși psihologii și cercetătorii ăștia nu vor să pară mai pesimiști decât e cazul, ei au grijă de fiecare dată să sublinieze partea bună a problemei: luați câte unul suntem proști, dar împreună nu suntem neapărat „proști dar mulți”, ci dimpotrivă. Altfel se pare că n-am fi ajuns aici. Dacă e nevoie de un sat ca să crești un copil, tot de o comunitate e nevoie ca să inventezi o unealtă, o armă sau un medicament. Se pare că niciun individ nu știe tot ce trebuie pentru a construi o catedrală, o bombă atomică sau o aeronavă. Ceea ce ne-a făcut stăpânii planetei nu a fost capacitatea de a gândi singuri, ci abilitatea de a gândi în grup.

Ca să demonstreze că suntem praf la nivel individual, Sloman și Fernbach, din The knowledge illusion, au făcut niște experimente în care au rugat oamenii să spună dacă știu cum funcționează un fermoar, propria budă sau o bicicletă. Majoritatea au spus că știu, că doar le folosesc zilnic. Puși să explice în detaliu cum anume funcționează, au constatat că de fapt nu știu, ba mai mult, unii puși să deseneze o bicicletă au reușit să demonstreze că habar nu au cum se face de i se învârt roțile.

Asta le-a demonstrat celor doi autori că oamenii nu sunt conștienți de propria ignoranță pentru că trăiesc de regulă în bule, grupuri de oameni care gândesc la fel, nu își pun la încercare cunoștințele și primesc știri care le confirmă credințele. Dar nu numai atât.

Pentru că tot ce scrie în cărțile astea mi se par informații bune de aflat, am făcut o listă cu idei importante din amândouă. Nu e musai să le citiți pe toate odată, eu le-am pus la un loc pentru că blogul ăsta joacă pentru mine și rol de hard extern 😉

The knowledge illusion:

