Sindicatele caviar și încremenirea în proiectul digitalizării educației

Dacă salariile din învățământ se pot crește cu ușurință la prima recitificare bugetară, profesionalizarea carierei didactice nu poate fi reglată din pixul ministrului de Finanțe. Iar la lipsa de atractivitate a meseriei de profesor, respectiv la deprofesionalizarea carierei didactice, conturată în răspăr cu ambițiile prezidențiale enunțate în raportul România Educată, au contribuit, fără doar și poate, și sindicatele profesorilor. Vorbim de aceleași sindicate ale profesorilor care în urmă cu câteva luni solicitau spor de radiații pentru școala online, iar astăzi cer opiniei publice solidaritate, clemență și bună credință. Vorbim de aceleași sindicate caviar care se bucură de privilegii oferite prin decizii politice (norme degrevate, cotizații colectate automat de către aparatul administrativ, lipsă de transparență), în timp ce deplâng situația celor mai necăjiți dintre profesori.

Salariile din învățământ sunt mizere. Cu 2400 lei salariu net după un program de studii universitare de licență absolvit onest + masteratul didactic prin care indezirabilele DPPD-uri se vor a fi înlocuite, ceea ce echivalează cu 6 ani de școală, o carieră în învățământul preuniversitar nu va fi vreodată o alternativă pentru cei mai buni dintre studenți. Având această perspectivă salarială, singurul partid serios din opoziție, prin vocea dlui. Deputat Cristian Seidler, propune eliminarea sporului de doctorat, punându-i în aceeași oală pe șoferii de autobuz (care pot fi muncitori necalificați, absolvenți de studii medii) cu cei care au reușit să facă cercetare într-un domeniu fundamental. Propunerea este sinistră și demonstrează de cât reducționism și populism a fost umplută dezbaterea privind profesionalizarea carierei didactice. Să ne bazăm pe faptul că tinerii talentați și pasionați vor opta oricum pentru o carieră în învățământ este o perspectivă naivă, întrucât tinerii cu adevărat valoroși știu că nici măcar pasiunea nu se poate face pe burta goală.

Dar creșterea tuturor salariilor în învățământ rămâne o futilitate, atâta timp cât:

– Selecția este mai degrabă o contraselecție, în care, deși aleși prin concurs, directorii de școală nu au vreun cuvânt de spus în ceea ce privește resursa umană din școlile pe care le conduc. Mai mult decât atât, o dată titularizați, profesorii nu mai trec prin niciun fel de evaluare standardizată care să permită guvernului să cunoască nivelul de performanță al profesorilor din sistem, iar desfacerea contractului de muncă este aproape imposibilă chiar și în cazurile cele mai grave. Nu mai sunt așa de multe luni pânâ la susținerea testării PISA 2022, la finalul căreia ne vom mira din nou de procentul ridicat de analfabeți funcțional pe care sistemul de educație îi formatează. Nu cred că ar fi o mirare pentru nimeni să aflăm că în carnetul de note al unui elev analfabet funcțional e inflație de medii de 10, iar această situație ne demonstrează inadecvarea unor cadre didactice. Din nou, dacă în cazul elevilor avem unele (puține) mecanisme de control al nivelului de performanță, precum testările din clasa a II-a, a IV-a, a VI-a sau testările internaționale de tip PISA sau TIMSS, în cazul profesorilor, angajați ai sistemului public, nu avem vreun control al calității, onest, unitar, standardizat. O dată intrați în sistem, greu îi mai scoți, iar incapacitatea de a se adapta timpurilor și exigențelor societății nu a fost vreodată motiv de pus pe liber vreun cadru didactic;

– Deși ne plângem că, mai ales în cazul disciplinelor STEM, nu avem resursă umană, actualul Guvern a tergiversat și continuă să tergiverseze singura soluție de a suplini resursa umană lipsă din sistem, asigurând, în același timp, reforma: digitalizarea. Am rămas încremeniți în proiect, fără perspective de creștere și parcă nu vrem să realizăm că este o risipă de bani publici să ai mii de profesori de biologie care dictează aceeași lecție din același manual în clase diferite din întreaga țară, când ai putea la fel de bine să ai o lecție înregistrată, multimedia, disponibilă pe o bibliotecă școlară virtuală gratuită și accesibilă tuturor, predată și nu CITITĂ de cel mai bun profesor de biologie din România. Ceea ce Republica Moldova a reușit să facă într-o lună (Biblioteca școlară virtuală cu lecții înregistrate), noi ne chinuim să facem de aproape trei ani în pandemie. Colac peste pupăză, noi am avut și o căruță de bani la dispoziție, se pregătesc să intre alți bani (din care, bunăoară, se puteau plăti acei cei mai buni profesori și nu băieți deștepți cu firme de IT, dornici să reinventeze apa caldă pe contracte bănoase) și tot refuzăm digitalizarea. Pentru că digitalizarea înseamnă o creștere a autonomiei celui educat, noi exigențe de la toți actorii implicați în sistemul educațional, responsabilitate și disciplină – inclusiv din partea părinților, iar aceste lucruri ne sperie, dar nici că ar fi puse pe tapet de cineva. Un exemplu elocvent: doar Ministerul Educației putea înțelege că transformarea digitală a sistemului de învățământ înseamnă să creștem numărul de posturi de la stat, adică noi bugetari care să implementeze Planul Național de Redresare și Reziliență, cu salarii motivante, spre deosebire de tinerii profesori. Chiar în ziua în care profesorii protestau din cauza asta, Ministerul Educației a mai adăugat 50 de posturi la stat la cele peste 700 deja existente!

Desigur că veți spune că nu este vina bieților profesori că Guvernul nu a făcut pași concreți în trei ani școlari pentru digitalizarea calitativă a sistemului de educație și cred că tocmai aici greșim! În loc să ne angajăm la digitalizare, așteptăm să vină pe tavă de la guvern. Nu e cazul unor profesori harnici care au știut să se adapteze și nu au depins vreodată de resursele puse la dispoziție de Ministerul Educației – pe același nivel de salarizare cu cei puturoși și mereu smiorcăiți, în aceleași condiții de pandemie. În primele luni de pandemie, deși școlile au fost închise, profesorii au reprezentat singura categorie socio-profesională care NU a intrat în șomaj tehnic (șomaj parțial). Predau sau nu, își dădeau interesul sau se mulțumeau să trimită copiilor fișe pe Whatsapp sau indicații superficiale de tipul ,,citiți lecția de la pagina X și rezolvați exercițiile de la pagina Y”, salariul le-a mers.

Refuzând schimbarea de paradigmă și dând dovadă de o solidaritate ieșită din comun, pentru care unii astăzi ar fi în stare să îți scoată ochii dacă ridici anumite semne de întrebare privind mișcarea sindicală, o federație sindicală cerea atunci spor de radiații pentru școala online. Aici s-a terminat cu solidaritatea: totul până când apare o nouă posibilitate de a face un ciubuc. Pentru că asta înseamnă să ceri spor de radiații pentru școala online în an electoral, când ai 900.000 de elevi în imposibilitatea de a accesa resurse educaționale din lipsă de internet și echipamente. Digitalizarea educației nu se poate face fără implicarea sindicatelor, iar Guvernul trebuie să țină cont de acest lucru în momentul negocierilor și să treacă peste toate sensibilitățile asociate cu riscul ca profesorii lipsiți de performanță să își piardă postul. Mărim salariile, dar nu fără o schimbare de paradigmă, în care întreaga societate trebuie angajată, nu doar partea sa executivă.

Vrem reformă, dar refuzăm schimbarea. Vrem salarii mai mari, dar refuzăm să ne adaptăm exigențelor momentului. Desigur că nu este cazul tuturor profesorilor, iar cei mai muncitori ar trebui scoși în față pentru a oferi și cealaltă perspectivă asupra meritocrației (sau mai bine zis, a lipsei de meritocrație) din sistemul de educație, dar nu pot trece peste faptul că, de pe poziții utilitariste, unii neagă evidențele, într-un mod absolut convenabil. Cerând profesionalizarea carierei didactice și respect, profesorii ar trebui să se uite și în ograda proprie, mai exact, la cei care îi reprezintă, evident, nu pe gratis. Sindicatele caviar care au cerut spor de radiații pentru școala online și au amenințat elevii că nu le vor încheia mediile la timp din rațiuni financiare, adică aceia care deplâng lipsa de transparența și integritate a guvernului, sunt chiar cei care practică lipsa de transparență la modul absolut:

• Liderii sindicali nu au obligația de a își publica nicăieri declarațiile de avere și interese;
• Sindicatele nu dau socoteală statului, deși profită de pe urma lui, inclusiv în procesul de strângere a cotizațiilor. Știe cineva care sunt bunurile patrimoniale pe care le dețin sindicatele care pretind că îi reprezintă pe cei mai necăjiți dintre profesori? Faptul că aceste bunuri patrimoniale sunt ținute la secret nu poate fi justificat decât de faptul că ele au fost obținute prin mijloace imorale, altfel, de ce să le ții la secret? Dacă sindicatele nu ar fi avut nimic de ascuns, nu și-ar fi retras cererea de chemare în judecată la adresa fostului ministru al Educației, dl. Daniel Funeriu, atunci când acesta din urmă a solicitat instanței punerea la dispoziție a declarațiilor de avere ale liderilor acestora;
• Sindicatele îi plâng pe cei mai săraci dintre profesori, în timp ce liderii lor beneficiază de norme degrevate anual, prin decizie politică (ordin de ministru). Impactul anual asupra bugetului de stat – aproximativ 8 milioane de lei;
• Sindicatele cer sporuri peste sporuri, acuzându-i pe guvernanți că își bat joc de veniturile profesorilor, în timp ce se folosesc de cotizațiile acestora și de protecția din partea statului slab pentru a își construi hoteluri și pensiuni – declarate nicăieri.

Ce mai contează un hotel, o normă degrevată, când scopul este nobil? Ce mai contează că șoferii STB refuză să pună în aplicare o hotărâre executorie a instanței judecătorești care declară greva care a paralizat Bucureștiul drept ilegală, când scopul este nobil – creșterea salariilor? Nu știu cum e la capitolul transport public, dar ar fi de dorit ca în educație să nu ne permitem să aderăm la principiul ,,scopul scuză mijloacele”. Asta presupune, din punctul meu de vedere, ca negocierile dintre Guvern și federațiile reprezentative ale profesorilor să pornească de la următoarele puncte clare, de tipul ,,pe aici nu se trece”:

• Reprezentanții profesorilor trebuie să negocieze cu integritate și transparență: toți liderii sindicali trebuie să își desfășoare activitatea urmând aceste principii, publicându-și anual declarațiile de avere și interese, patrimoniul sindicatului și sursele de venit;
• Organizațiile sindicale își vor colecta cotizațiile în regim propriu, lună de lună, exact ca oricare altă asociație;
• Fără norme degrevate plătite anual de Guvern și alte beneficii obținute de pe urma unor decizii politice (cum să negociezi cu puterea, dacă te afli în poziția de a beenficia de privilegiile sale?).

Altfel, cred că fie și propria curiozitate ar fi trebuit să îl împingă pe ministrul Educației să îi întrebe pe sindicaliști ce au făcut în acele două ore de grevă de avertisment în școală. Având în vedere faptul că ar fi fost ilegal să trimiți elevii acasă, sper doar că decența i-a împiedicat să transforme, preț de două ore, sala de clasă în tribună pentru a vitupera la adresa guvernării.