Dorin Tudoran

Revoluția, “loviluția”, osul de Brătieni și „incadescenta actualitate”

În urmă cu câteva zile, ajungeam la Londra, după după trei săptămâni petrecute în România. Cu o zi înaintea plecării din București, am încercat să temperez entuziasmul unui prieten mai tânăr, încântat de posibilitatea “deschiderii dosarului revoluției”.

Afirmația mea că deschiderea acestui dosar este puțin probabilă a fost catalogată de mai tânărul meu prieten drept „pesimism” iar pe mine m-a întrebat, aproape moromețian, “Și, de fapt, pe ce te bazezi, când ești atât de sigur că nu se va redeschide acest dosar?”

I-am răspuns cu un soi de autoironie pe care, gândindu-mă la cum m-a privit, bănuiesc că a luat-o drept altceva – un puseu de aroganță, dacă nu chiar ceva și mai blamabil: “Mă bazez pe faptul că eu cunosc infinit mai bine România decât mă cunoaște ea pe mine.”

Azi dimineață, am primit de la mai tânărul meu prieten două informații din media românească.

Prima – despre decizia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiede a clasa Dosarul Revoluției din decembrie 1989. Cealălaltă –  declarația plină de entuziasm a lui Petre Roman privind decizia cu pricina:”Este un bun început pentru a repune revoluţia în locul pe care îl merită pentru că tot ceea ce am clădit ca naţiune liberă până acum pleacă de acolo, din momentul revoluţiei.”

De fapt, ce a clasat Parchetul respectiv nu este dosarul Revoluției, ci dosarul “Loviluției” din decembrie 1989, dosarul acelui mecanism care a substituit speranțele și sacrificiile unei revoluții cu interesele și viitorul confortabil al autorilor unei lovituri de palat.

Înainte de a deveni os de Brătieni, transformându-se pe nepusă masă din fesenist frenetic-revoluționar în liberal problematic, Petre Roman a fost cel care, în timpul primei mineriade, “potolea” cetele de haidamaci care-i vânau pe liderii liberali și țărăniști cu blândul îndemn “S-au demascat! S-au demascat!”. Minerii răspundeau cu înălțătoarele „Moarte intelectualilor” şi „Noi muncim, nu gândim.”

De ce ar fi gândit minerii, când în locul lor gândeu Ion Iliescu, Petre Roman și Virgil Măgureanu?

Desen & Copyright @DION

Și pentru ca tacâmul să fie complet, iată-l azi și pe profesorul Giruetă, coautorul decatlonului conversațional Marele șoc – Din finalul unui secol scurt (Editura Enciclopedică, 2004), tunând și fulgerând împotriva fostului său partener de taclale politologice, Ion Iliescu. Profesorul salută cu patos civic posibilitatea ca Ion Iliescu să răspundă, în sfârșit, pentru mineriada din 13-15 iunie 1990:

“Iată că s-a ajuns unde trebuia să se ajungă de mult timp: fostul președinte Ion Iliescu si aghiotantul său devotat, fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, se confruntă cu acuzatia de participare si chiar de instigare la crime impotriva umanitătii. Cei care au promovat minciuna, turpitudinea și violenta, cei care au uzurpat puterea in acel tulbure si insangerat sfarșit de decembrie al anului 1989, autorii morali si chiar materiali ai sinistrei mineriade din 13-15 iunie 1990, vor fi trași la raspundere.”

În continuare, profesorul reia un articol scris în colaborare — nu cu Ion Iliescu, ci cu istoricul Marius Stan — explicându-ne că textul de acum câteva luni “Ni se pare, autorilor, de o incandescentă actualitate.”

Concluzia textului este lipsită de orice echivoc:

“Ion Iliescu a fost politrucul tern al epocii comuniste, obedient, chiar servil în raport cu potentații epocii. Nu a mișcat în front, rezervele sale, atâtea câte au fost, erau de o eclatantă timiditate. Adică străluceau prin absență. Ion Iliescu este un dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse. Au apărut alte voci neo-leniniste, cu alte mituri și alte pasiuni (să ne gândim la “Syriza”, de pildă).

Leninismul lui Ion Iliescu este veșted, vetust, de un incurabil, frapant anacronism. Ca om politic, a făcut nespus de mult rău acestei țări prin obtuzitate, exclusivism și anti-democratism visceral. A eșuat la capitolul învățare politică, a rămas fidel unei formule mentale înghețată, rigidă, complet lipsită de viață. În fond, Ion Iliescu este ultimul stalinist, o relicvă a timpurilor terorii, minciunii și fărădelegii.“

Unde sunt vremurile când Vladimir Tismăneanu afirma despre același Ion Iliescu lucruri și ele de o “incandescentă actualitate”, numai că una de sens opus, lucruri spuse, vorba profesorului, cu o “eclatantă timiditate”:

“Pentru cititorii acestei cărţi, aş vrea să precizez că ideea de la care am plecat este că personalitatea lui Ion Iliescu este o personalitate de extremă importanţă nu numai pentru tranziţie, ci pentru ceea ce a fost în toată perioada, cel puţin din anii ’60 încoace. [] Ideea unei cărţi de convorbiri cu preşedintele Iliescu s-a născut în vara anului 2001. Am purtat atunci o interesantă discuţie la Bucureşti, cu cel care fusese reales preşedinte al României. M-a frapat, cu acel prilej, disponibilitatea sa de a atinge subiecte considerate, mult timp, tabu.[] Această carte ţine să pună în discuţie, fără inhibiţii, dar în limitele discursului conceptual politic, o biografie de excepţie, care s-a intersectat, în câteva rânduri, în chip determinant, cu destinul României în ultimele decenii ale veacului douăzeci. Mai mult, opiniile preşedintelui Iliescu vor marca dinamica vieţii politice româneşti la începutul noului secol.[] ca intelectual public, am fost, în repetate rânduri, un critic al guvernării FSN de după decembrie 1989, inclusiv al unora din acţiunile asociate direct cu preşedintele Iliescu. Pe de altă parte, cred că anii trăiţi în opoziţie (1996-2000) au produs, în cazul domnului Iliescu, schimbări de mentalitate şi comportament politic ce nu pot fi ignorate. Ca politolog, eram curios să văd în ce măsură s-a produs un fenomen de învăţare politică şi, nu mai puţin semnificativ, în ce măsură există reconsiderări legate de unele opţiuni şi decizii politice. Am fost întrebat: ‘Nu te temi că, prin simpla angajare în acest dialog, contribui la legitimarea lui Ion Iliescu?’ Am răspuns cât se poate de simplu: legitimitatea unui lider în democraţie se naşte din alegeri libere, din acceptarea regulilor şi procedurilor jocului democratic, inclusiv a alternanţei la putere[]”

Ce înțeleg eu este că Ion Iliescu chiar nu s-a schimbat cu nimic, în vreme ce alții continuă să se schimbe după cum bate vântul.

În 2004, când îl considera pe Ion Iliescu o “personalitate de extremă importanță nu numai pentru tranziție”, Vladimir Tismăneanu știa despre Ion Iliescu exact lucrurile pe care le știe și astăzi, când salută o eventuală judecare și condamnare a fostului său partener de discuții. De aceea mă întreb cam cum vor suna articolele pe care le va semna peste un deceniu despre cel pe care l-a numit anul trecut – după zece ani de slugărnicie exemplară — un  Henric al V-lea al României.

Singura certitudine pe aceste vremuri “de tranziție” ar putea fi aceea că procurorii (și nu doar ei) pot ajunge la decizii aberante și fără să consulte arhive “de o incandescentă actualitate”, arhivele nesfârșitelor hagialâcuri aiuritoare.

Revenind la mai tânărul meu prieten, evocat la începutul acestor rânduri, regret că nu pot găsi încă suficiente motive pentru a da curs somației sale de a mă despărți, public, de mottoul unei cărți pe care am publicat-o în 1998: “Mă tem că, în decembrie 1989, românii au ieșit din casă revoltați, au ajuns în stradă revoluționari și au intrat în istorie fraieri.”

Am și o întrebare pentru mai tânărul meu prieten: de ce Dosarul Revoluției din decembrie 1989 a fost clasat, dar cercetarea penală a lui Ion Iliescu pentru mineriada din 13 – 15 iunie 1990 a devenit posibilă, căci iunie 1990 nu ar fi existat  fără “loviluția” care a furat revoluția din decembrie 1989? Cordonul ombilical e prea gros ca să nu sară îân ochi.

Dacă nu e chip să ajungem altfel la adevăr, ne-am putea trezi într-o zi că hotărâm, în unanimitate, să eliminăm din calendar luna decembrie.

Și ar fi păcat. Mare păcat.

 

sursa: dorintudoran.com


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

3 thoughts on “Revoluția, “loviluția”, osul de Brătieni și „incadescenta actualitate”

  1. Kastravete

    1. de ce nu se publica si extrase din postarile „anonime” care au samburi de adevar…?
    nu cred ca este necesar un „ghost writer” sa le aranjeze ca sa devina si mai „ascutite” cand lovesti cu astfel de articole bine centrate…

    2. OK, cunosti tara mai bine decat ea pe tine…
    atunci, de ce scri la general?… da exemple concrete, fa dezvaluiri si nu te mai rezuma la generalitati placute urechilor educate de comunism sa auda dar sa nu judece, daca poti si vrei…asteptam!