  • Mintea umană nu e ca un computer, deși se face des această analogie. Mintea este un „rezolvator” de probleme învățat să extragă strict informația cea mai utilă care-i e necesară pentru luarea deciziilor în situații noi. Prin urmare stocăm foarte puțină informație despre lume în capul nostru, ca niște albine în stup – inteligența individuală stă de fapt în mintea colectivă. Ca să funcționeze, un individ se bazează pe mintea lui, dar și pe informația stocată în mediu sau în alți indivizi. Pusă la un loc, inteligența asta colectivă e impresionantă;
  • De regulă lăsăm grupul să gândească pentru noi;
  • Când aflăm informații noi, complexitatea detaliilor se pierde întotdeauna în ceață și noi reținem o foarte mică parte din informație. În schimb miturile, care fac întotdeauna povestea mai digerabilă, sunt reținute mai ușor și rezistă mai mult;
  • De-a lungul unei vieți de 70 de ani, un individ stochează informație echivalentă cu maximum 1 gigabyte, ceea ce reprezintă o mică fracție din capacitatea unui computer;
  • Când devenim adulți uităm cât de complexe sunt lucrurile și nu ne mai punem întrebări, cum pun copiii. Nu suntem conștienți de asta și ajungem să credem că înțelegem cum funcționează lucrurile mai mult decât înțelegem cu adevărat – asta se cheamă iluzia explicației profunde;
  • Cei mai deștepți dintre noi – în sensul de a avea succes – s-ar putea să fie cei care sunt în stare să-i înțeleagă pe alții;
  • Iluzia cunoașterii apare din cauza faptului că trăim într-o comunitate de cunoaștere și nu suntem capabili să distingem între ceea ce e în capul nostru (ce știm noi) și ceea ce este cunoașterea din afară, credem că știm cum funcționează lucrurile și că informația e în capul nostru, când de fapt ea e în afară, uneori în capetele altora. Mare parte din capacitatea umană de înțelegere constă în faptul că suntem conștienți de informațiile care există în jurul nostru. Gradul sofisticat de înțelegere constă în capacitatea de a ști unde se găsește informația. Informația se află numai în capetele adevăraților erudiți;
  • Din cauza faptului că confundăm informațiile pe care le știm cu alea pe care știm de unde să le luăm, suntem de fapt ignoranți în privința propriei noastre ignoranțe. Nu știm cât de proști suntem, trăim cu impresia că înțelegem mai mult decât înțelegem cu adevărat;
  • Convingerea să suntem deștepți stă în faptul că ni se testează cunoștințele foarte rar, câtă vreme trăim înconjurați de oameni ca noi, care știu și ei puține, dar cred că știu multe. Din păcate uneori comunitățile știu lucruri greșite, iar încercările de a le corecta din afară eșuează, dacă nu există un consens al comunității sau dacă cel care vrea să afle, să învețe, nu schimbă comunitatea;
  • Convingerile ferme despre anumite chestiuni nu derivă din înțelegerea profundă a lucrurilor, ci dimpotrivă, din lipsa de înțelegere. Totuși, dacă îi pui pe oameni să detalieze concret cauzele respectivelor lucruri, uneori asta îi face să se îndoiască de ceea ce credeau până atunci;
  • În general nu suntem capabili să apreciem cât știm, cea mai mică informație ne face să ne simțim experți, iar atunci când ne simțim experți, vorbim ca experții, iar oamenii cu care vorbim nu știu nici ei mare lucru, prin urmare comparativ cu ei suntem experți, ceea ce ne crește senzația de experți și uite așa o comunitate poate deveni primejdioasă, oamenii cu care vorbim sunt influențați de noi și noi de ei, membrii unui grup își insuflă unul altuia și întăresc senzația de cunoaștere, ceea ce crează impresia că totul e clar, când de fapt nimeni din grup nu are expertiza necesară pentru respectiva problemă. Membrii unui grup își oferă unii altora suport intelectual, dar realitatea e că nimic nu sprijină grupul.
  • Când oamenii care gândesc la fel discută împreună se coalizează, iar după ce discută devin și mai încrezători și extremi în convingerile pe care le aveau înainte. Mentalitatea de turmă. Fiecare se duce la cină cu o oarecare preocupare pentru subiecte cum ar fi: sănătatea, criminalitatea, controlul armelor, imigrația, rahații de câine pe trotuar etc. Pentru că la cină toată lumea discută cu preocupare despre aceste subiecte, oamenii toți vor pleca de la respectiva cină cu sentimente pronunțate, nemulțumire, pretenția de a se face ceva. Internetul a făcut posibilă întâlnirea mai ușoară a acestor oameni care gândesc la fel și le dă o tribună de la care să vorbească și să se plângă despre prostia celorlalți care nu gândesc ca ei;
  • Zdruncinarea iluziei că știi ceva ar trebui să te facă mai curios să afli informații noi despre subiect. Totuși, autorii susțin că oamenii sunt mai puțin înclinați să caute informații după ce află că se înșeală. Oamenilor nu le place să li se spulbere iluziile, oamenilor le place să se simtă bine, nu incompetenți;
  • Ca și oamenii obișnuiși, oamenii de știință se bazează și ei pe comunitatea de cunoștințe. Când cineva se apucă să facă o cercetare ia în considerare rezultatele colegilor care au studiat domeniul până atunci. Pentru că cea mai mare parte a cunoașterii omenirii nu e stocată în capul cuiva, și oamenii de știință operează cu încrederea în ceea ce au făcut și aflat colegii lor. Multe din noțiunile cu care operează oamenii de știință și le consideră corecte, adevărate, se bazează pe credință. Nu într-o ființă superioară, ci că ceilalți spun adevărul. Ceea ce diferențiază credința oamenilor de știință de forma religioasă a credinței este o putere mai mare și se numește puterea verificării.Afirmațiile științifice pot fi verificate. dacă un om de știință a mințit sau a făcut o greșeală, în cele din urmă se va afla pentru că dacă e suficient de important cineva va eșua în replicarea aceluiași rezultat;
  • Fiind dependenți de alții pentru ceea ce știm, ne face vulnerabili în fața celor care răspândesc informații false. De aceea e important de pus accentul pe educația elevilor, ca să înțeleagă din vreme și să caute informațiile științifice, iar asta îi va face mai puțin vulnerabili la știri false;
  • Starea economiei depinde de ceea ce oamenii cred. Când oamenii cred că pot câștiga mulți bani din ceva, atunci acel ceva devine foarte prețios. Când încetează să mai creadă, atunci piața se prăbușește. Multe din bulele economice s-au petrecut așa;

Articolul integral și concluzia pe dollo.ro


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place

  1. Catalin Toma

    Exceptional articol, felicitari. Cred totusi ca estimarea capacitatii de stocare este puternic subevaluata intrucat nu ia in considerare memoria vizuala: faceti un test cu secvente din filmele favorite si veti depasi repede 1g :) Puteti incerca si cu fotografii dar ia ceva timp. Ar fi probabil un studiu interesant care ar duce la o reevaluare a hard discului uman.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *