Această întrebare a stârnit ample dezbateri în spațiul public, dezbateri dominate, după cum ne-am obișnuit, nu de opinii de specialitate, ale profesorilor sau practicienilor dreptului, ci de opinii pseudo- științifice ale diverșilor autoproclamati experți în drept.
În treacăt spun că, așa cum ești circumspect la consultațiile medicale oferite de un mecanic, cei interesați ar trebui să fie circumspecți la opiniile juridice ale nespecialiștilor, oricât de mult ar abunda spațiul public de ele. Nu spun că cineva care nu e specialist în drept să nu participe la dezbateri, ci spun ca audiența să fie circumspectă și să treacă prin filtrul critic orice astfel de opinie.
În drept, interpretarea legii nu e mereu facilă, iar chestiunea precum cea în cauza naște dispute și controverse la nivel doctrinar, caracterizate prin evidențierea unor aspecte subtile sau argumente juridice complexe, departe de nivelul simplelor păreri aruncate în spațiul public, de multe ori și acelea vădit subiective, în funcție de tabăra politică susținută de autor.
Revenind la subiectul în discuție, subliniez o primă chestiune extrem de importantă, deja remarcată de colega mea, judecătoarea Adina Daria Lupea. Revocarea din funcția de procuror-șef nu este, potrivit legii interne, și nu poate fi, conform standardelor europene, o chestiune de „oportunitate politică”.
Culmea, această teorie este susținută de unii care se pretind mari apărători ai independenței procurorilor.
Susținerea că revocarea procurorilor-șefi este o chestiune de „oportunitate politică” echivalează cu negarea, subminarea condiției de bază a independenței procurorilor-șefi în exercitarea atribuțiilor lor.
Conform acestei susțineri înseamnă că, din considerente pur politice, pe baza unei înțelegeri de culise, spre exemplu, între Ministrul Justiției și Președinte, un procuror-șef ar putea fi debarcat din funcție pentru că așa au decis cei doi, din oportunitate politică.
În sprijinul acestei idei, am văzut că este adus argumentul „simetriei” dintre procedura de numire și revocare. Deși acest argument pare unul substanțial, la o privire atentă se dovedește a fi fals.
Dacă va uitați în Legea 303/2004 veți găși că procedura de revocare nu este deloc în “simetrie” cu aceea de numire.
Legea 303/2004 prevede o marjă largă de apreciere și oportunitate, adică de subiectivism, atât pentru Ministrul Justiției, cât și pentru Președinte atunci când numesc un procuror-șef.
De exemplu, art. 54 alin. (1) din Legea 303/2004 prevede că procurorii-șefi de la PG, DNA și DIICOT, adjuncții lor și procurorii șefi de secție de la acestea „SUNT NUMIȚI de Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcția de judecător sau procuror, pe o perioada de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată”.
Așadar, singurele condiții exterioare pentru numire sunt ca procurorii să aibă o vechime de 10 ani, în rest fiind aprecierea Ministrului Justiției pe cine propune și a Președintelui dacă numește, Președintele putând refuza motivat propunerea Ministrului Justiției.
Istoria recentă a dovedit că, în aceste condiții, numirea procurorilor poate fi ușor rezultatul unui blat politic, celebre fiind numirile făcute în 2013, în urma pactului de coabitare Ponta-Băsescu. Situația este și mai problematică atunci când Ministrul Justiției și Președintele fac parte din aceeași tabăra politică.
Situația se schimbă însă în ceea ce privește procedura revocării, deoarece legea prevede, la art. 54 alin. (4) din Legea 303/2004, expres și limitativ în ce condiții SE FACE revocarea din funcție a unui procuror șef.
Legiuitorul folosește imperativul „se face” tocmai pentru a exclude orice factor subiectiv, personal din acest proces.
Odată îndeplinite condițiile din lege, revocarea „se face”, nu „se POATE face”, nu se negociează, nu se apreciază.
Soluția legiuitorului este firească, pentru că cel numit trebuie ferit de presiunile ulterioare ale celor ce l-au numit, iar cea mai mare presiune ar fi tocmai posibilitatea revocării sale pe criterii de „oportunități politice”.
Introducerea în ecuație a criteriului „oportunității politice” ar fi sursa unei potențiale surse de șantaj și presiune asupra procurorului-șef, fapt ce trebuie, în mod incontestabil, evitat.
În aceleași sens sunt și recomandările Comisiei de la Veneția, aceasta stipulând în mod expres că este necesar ca revocarea procurorilor să se facă în cazuri specifice prevăzute de lege.
Potrivit art. 54 alin. (4) raportat la art. 51 alin. (2) din Legea 303/2004, revocarea din funcția de procuror-șef se face pentru următoarele motive:
a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condițiile necesare pentru numirea în funcția de conducere;
b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile manageriale;
c) în cazul aplicării uneia dintre sancțiunile disciplinare.
Limitele de decizie ale Președintelui sunt mai ușor de înțeles dacă ne referim la lit. a) și c).
Astfel, dacă un procuror-șef este sancționat disciplinar, chiar și cu o sancțiune ușoară, gen avertisment, revocarea din funcție, potrivit legii, „se face” obligatoriu.
Singură situație în care Președintele ar putea refuza revocarea ar fi cea în care s-ar dovedi că sancțiunea disciplinară nu există, fie pentru că nu a fost aplicată, fie pentru că a fost ulterior anulată.
Mai simplu spus, Președintele NU are un drept propriu de apreciere cu privire la oportunitatea măsurii revocării, aprecierea sa sub acest aspect fiind irelevantă. Dacă procurorul-șef a fost sancționat disciplinar, revocarea „se face”.
Concluzia este valabilă pentru toate cele trei cazuri de revocare: decizia Președintelui trebuie să se limiteze la verificarea existenței condiției prevăzute de lege și atât.
Dacă în situația lit. a) și c) situația este mai clară, stabilirea existenței condiției prevăzute la lit. b) impune o verificare, ce se va finaliza printr-un raport.
Cel ce face această verificare este Ministrul Justiției – sub a cărui autoritate își desfășoară activitatea procurorii –, acesta fiind singurul în drept să propună revocarea, declanșând în acest fel procedura.
În urma verificărilor, Ministrul Justiției trebuie, pe baza acestora, să concluzioneze dacă este îndeplinită condiția „exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile manageriale”.
În mod inevitabil, această concluzie implică o doză de subiectivism, însă această trebuie să fie una extrem de limitată, pentru că orice verificare se referă la FAPTE și nu la opinii sau aprecieri personale.
Aceeași concluzie este valabilă și în cazul Președintelui care, având raportul de verificare al Ministrului Justiției și avizul secției de procurori al CSM, trebuie să analizeze foarte serios și pe deplin toate motivele de revocare invocate și, în consecință, să decidă dacă sunt sau nu sunt îndeplinite condițiile de la lit. b) pentru revocare.
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, Președintele nu mai are nici o marja de apreciere proprie, nici un criteriu de „oportunitate politică”, ci este obligat „să facă” revocarea.
Dacă, în urma analizei, constată că nu sunt îndeplinite condițiile de la lit. b), Președintele trebuie să respingă revocarea, înlăturând argumentat/motivat concluziile verificărilor făcute de Ministrul Justiției.
În concluzie, decizia de revocare nu este în nici un caz una de „oportunitate politică”, Președintele neputând respinge cererea pentru că așa apreciază el că e oportun, după cum nu este nici obligat să admită automat cererea de revocare.
Președintele este ținut strict să verifice, obiectiv și tehnic, dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a „se face” revocarea; în cazul în care condițiile sunt îndeplinite acesta trebuie să dea curs propunerii de revocare, iar dacă condițiile nu sunt îndeplinite, să motiveze punctual de ce ar fi astfel.
De ce cred eu (ca nespecialist) ca decizia de revocare, la fel ca aceea de numire, este totusi una de oportunitate politica (in sensul slab al termenului, adica presedintele poate sa ii dea curs sau nu): pentru ca si una si cealalta dintre proceduri includ avizul CSM.
Ce rost ar mai avea avizul CSM daca concluzia ar fi la ministru (in cazul revocarii)?
Iar apropo de divergenta ministru-CSM, tocmai pentru ca ea exista presedintele este chemat sa decida…
Mai ales la revocare. Dar si la numire.
E as merge pe obligativitatea respectarii unei decizii a intregului CSM (nu doar a unei sectii – de procurori, de exemplu) in sutuatiile de revocare.
Adica: ministrul propune, CSM-ul avizeaza si Presedintele executa ce stabileste CSM-ul.
Este vreo problemă legată de justiție în care Doamna respectivă (înțeleg că este unul din cel mai avizat jurist din țară) să nu-și spună părerea, care în general seamănă cu cea a psediștilor și a ”României curate?. Este stabilit prin lege că ministrul justiției nu poate lua o decizie în această speță ! Doamna Gârbovan a citi cu atenție argumentele CSM care a contrazis, pe puncte, aberațiile ministrului politruc ? Pe acest narcisist care este ministrul justiției îl pot înțelege. Este un afront direct la marea lui personalitate. Dar pe această doamnă ce o mână în luptă?
Nu cred că este un Saint Just al justiției române. De ce nu o îngrijorează politica PSD în modificările Codul penal ? Probabil că va fi și de data aceasta singurul jurist acceptat de marea comisie specială.
Intreb si eu:
1. Nu cumva argumentele CSM-ului sunt doar argumentele sectiei de procurori din CSM (nefiind ale intregului CSM)?
2. Nu cumva numirea initiala in functie a fost facuta pe un aviz negativ al “CSM-ului”?
Da, bla bla; presedintele nu poate revoca dar ministrul poate revoca. Ce rahat; ambii sunt numiti politic si reprezinta factiuni. Daca vreti independenta si meritocratie faceti o chestie cu o comisie si cu voturi. Asa – ambii actori sunt numiti politic. Deasemenea – ambii actori nu au nici un cod deontologic si nici o obligatie sa fie corecti. Pot fi cat vor de incorecti pt ca nimeni nu ii obliga sa fie corecti; daca nu sunt corecti pierd doar votul popular. Care este asa cum este.
este foarte simplu dpdv juridic. Avand in vedere ca avizul CSM este doar consultativ daca nu ar exista dreptul de veto al presedintelui ar insemna ca independenta justitiei nu ar exista in raport cu politicul.
Tot ce se face de 2-3 ani are ca finalitate albirea lui Felix si altora ca el, lichidarea prevederilor legale anticoruptie pentru ca urmasii dinastici sa poata “beneficia” de tara construita de ei.
Asta e toata tevatura cu “statul paralel”. Ii intereseaza doar pentru a avea pretextele rejudecarii cazurilor.
E hilar cum vor sa ne convinga anumiti judecatori ca “drepturile omului”, “statul de drept”. Astea-s valabile pentru unii ca Felix, cu resurse.
Aceasta e Romania curata si inmiresmata.
Un lucru este clar: cineva a fost pus ministru al justitiei si a primit o tema de la politic, tema afirmata public. S-o demita pe procurorul sef al DNA. A fost adus un profesor competent, nu niste amarati de engleji sau suedeji. Profesor care si-a facut din tema asta steaua calauzitoare a vietii sale.
Cineva scrie neobosit si face campanie pe la televiziuni pentru cauze marete zice, dar nu poti fi decat neincrezator. Auzi numai vorbe sforaitoare: stat de drept, independenta justitiei, drepturile omului. Frumos, inaltator.
Eu cred ca e vorba doar de drepturile anumitor oameni. Oameni care dispunand de resurse atat de cinstit insusite si-au mobilizat aramatele pentru binele poporului.
Cum sa fi increzator cand marea parte a celor care alcatuiesc justitia vine din ceausism iar cealalta parte e alcatuita din elevii lor.
Cum sa ai incredere in cei care au deschis o noua “era” cu “procesul” lui Ceausescu.