Studiu de impact asupra mitei. Dosarul Rosia Montana (I)

Traian Băsescu escu a fost, la început, un susţinător al proiectului de explorări aurifere de la Roşia Montană. Al democraţiei. Al unei lumi noi, al unei societăţi prospere, social-liberale, pe vaporaşul său sau sub direcţia sa, trasată din birou, prin radio-staţie. Independenţa sau România? A ales independenţa faţă de toţi, conform cu mandatul de preşedinte, dar nu pentru că ar crede în ea, ci tocmai pentru că nu crede. Ne-a condus pînă aici, pînă la acest liman, într-o ţară pustiită şi tristă. A creat un partid de care acum se dezice. A distrus două, dar ceea ce nu se poate şterge este zîmbetul său desăvîrşit, sarcastic, crud. A susţinut iniţial exploatarea cu cianuri la Roşia Montană, iar acum, după mitingurile democraţiei renăscute, tace prudent. Calitatea lui sublimă de animal politic perfect l-a făcut să schimbe întotdeauna culoarea cuvintelor. Chiar şi să renunţe la o şuviţă şi să nu mai dea lecţii despre cum se bea. Dar ceea ce a făcut din el, într-adevăr, o iguană politică sînt spusele sale, limba lui care poate urca pînă sus, dacă e nevoie, pentru a înghiţi o zi sau un destin ca pe o insectă, nonşalanţa cu care îşi schimbă afirmaţiile după cum bate vîntul. Iar la umbra lui au crescut şopîrle multe şi mici, de­spre care vom vorbi aici. Despre jocurile lor, despre cianură pentru un surîs de aur, al celor care vor să cumpere acest surîs pe nimic, lăsînd în urmă munţi de otravă.

Traian Băsescu Gold

Să amintesc aici că domnul Băsescu a fost parte activă a unui program politic postrevoluţionar care spunea aşa: că nu ne vindem ţara. În anul 2004, Traian Băsescu a declarat însă public că realizarea proiectului de la Roşia Montană reprezintă o „datorie de onoare faţă de Ţara Moţilor“. Apoi, în luna octombrie 2004, Traian Băsescu a afirmat că poluarea pe care o va presupune exploatarea aurului prin tratare cu cianuri, aşa cum vrea să o realizeze Roşia Montană Gold Cor­poration, este mai puţin dăunătoare decît munţii de steril şi dinamitarea muntelui, folosite de compania de stat minieră care exploatează în prezent zăcămintele. Adică Nobel e mai periculos decît Göring.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Pe 5 noiembrie 2004, într-un interviu acordat cotidianului Ziua, întrebat fiind dacă susţine proiectul Roşia Montană, Traian Băsescu a răspuns: „Da, pentru că în momentul de faţă nimeni nu le-a dat o alternativă oamenilor din zonă“. El unde era? Apoi, în 8 octombrie 2004, într-o conferinţa de presă organizată la Cluj, Traian Băsescu s-a declarat un susţinător deschis (nici măcar semi-colorat) al proiectului Roşia Montană: „După informaţiile pe care le am, Roşia Montană este o necesitate, prin valoarea proiectului şi a alternativelor de locuri de muncă create în zonă. Cred că este un proiect bun, care ar putea să meargă înainte“. Tot atunci, Traian Băsescu a declarat că ar fi o abordare „uşuratică“ a acelora care susţin că e mai bine „să nu se facă nimic“, fără a se oferi însă o soluţie economică în zonă: „Bănci extraordinar de mari din lume susţin proiectul şi sînt gata să îl finanţeze. Este un argument că băncile respective nu s-ar băga într-un proiect în care să se compromită“. Există şi compromis fără compromitere, prin comisioane, cadouri mărunte – ca un teren, o casă şi birou pentru fata cea mare, ajunsă notar. Sau pentru campania electorală personală sau a cuiva din neam şi pentru mulţi alţii. Bani au băncile şi fondurile de investiţii, care au venit să ne ajute să trăim ca în Argentina.

Aşa încît s-a întîmplat, ca pe 6 ianuarie 2005, într-un interviu acordat cotidianului Adevărul, Traian Băsescu să declare referitor la proiectul Roşia Montană: „Sincer, îl susţin, mi se pare realist şi necesar. În acelaşi timp, după ce am făcut afirmaţia că trebuie realizat proiectul, am primit foarte multe reacţii împotriva lui. Au fost tot timpul reacţii care n-au adus şi argumente. Ieri am avut o discuţie cu directorul pentru România al Băncii Mondiale şi ştiu că se fac evaluări pe acest proiect. Nu m-aş mai grăbi să spun că trebuie făcut, ci trebuie aşteptat pînă cînd toate evaluările sînt făcute. Eu cred că pentru zonă nu este o soluţie rea“. Pentru a afla apoi că, de fapt, totul era deja stabilit: în februarie 2005, Traian Băsescu a declarat într-un cerc restrîns că „Roşia Montană mi-a fost sugerată de Radu“. Adică de Radu Berceanu, cu adevărat Prinţul de Aur.

Povestiri de la Curte

Înainte, Berceanu fusese Prinţul Negru al rafinăriilor, al privatizării lor şi Zeul Mercur al Şoselelor şi Autostrăzilor de pe hîrtie. Apoi a devenit, prin contract, Zeul Cianurii şi Prinţ Suzeran al Roşiei Montane. Dezvoltarea acestei mega-afaceri cu miros de migdale amare a fost posibilă numai datorită semnăturii lui, ca fost ministru al Industriilor din guvernarea CDR. În noiembrie 1999, în vreme ce răposaţii ţărănişti, în frunte cu Radu Vasile, se distrau în maşini guvernamentale fără a înţelege nimic din ceea ce se petrece cu ţara şi cu ei, Berceanu a aprobat pentru compania Gabriel Resources avizul de exploatare a perimetrului aurifer, acesta fiind actul oficial de demarare a investiţiei de la Roşia Montană. Nu numai Radu Berceanu a susţinut această afacere, ci şi fostul deputat PD Alexandru Sasu, care, în calitate de preşedinte al Comisiei parlamentare ce analiza cazul Roşia Montană, a ţinut să sublinieze, în mai multe rînduri, avantajele acestui proiect. Alte mici exemple şi întîmplări de la Curtea Aurului arată că proiectul a fost treptat îmbrăţişat de mult mai mulţi, după ce li s-a dat ordin de zi, pe unitate, tuturor celor de pe crucişătorul Băsescu. Pe 28 octombrie 2004, Emil Boc, primarul PD al Clujului, a declara la Realitatea TV că este categoric împotriva finalizării proiectului de exploatare auriferă de la Roşia Montană. Dar alegerile au costat. Şi funcţia rezultată, apoi: în ianuarie 2006, atitudinea de împotrivire a lui Emil Boc nu a mai fost atît de categorică: „Trebuie să se găsească o cale de mijloc între conservarea patrimoniului de acolo şi exploatarea raţională a zonei. Eu susţin conservarea şi exploatarea potenţialului turistic al zonei, dar trebuie rezolvată şi cealaltă parte. N-am discutat în partid proiectul «Gabriel Resources»“.

Chiar aşa? Filozoful-prim-ministru are totuşi şi alte căi de comunicare, pentru că e o tradiţie a şcolii UASCR ca una să spui şi alta să faci. Alin Tişe, prefectul Clujului şi finul lui Emil Boc, se întîlnea, în luna ianuarie 2006, cu directorul Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) de atunci, Alan Hill. Alin Tişe a declarat că a fost vorba despre o întîlnire strict informală. De această întîlnire s-a ocupat însă GMT, compania de publicitate care a realizat spoturile publicitare de promovare a proiectului Roşia Montană, firmă – cred că asta spune ceva – ce a organizat atunci campania electorală a preşedintelui Traian Băsescu.

O floare de sulfină creştea într-o mină

Pe vremea discuţiilor ascunse despre vînzarea Apusenilor, atitudinea ministrului Mediului a fost de la bun început evazivă, Sulfina Barbu preferînd să facă declaraţii prin care nici nu susţine proiectul pe faţă, dar nici nu i se împotriveşte. Sulfina Barbu a fost acuzată în mai multe rînduri că este o susţinătoare a proiectului de la Roşia Montană. Cele mai dure acuzaţii au venit din partea lui Eugen David, preşedintele Alburnus Maior, un ONG care militează, de la înfiinţare, împotriva proiectului de la Roşia Montană. De pildă, preşedintele Alburnus Maior, pe 13 februarie
2007, se referea la faptul că, în ziua de 1 februarie 2007, Ministerul Mediului a înaintat oficial RMGC formularul ce conţine comentariile şi sugestiile rezultate în urma dezbaterilor publice. David a declarat că „ministerul condus de Sulfina Barbu a reuşit să producă 678 de pagini de înşiruiri ilogice de nume şi notaţii, fapt ce denotă lipsă de profesionalism şi dă dovadă de părtinire a Mini­s­terului Mediului în procesul de evaluare a impactului asupra mediului“.

Acum, după cum ştim, dezbaterile publice sînt în toi. De fapt, se dezbate în stradă din cauza lipsei de fermitate a unui minister care ar trebui să ne apere pe toţi, apărînd mediul, şi nu un soi de complicitate a tăcerii care ascunde politicieni compromişi prin şpăgi.

Pe 17 ianuarie 2005, ministrul Me­diului Sulfina Barbu l-a însoţit pe prim-ministrul Călin Popescu-Tăriceanu într-o vizită oficială în Ungaria, ţară în care proiectul Roşia Montană este dur criticat, în urma dezastrului ecologic produs de exploatarea cu cianuri a neferoaselor de la Baia Mare, care a distrus practic rîul Tisa. În acel context, Sulfina Barbu a declarat că „ministerul Mediului nu va face rabat de la nici un fel de prevedere a legii. Sîntem pentru promovarea investiţiilor, dar pentru acele investiţii care au cele mai bune tehnologii şi cele mai bune metode, astfel încît impactul asupra mediului să fie minim“. În aceeaşi ordine de idei, pe 17 iunie 2005, Sulfina Barbu mai declara că demersurile canadienilor în privinţa proiectului Roşia Montană s-au concretizat în studiul de impact asupra mediului, însă derularea proiectului e abia la „început de drum“. Un drum care pînă astăzi a fost pavat cu intenţii de aur şi, de bănuit, cu şpăgi pe măsură.

Gold Caritas

Pînă pe la începutul anului 2006, situaţia arăta altfel decît astăzi. Decizia politică nu era favorabilă exploatării. UDMR putea ieşi de la guvernare într-o situaţie politică şi aşa fragilă. Sulfina nuanţa de pe atunci problema, spunînd fără să vrea ceea ce era de spus: la proiect nici nu exista încă, la atîţia ani de la cererea de avizare, „un studiu de impact asupra mediului, care de fapt este cheia problemei“. Acum există şi este de sperat că procedura nu poate fi cumpărată cu valiza, precum conştiinţa cîte unui liberal, pedelist sau pesedist, chiar dacă, într-un mod straniu, Ministerul Mediului ne anunţă că va da aviz favorabil dacă proiectul Gold Corporation este votat în Parlament. Aşa că afacerea a devenit transpartinică. Ponta, Iliescu, numeroşi politicieni din fostul FSN susţin mai pe faţă sau mai discret proiectul. Ca şi unii liberali; chiar dacă nu sînt atît de vocali, sînt la fel de mînjiţi. Gold Corporation a judecat bine: cumpărînd politicieni, cumpără voturi pentru proiect, deşi îndeobşte în România este invers, adică voturile sînt cumpărate de către politiceni. Cu găleata de plastic.

Pe 15 februarie 2006, în cadrul unei conferinţe de presă, Sulfina Barbu vorbea din nou despre proiectul Roşia Montană: „Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor analizează acest proiect conform legislaţiei româneşti, care este conformă cu legislaţia europeană din domeniu. Proiectul va fi analizat tehnic, foarte amănunţit, avem şi specialişti dintr-o ţară care este membră a UE, care contribuie la această evaluare, mă refer la Ungaria, ţară care participă la tot proiectul de evaluare a impactului asupra mediului şi am stabilit de comun acord să participe şi experţi independenţi care să supervizeze această procedură de evaluare. […] Nu ştim care sînt intenţiile titularului de activitate. După ce vom avea studiul de evaluare a impactului asupra mediului şi acest lucru va fi anunţat publicului şi mass-mediei, pe baza analizei tehnice, ne vom pronunţa pro sau contra proiectului respectiv şi subliniez, încă o dată, că vom respecta legislaţia“.

S-a respectat legislaţia? Nu. Dar nu din vina guvernului de atunci. „Începînd cu luna iunie 2005 – se arată într-un comunicat –, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor nu a mai parcurs nici o etapă în procedura de evaluare a impactului şi de emitere“ (sau de interzicere) „a acordului de mediu pentru proiectul Roşia Montană“, pentru că nu primiseră de la Gold Corporation mai nimic, iar pe 11 aprilie 2006, în timpul unei întîlniri cu Comisarul European de Mediu, Stavros Dimas, ministrul Mediului a confirmat că procedura de evaluare a impactului asupra mediului (EIM) pentru proiectul de exploatare a aurului din Roşia Montană este suspendat. Un comunicat al ministerului precizează: „Avînd in vedere că certificatul de urbanism a fost suspendat de instanţă şi apoi a expirat, MMGA se află în imposibilitatea continuării procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu, în lipsa unei documentări complete, condiţie ce nu este îndeplinită în situaţia în care certificatul de urbanism nu este valabil. Ca urmare, societatea a fost înştiinţată că sunt necesare obţinerea şi depunerea, la Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, a unui certificat de urbanism valabil“. Dar pentru Gold Corpo­ration asta nu a fost o problemă.

În luna aprilie 1997, o scrisoare a bursei din Vancouver punea în alertă autorităţile române, cărora le solicita informaţii despre o companie minieră cu acţiunile tranzacţionate la această bursă – Gabriel Resources Ltd., cu sediul în Denver, Colorado. Din informaţiile deţinute de bursa din Vancouver, Gabriel Resources deţinea mina de la Roşia Montană în asociere cu societatea de stat REMIN Deva. Bursa din Vancouver dorea să afle dacă informaţiile lor sînt adevărate. Mihail Ianas, la acea dată preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale, s-a adresat superiorilor lui din Ministerul Industriilor şi Comerţului, condus de Călin Popescu-Tăriceanu, solici­tîndu-i acestuia să investigheze cine a aprobat constituirea unei societăţi mixte în care este inclusă mina de la Roşia Montană şi dacă Gabriel Resources a adus într-adevăr o contribuţie echivalentă cu 80% din valoarea capitalului. Răspunsul ministrului Tăriceanu a fost următorul: „O astfel de companie nu s-a constituit şi nici o investigaţie în acest scop nu este necesară […]. România este deschisă oricăror investitori străini care doresc să aducă în ţară capital şi tehnologii performante, mai ales în domeniul minier, şi ne afirmăm toată disponibilitatea de a sprijini orice acţiuni de cooperare cu parteneri străini, cu condiţia respectării stricte a legislaţiei române“. Da, într-adevăr, firmele străine nu puteau fi controlate de către guvern în activitatea lor din afara ţării. Ar fi fost sarcina serviciilor secrete să dea informaţii de unde să rezulte că asemenea asocieri ce spoliază resursele naturale sînt chiar conform cu Legea Securităţii Naţionale, la care nimeni nu face recurs şi care conţine prevederi explicite privind apărarea resurselor naturale. Însă nu s-a întreprins nimic, pentru că asta ar fi însemnat să se aresteze unii pe alţii pentru luare de mită; şi, de altfel, nu se ştie (încă) dacă aşa ceva nu se va şi întîmpla totuşi. Cît despre Gabriel Resources, la bursa din Vancouver firma a devenit un fel de Caritas bazat pe aurul României şi pe credulitatea creată în urma unei campanii publicitare care vinde promisiuni peste Ocean şi cumpără politicieni.

Acest articol a aparut si in Observatorul Cultural