    3. cu cine s-a facut „23 VIII 1944”, cam tot cu aia s-a facut si „16-22 XII 1989” recte Timisoara si Bucuresti… in restul tarii se dormea bustean, zvonurile au fost luate in serios tot pe la Primarie-Biserica-Carcuma astfel ca si poporu sa creada ca „a fost ceva” etc…

    4. odata ce ai o reputatie si un CV ca al tau, noi astia, cativa intelectuali ce nu am recunoscut comunismul si ne-am ascuns prin exil avem pretentii mult mai mari de la cei ca tine, chit ca scriu in presa din exil sau mai cuvanta pe la posturi anonime din exil asa, sa faca si ei un ban si deloc sa tulbure apele intr-o tara deja tulbure si plina de militieni ridicati de Iliescu la rang de generali si mai sti tu ce!

    5. este clar ca minerii au fost adusi de emanatii momentului care, fara sa stie, erau si puterea momentului… toti cei care i-ai strins, motivat si adusi nu se rezuma numai la iliescu-roman, sunt cateva sute de generali, ingineri, sefi, mecanici tren, primari, plutonieri, ofiteri superiori si inferiori, sefi de gara etc etc etc care au AJUTAT inlesnind adunarea si mutarea/miscarea minerilor -altfel niste oameni prosti, analfabeti- cu trenurile si autobuzele etc in marile orase, Bucuresti…
    multora dintre noi, romanii adevarati din exil ni se pare o perpetua OBRAZNICIE ca (si) oameni ca tine generalizeaza niste fapte clare, asa ca sa se afle si ei pe o foaie, pe o lista de plata, etc…!

    6. scri bine, sunt incantat sa te citesc si raman perplex cand, ca si aici acum, arunci vorbe mestesugite si fara fond… tot ce scri se stie… se stia… facem doar literatura…?

    pe curand…

    Reply
  2. Ștefan Brăgărea

    Stimate domnule Tudoran
    Tov. Volodea Tisminețki a publicat recent pe site-ul Contributors (altfel respectabil) o energică diatribă orientată împotriva dlui Iliescu, pe care astăzi îl condamnă vehement după ce ieri l-a adulat cu perseverență.
    Emoționantă giruetă, mai ales prin prisma articolelor publicate în tinerețe în Tânărul Leninist. Sântă Mare Nerușinare!
    Altfel, cu cele mai bune urări, în special de sănătate – oportune la vârsta noastră.

    Reply
  3. Diana Lucia Zotescu

    Toti comunistii – ramasi prin reflex activi in incremenirea lor bolsevica (paradoxul dintre ‘activi’ si incremenire’ este doar aparent) – sunt in extaz de bucurie. Sper sa le fie scurta abjecta lor veselie.

    Doresc insa a analiza putin exprimarea gresita din textul profesorului ‘Girofar’. Mai intai reamintesc tuturor ca in limba romana a ramas INCA valabil acordul substnativului cu adjectivul care il determina. Astfel ca legile gramaticii romane contrazic formularea urmatoare din paragraful ce incepe astfel:

    „Leninismul lui Ion Iliescu este vesnic vested, vetust……a ramas fidel unei formule de viata INGHETATA, RIGIDA, COMPLET LIPSITA DE VIATA…” Corect ar fi fost, facand acordul in gen, numar si caz dintre substantivul „o formula” – in text: ‘unei formule de viata’ – aflata in cazul dativ, singular, feminin si cele trei adjective care ii succed, ca acestea sa fie tot la dativ, ca si substantivul mentionat, pe care il determina. De aici rezulta formularea corecta „…a ramas fidel unei formule de viata inghetatE, rigidE, complet lipsitE de viata”

    S-a temut pesemne autorul ca terminatia „-e” (pe care a evitat-o nejustificat) ar face trimitere la un plural. Nimic mai fals. Zicem ‘unei zile insorite’ (nu insorita), ‘unei femei frumoase’ (nu frumoasa), ‘unei abordari interesante’ (nu interesanta). QED.

    prof. Diana Lucia Zotescu

    PS: La fel de neghioabe sunt si formularile oficializate in mod inept de ‘maretul’ dictionar DOOM (initiale cu rezonanta apocaliptica, daca le intelegem in engleza), dictionar emis cu pretentii de aadevar axiomatic de Academia Romana, Academie ale carei temelii (morale si profesionale, fireste!) nu se cutremura deloc de rusine atunci cand ne obliga sa acceptam tendintele ardelene de reducere – in vorbirea regionala din Ardeal – a diftongului ‘ea’ in ‘a’ si ‘oa’ in ‘o’. Doamna care isi pune cu nonsalanta apostila sub aceasta inepta interpretare este, cu siguranta, ardeleanca, astfel ca are reflexe de pronuntie in consecinta. Suntem astfel obligati sa scriem „asaza” (in loc de „aseaza”), „aranjaza” (in loc de „aranjeaza”, „insala” (in loc de „inseala”), „gresala” (in loc de „greseala”), etc., etc. Argumentele ne-Domniei Sale sunt la fel de conforme cu gramatica si sistemul de alternanta fonetica ce intervine in declinare – conjugare precum este conforma atitudinea sa cu bunul simt si demersul sau cu profesionalismul. Uite ca am zis-o!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *