Regimul ipocriziei, de la avort la proprietate

Cine a fost la putere în România în ultimele optsprezece luni, cît s-a derulat termenul dat de CEDO de a lichida în sfîrşit problema restituirii proprietăţilor, de la care acum cerem amânare sub pretext că vin alegerile? (Totdeauna vin. Deşi anul ăsta a trebuit o revoltă populară ca să vină la termen) Eu, nu, asta ştiu sigur. Nici Ponta, Antonescu sau Dan Diaconescu nu cred că au fost. Mai rămâne a treia posibilitate. O fi fost puterea. Care nu a avut timp să se ocupe de problema asta, deşi ştia că peste 2000 de cazuri similare vor fi alocate dintr-un condei, acuma că s-a judecat un precedent, ridicând deci nota de plată a României de la circa 10 milioane despăgubiri pe an la de vreo 500 de ori mai mult (estimare aproximativă, greu de calculat cînd printre dosarele nerezolvate se număra atîtea proprietăţi ale unor culte, de exemplu).

În schimb să nu credeţi că puterea a stat degeaba. La pensii, medicamente, şi restituirea proprietăţilor mafia a funcţionat din plin. În intervalul acesta s-au dat nenumărate legi, unele picate la Curtea Constituţională, unele, mai puţine ca pe vremuri, oprite de departamentul legal al preşedinţiei de la promulgare, şi în sfârşit o parte, ca legea Sănătăţii, oprită chiar de societatea civilă pe ultima sută de metri. Între domeniile vizate de parlamentari pentru reglementare s-au aflat cîinii comunitari, prostituţia, dacă foştii directori de editură de sub comunism mai pot fi numiţi în vreo funcţie publică azi, dacă elevii studiază sau nu latina la şcoală, cum ne amenajăm faţadele la stradă ca să arătăm vizitatorilor o faţă cît mai colorată, şi aşa mai departe. Chiar acum, pe ultima sută de metri, un grup de deputaţi încă ai puterii se ocupă de cine ia acasă banii dacă o universitate privată dă faliment (unii se pregătesc, sau nu ar fi urgenţa), iar alţii de introducerea unui aviz de la psiholog pentru femeia gravidă care vrea să avorteze. Asta, deşi România a avut dintotdeauna o rată catastrofală a avorturilor ilegale, semn al teribilei noastre subdezvoltări rurale, deşi măreaţa programă şcolară unitară nu a făcut nimic pentru a educa tinerii şi a-i trimite la cabinetele de consiliere sexuală, şi asta la douăzeci şi doi de ani după ce am scris ancheta mea despre absenţa contracepţiei din educaţia la români (ducînd la suspendarea şi topirea tirajului revistei studenţeşti care mă găzduia). Cum au fost folosiţi 22 de ani de libertate?

S-au mai închis nişte dispensare rurale, s-a mai redus plata celor care lucrează în cele deschise chiar sub orice limită, a crescut ipocrizia la maxim în şcoală graţie aceloraşi creştin democraţi politicieni ale căror aventuri cu colegele de diplomaţie în jacuzzi le citim pe emailurile lor interceptate, dar altfel au mare grijă în timp ce îşi înşeală nevestele să ne interzică orice educaţie sexuală. Cu alte cuvinte, ipocrizia a crescut în aceşti 22 de ani în loc să scadă, şi azi la şcoală nu suntem mai aproape de modelul scandinav propus de mine atunci, am băgat obligatoriu religia, nu educaţia sexuală, în şcoli, şi copii citesc „Neamul Şoimăreştilor”, un kitsch romantic despre o Românie inventată, şi nu „Haia Sanis”, de acelaşi Mihail Sadoveanu, poveste din care ar afla tot ce trebuie să ştie despre sărăcia urbană, segregare, educaţia inadecvată şi sexul în adolescenţă. Nici părinţii lor nu au citit-o, astfel că, vorba aceea, nu are cine pe cine să educe. Rezultatul e că tot avortul rămâne modalitatea cea mai practicată de a nu avea copii, deşi este evident cea mai proastă şi mai barbară din toate. Mai rău, cine a urmărit, ca mine, odiseea avorturilor ilegale în mediul rural a putut vedea că acestea au continuat şi după 1989 la cifre înfricişătoare, pentru că în asemenea medii sărace şi dezavantajate lumea continua să nu ştie că se poate face legal -sau să nu aibă bani de rată- şi să prefere în continuare buruienile sau sonda.

Cînd o fetiţă de 12 ani fără tată a fost abuzată sexual şi a rămas gravidă a fost o isterie creştină pe toate canalele, cum ne aminteşte şeful medicilor de familie, doctorul Oană pe blogul său de pe romaniacurata.ro, şi s-a vorbit la nesfârşit despre salvarea copilului fără a fi clar care copil trebuie salvat, mama sau viitorul. Ce se produce din naşteri nedorite am văzut deja vreme de treizeci de ani, copii abandonaţi, unde suntem locul întîi în lume, cînd eram studentă i-am văzut cu ochii mei lăsaţi în coşuri pe scările de la puericultură la venirea iernii, cînd mamele rome judecau că nu mai au cum să îi ţină în viaţă în bordeiele lor (pentru că problema e de sărăcie şi lipsă de acces, prietenele mele din facultatea de medicină şi cu mine nu am făcut vreodată un avort, aveam alte posibilităţi). Unele din aceste mame veneau primăvara să îi ia înapoi, altele nu. Cît priveşte avizul de la psiholog cerut de noua lege, pe lîngă că respectivii au uitat să bugeteze episodul, pe lîngă că psihologul are el nevoie la noi de educaţie sexuală şi adesea chiar de educaţie (cu ocazia bolii unei prietene am descoperit cu stupoare că psihologi de vîrf de la noi nu mai fac teste proiective sau orice test mai serios, nici cât făceam noi sub comunism), va fi ca la examenul de şofer. Per total, simpla îngrădire, fără educaţie la vreme, fără alternative mai bine organizate şi finanţate, va duce direct la două lucruri: creşterea corupţiei şi a avorturilor ilegale. Bravo, iată încă o problemă rezolvată de dreapta noastră, săracii să fie mereu pedepsiţi prin crearea unui rezervor nesecat de săraci, o rezolvare eficientă şi mai ales creştină.

Nota de plată enormă la restituirea proprietăţii e tot urmarea unui şir de ipocrizii. La Scorniceşti, oraşul meu favorit din România, toată lumea e proprietară. Dar nimeni nu poate vinde nimic. După 1990, graţie FSN, unii din ţăranii expropriaţi din casele lor vechi la sistematizare au putut să îşi cumpere apartamentele lor noi la bloc, şi să scrie cereri să îşi capete înapoi şi vechile terenuri expropriate, unde casele le fuseseră demolate. Terenurile cu pricina, devenite agricole, şi le-au autodistribuit însă membrii comisiei funciare după 1990, deşi unii din vechii proprietari încă le cosesc şi iau fânul de pe ele, cum făceau sub Ceauşescu. Alţi ţărani au cerut înapoi pămîntul de sub blocuri, care le aparţinuse, şi l-au căpătat, că statul comunist nu se gîndise să le exproprieze şi pe acelea, fiind naţionalizate demult. Presupunând că vreun fermier vrea să cumpere teren sau vreun industriaş în dezvoltare un bloc pentru muncitorii săi ar face greşeala vieţii lor să vină la Scorniceşti -s-ar trezi înglodaţi în procese eterne, în care orice rezolvare ar fi injustă. Ca atare, oraşul şi locuitorii săi sînt sever îngrădiţi în dezvoltarea lor economică – nimeni nu poate să plece şi nimeni nu poate să vină cu vreun capital de aici. La altă proporţie, asta s-a întîmplat la scara întregii ţări, politicile contradictorii şi aplicate neunitar au dus la o incertitudine catastrofală a proprietăţii, mai ales la terenurile agricole, cu costuri de oportunitate economică care depăşesc cu mult miliardul de euro déjà dus în despăgubiri şi ce va mai fi să dăm. Un grup de economişti de la MIT care se îndreaptă spre premiul Nobel publică de cîţiva ani buni dovezi că securitatea dreptului de proprietate este elementul cel mai important pentru dezvoltarea economică, superior accesului la capital şi capacităţii de a respecta contractele, cum se credea pînă acum.

Cu alte cuvinte, este în interesul economiei ca rezolvarea acestei chestiuni să fie tranşată cît mai repede, cum a fost în Ungaria, care a dat imediat de
spăgubiri plafonate, iar sistemele mixte din Balcani care combină restituirea în natură cu despăgubirea la preţul pieţei, crează enorme posibilităţi administraţiei de a se purta discreţionar, şi generează doar resurse pentru corupţie şi costuri distribuite tuturor contribuabililor, care nu au nici o vină. Enorma ipocrizie a partidelor, care au vrut să arate că fac pentru proprietari totul (dreapta) sau protejează chiriaşii (stînga), dar în mod deopotrivă de inept, a dus la o situaţie în care inechităţile au devenit regula, nu excepţia, chit că victimele au fost pe rind proprietarii, chiriaşii şi finalmente toţi contribuabilii. Orice decizie unitară am fi luat, plafonare despăgubiri proprietari sau credite imobiliare ieftine locuinţe chiriaşi, ar fi fost mai bună decît combinaţia de reglementări mereu noi cu rezolvare individuală prin tribunal, dovadă faptul că la CEDO conducem detaşat la conflicte privitor la proprietate, toate legate de lipsa de previzibilitate a actului judiciar, pentru că în Convenţia Europeană nu e nimic despre restituirea proprietăţii, nu ne cere nimeni să dăm ceva înapoi, doar să ne aplicăm propria legislaţie în mod nedescriminativ şi previzibil. Şi în ceasul al doisprezecelea, crudul adevăr e că ipocrizia asta nu mai poate continua, că nu mai avem de unde, ca atare sacrificăm pe ultimii la rând, dacă nu au dat şpaga mai din timp să le fie de bine. Încercarea de a face justiţie absolută, o prostie ipocrită, se încheie în injustiţie absolută.

Cititi continuarea aici.