Precedentul american. Când SUA au comis-o mai rău decât România

Nu e cazul să dezvoltăm complexe de inferioritate față de țări civilizate și cu tradiție democratică, după decizia CCR de invalidare a primului tur al alegerilor prezidențiale. Comparațiile cu state africane în care au fost anulate alegeri, urmate apoi de lovituri de stat, sunt incorecte ori măcar neinspirate. Pe fond – fraudarea alegerilor prin manipularea ilegitimă a opiniei publice, cea mai asemănătoare situație cu cea de acum, din România, o regăsim în… SUA. Și ”soluția” lor a fost chiar mai proastă.

Statele Unite ale Americii au ales să nu întrerupă procesul electoral din cauza fraudării alegerilor. Richard Nixon a participat și a fost reales președinte, în 1972, în ciuda investigațiilor presei despre Afacerea Watergate. Dar scandalul declanșat de dezvăluirile despre manipularea opiniei publice au făcut ca, în august 1974, Nixon să fie confruntat cu iminența declanșării procedurii de demitere și de punere sub acuzare. A ales să-și dea demisia din funcția de președinte al SUA, iar o lună mai târziu a beneficiat de o grațiere extinsă din partea celui care l-a înlocuit, Gerald Ford, astfel că n-a mai avut cum să fie acuzat și judecat pentru fapte penale.

Esența Afacerii Watergate: manipularea frauduloasă a opiniei publice

Pentru cei mai puțin familiarizați cu scandalul, esența acestuia a pornit de la practicile abuzive și manipulatorii ale Comitetului pentru Realegerea Președintelui (Nixon), dublate apoi de obstrucționarea justiției și încercările de mușamalizare. Mai simplu spus, fundamentul a fost influențarea incorectă (frauduloasă chiar în unele aspecte) a opiniei publice și, implicit, a rezultatelor alegerilor.

Hai să vedem ce ne spune istoria. 8.400 de dolari (la valoarea de acum jumătate de secol – n.a.) a cheltuit, în 1972, Comitetul pentru Realegerea Președintelui Nixon, pentru a trimite telegrame false și pentru publicitate mincinoasă. Din această sumă, 4.000 de dolari a costat un editorial publicitar publicat în The New York Times, intitulat ”Poporul vs New York Times”, în care era atacat editorialul din ziar care critica decizia președintelui Nixon de a mina portul orașului vietnamez Haiphong. Comentariul a fost publicat ca și cum ar fi fost scris de un grup de cititori supărați (care ar fi făcut chetă pentru a strânge suma necesară publicării), nu de către echipa de campanie a lui Nixon. Restul sumei a fost cheltuită pentru a cumpăra ziare Washington Post și Washington Star care publicaseră taloane în care cititorii erau întrebați dacă sunt de acord cu aceeași decizie a președintelui american. Zeci de persoane au lucrat zile întregi ca să obțină timbre și taloane diferite și ca să realizeze mostre de scris de mână cât mai variate, pentru a falsifica răspunsurile (acum e mai simplu – se rezolvă cu influenceri, cu comentarii plătite ori artificiale, create de boți – n.a.). Fără răspunsurile falsificate, sondajul celor două ziare ar fi fost nefavorabil deciziei de minare a portului Haiphong.

Pe lângă asemenea practici de construire a percepției publice favorabile – cu nimic diferite de cele utilizate pe TikTok ori Facebook, exceptând, desigur mediul și viteza de viralizare – a fost vorba și de spionarea oponenților ori chiar de influențare a selectării acestora (prin susținerea, din umbră, a celor cu mai puține șanse în confruntarea, ulterioară, directă cu Nixon) (vezi și Carl Bernstein, Bob Woodward, Toți oamenii președintelui, ed. Adevărul Holding și RAO, 2010).

Afacerea Watergate a fost fundamentul unor schimbări legislative majore, în SUA și în numeroase alte țări cu pretenții democratice, printre care și cele legate de transparența surselor de finanțare și a menționării explicite a publicității electorale, în mod specific, și a celei politice, la modul general.

Campania cu ”buget zero” e fraudare de alegeri. CCR avea obligația constituțională să intervină

Din acest punct de vedere – revenind la meleagurile noastre – povestea cu ”bugetul zero” al campaniei electorale a domnului Georgescu sfidează bunul simț, chiar înainte de a înfrânge litera și sensul legii. Omul ăsta și bătăușii din jurul lui, care îi amenințau cu închisoarea și alte măsuri, pe jurnaliștii care investigau campania lui electorală, a trișat, în sens moral, și a fraudat, în sens legal, primul tur al alegerilor.

Și da, una din atribuțiile Curții Constituționale a României (CCR) este și: art. 147, lit. f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Evident, confirmarea nu este una pur formală, iar nerespectarea procedurilor nu înseamnă că nu există sancțiune (așa cum, absolut aberant și în disprețul total al sistemului de drept și al democrației, pretindea, vineri seara, domnul Georgescu, când a cerut BEC și AEP să lase să continue procedura de vot, pe motiv că n-ar exista nicio sancțiune dacă decizia CCR nu ar fi respectată!!!).

Unde ajungem când ignorarea legii e exercițiu cotidian

Da, e absolut iritantă (atât pentru susținătorii domnului Georgescu, cât și pentru restul cetățenilor) bâjbâiala anterioară a CCR și a celorlalte instituții publice (servicii, CSAT, MAI, MAE, AEP, BEC etc.), și, mai ales, amânarea validării/invalidării primului tur până după ce PSD și PNL s-au văzut cu sacii în căruță (că nu e greu de imaginat că dacă incompetența fără margini a acestor instituții ar fi devenit publică înaintea alegerilor parlamentare, cu greu cele două partide ar mai fi strâns, împreună, 20% din sufragii).

La fel cum iresponsabilitatea și incompetența nu se rezumă doar la ce s-a întâmplat în ultimele două săptămâni. Sunt deja 2-3 ani (cel puțin), de când principalele partide de la noi inundă presa cu bani publici, fără ca materialele plătite (uneori emisiuni TV întregi) să fie marcate ca publicitate politică. Iar Ghiță, Păcurariu ori Gușă finanțează, tot netransparent, alte instituții de presă, cu bani făcuți din afaceri dubioase ori luați de pe la prietenii rușilor. PNL i-a plătit generalului Ciucă panouri de promovare de milioane de euro – bani care, dacă au fost publicitate politică sau electorală nemarcată, intră în aceeași categorie cu publicitatea nemarcată de pe TikTok a domnului Georgescu, iar dacă nu au fost publicitate politică sau electorală e deturnare de fonduri, că nu se puteau plăti din bani publici promovarea cărții cuiva, indiferent ce funcție politică și/sau publică are acesta.

Nesancționarea acestor practici ani la rând, normal că i-au dat încredere domnului Georgescu și susținătorilor lui (cunoscuți și mai puțin cunoscuți, interni sau externi) să facă la fel. Păi dacă PSD și PNL pot să facă publicitate politică și/sau electorală nemarcată, de ce n-ar face și el și susținătorii lui?

Practic, PSD și PNL au pompat milioane de euro, din bani publici, pentru a crea o uriașă vulnerabilitate, care li s-a întors, ca un bumerang, în față. Dar lovitura am primit-o toți, inclusiv cei care am avertizat că publicitatea politică nemarcată și finanțarea netransparentă a presei ucide, accelerat, democrația. 

Vă dați seama că toată acea (mare) parte a presei care a luat bani publici (milioane de euro) de la partide, fără să marcheze că e vorba de reclamă politică în materialele difuzate, trebuie să le explice, acum, propriilor urmăritori ce e rău în faptul că materialele domnului Georgescu n-au fost marcate ca publicitate electorală?

Credeți că domnul Georgescu și-ar fi dat demisia, ulterior, ca Nixon?

Acum, stăm să ne certăm dacă e bine sau rău că CCR a aplicat Constituția. Evident că e bine. La fel cum e evident că modul întârziat și favorizant pentru unii competitori e rău. Amânarea aia pe motiv de renumărare a voturilor (chiar se aștepta cineva că un independent ori candidatul USR să fi furat alegerile organizate de PSD și PNL?) a avut un singur efect: atingerea unei cote uriașe de neîncredere în CCR, astfel că orice decizie ulterioară, corectă ori ba, să fie întâmpinată cu respingere și ostilitate. Dar eu unul nu funcționez pe principiul că dacă o mizerie nu e sancționată la timp și unitar, nu trebuie sancționată vreodată.

Hotărârea de ieri naște o frustrare de înțeles printre susținătorii domnului Georgescu, dar și printre cei ai doamnei Lasconi (mobilizarea din ultimele zile și ore, în special din zona civică, inversaseră trendul și rezultatele din sondajele din primele zile ale săptămânii, iar diferența, care îi era deja favorabilă, creștea). Dar și mai mare ar fi fost frustrarea (și haosul) dacă am fi avut un câștigător desemnat în urma unor alegeri fraudate.

E absolut legitimă revolta pe incompetența și favoritismul incredibil al unor instituții publice (ai căror șefi au privilegii, pensii speciale, și care doar în urmă cu o săptămână au fost decorați și ridicați în grad de Iohannis), care ne-au împins în prăpastie și dacă nu ne-am făcut încă zob e pentru că ne-am prins, în ultimul moment, de o tufă de pe marginea ei. Mai exact, de revelația de ultimă secundă a membrilor CCR că ei chiar au, pe bune, atribuția de a invalida alegeri și chiar au motive reale, nu inventate.

Dar, până la urmă, n-ar trebui să rămânem cu complexul că am fi ultimii din lumea civilizată/ democratică. Comparațiile cu state africane, în care anularea alegerilor a fost urmată de lovituri de stat, nu mi se par a fi cele mai puțin inspirate și corecte.

Ditamai SUA au fost în situația asta și au gestionat scandalul mai rău decât noi – l-au lăsat pe Nixon să fie ales, doar pentru a-l obliga apoi să-și dea demisia. Asta chiar dacă faptele pentru a ajuns în situația respectivă erau cunoscute deja în momentul re-alegerii. Era mai bine așa? Credeți că domnul Georgescu și-ar fi dat demisia, ca Richard Nixon, și s-ar fi apucat apoi să scrie memorii?

***

Alina Mungiu-Pippidi: ”Bravo, CCR! Când cineva trișează într-o competiție, este eliminat”

Vreau să trăiesc într-o țară în care interlopii care amenință jurnaliștii ajung la pușcărie, nu consilieri ai viitorului președinte al României