Andrada Mazilu

Suntem aici pentru ei, elevii! Ține de noi să scriem povestea în fiecare zi

Am fost mereu un copil cuminte. Crescută să respect adulţii, să ascult de ei, să fac ce mi se spune. Copilul care la şcoală nu îţi face probleme atunci când eşti profesor sau părinte. Care salută politicos, stă în prima bancă, care are caietele la el, ridică mâna în ore şi se oferă oricând voluntar pentru a ajuta profesorul. Care îşi face temele şi vrea să le citească, care repetă în pauză lecţia şi care are întotdeauna pixuri colorate pentru a sublinia definiţia. Mă ştiţi, da?  Profesorii şi părinţii îmi spun “copilul cuminte”, iar colegii “tocilara”. Tocilară nu am fost, deşi avem note bune. Într-un fel cred că mi-ar fi plăcut, însă eu am fost doar «cuminte». Mă descurcam singură cu temele, nu ceream prea multe părinţilor şi le ofeream cam tot ce se aşteaptau.

M-a ajutat acest rol la şcoală, dar m-a încurcat teribil în viaţă. Atât în şcoală, cât şi în familie, învăţăm “cuminţenia”, de parcă ar fi o materie invizibilă, dar obligatorie a curricumului. Însă eu am încurcat respectul cu obedienţa şi lucrul acesta a ajuns să mă coste destul de mult în viaţa mea de adult. Abia în perioada protestelor şi legilor în favoarea infractorilor am conştientizat cât de tare ne afectează obedienţa ţara. Am învăţat să nu contrazic şi să nu pun foarte multe întrebări. Nu pentru că nu le-aş fi avut, ci pentru că răspunsul pe care îl primeam nu era unul încurajator. N-am pus prea multe întrebări la primul meu loc de muncă şi am constat cu stupoare, ani mai târziu, că nu îmi era înregistrat corect contractul de muncă la ITM, că pierdusem ani şi bani. Am învăţat să cred tot ce mi se spune şi să-i las pe alţii să decidă în locul meu pentru că “ei ştiu mai bine. Ei sunt superiorii mei.” Am fost uşor de păcălit şi prea des naivă şi am crezut că eu sunt de fiecare dată vinovată dacă lucrurile nu merg bine. N-am ştiut să trasez limite între viaţa personală şi cea profesională şi le-am permis prea multe unora. Am fost la poliţie să reclam o hărţuire cu tentă sexuală şi în loc să ştiu să mă apăr şi să sesizez un comportament nepotrivit, când a început şi poliţistul să-mi facă avansuri, am plecat ruşinată din biroul lui, fără a mai depune mărturie. Vocea mea a devenit tot mai subţire, până am ajuns să nu o mai ascult de loc, învăţând să plec capul, să tac, pentru că “aşa-i mai bine”, să nu spun ce cred pentru a-mi urmări interesele. ”Nu te pune rău cu profu’ ală. Ai nevoie de o medie bună.” Dacă în şcoală învăţăm că nu e bine să te pui rău cu « profu’ », când ajungi să fii profu’ înveţi că nu-i bine să comentezi directorului sau inspectorului. Că trebuie să te conformezi şi să pleci capul atunci când ţi se spune că nu vei primi materiale didactice, cretă sau proiector în clasă sau când trebuie să ai mai multă grijă de Cutărescu, desigur, ipotetic vorbind.

Nu am ştiut ca elevă să semnalez abuzuri, să îmi înţeleg drepturile, să lupt pentru mine. Uneori au luptat alţii, uneori îmi luau colegii apărarea, iar contextele acelea mă paralizau în reacţie, pentru că nu învăţasem niciunde să mă apăr. Mă întreb de ce această abilitate nu apare în programa şcolară când în viaţa de adult avem atât de multă nevoie de ea?

Şcoala ne-a impactat viaţa tuturor. Poate nu suntem complet conştienţi de influenţa puternică pe care o are în viaţa noastră. Din punct de vedere neuroştiinţific ne-a modelat creierul, ne-a creat legăturile neuronale, amintiri emoţionale asociate cu diverse acţiuni, ne-a determinat o mulţime din reacţii. Experienţele avut cu profesorii noştri au continuat mulţi ani şi în afara clădirii, transferându-le în interacţiuni cu alte persoane, ne-au format personalitatea, ne-au dezvoltat poate o parte din tiparele comportamentale.

Ca profesor, indiferent cât de des te vezi cu elevii, ce materie predai, ce activităţi faci sau nu faci, tu ai impact. Rezultatul impactului tău este cel care diferă. Îi poţi impacta pozitiv sau negativ, poţi avea un impact major în viaţa unui elev sau poţi ajunge să fii uitat rapid, poţi ajuta sau încurca. Poţi clădi încredere, speranţă sau poţi dărâma. Poţi încuraja un vis sau distruge emoţional un copil. Doar pentru că în liceu elevii încep să arate exterior ca adulţii, nu înseamnă că şi-au pierdut fragilitatea interioară. Dar profesorii uită asta sau poate nu fost niciodată conştienţi de impactul lor.

Eu, probabil ca oricare alt elev, am avut profesori care au crezut în mine, care m-au admirat, care m-au încurajat, care m-au văzut aşa cum sunt eu. Acei profesori m-au inspirat şi lor le port până în zi de astăzi respect, admiraţie şi recunoştinţă. Dar nu despre ei aleg să vorbesc acum.

Am avut şi acei profesori care şi-au bătut joc de mine, care m-au luat peste picior, m-au jignit cu diferite replici, m-au ironizat şi umilit. Cred că în fiecare şcoală există un profesor care face glume bazându-se pe aspectul fizic al elevilor sau pe numele lor. Dar cuminţenia devenise pentru mine o formă de a scăpa de acest tip de bullying. Profesorii nu se prea iau de copiii cuminţi, nu-i aşa?

Am avut profesori de care îmi era teamă. Şi acum, privind cu 20 de ani în urmă, abia acum înţeleg că teama mea era nejustificată. Dar în prezenţa lor simţeam o stare de anxietate greu de descris. O mai simt uneori şi în zi de azi, mai ales dacă îi văd, şi atunci trebuie să fac apel la raţional pentru a-mi linişti emoţionalul. Am avut profesori care ridică tonul şi ţipă la tine, iar tu împietreşti când le auzi vocea; am avut şi profesorii aceia foarte calmi, care te privesc cu o linişte săgetătoare şi te anunţă că poţi lua 2 sau 3 zâmbindu-ţi. Am avut profesori în prezenţa cărora îţi era teamă să greşeşti sau să îndrăzneşti să deschizi gura.

Unii simţeam că nu mă plac şi îmi dau note mai mici, deşi nu le meritam. Nu ştiam că pot cere lămuriri suplimentare despre nota mea. Poate la vremea aia nici nu se putea. Nu ştiu.  N-am aflat de niciunde că eu, ca elev, am drepturi. Povestea era că nu reuşeam să pictez foarte frumos, să controlez pensula aşa cum aş vrea. Nu excelam la pictură, dar la desen primisem o temă nouă, care nu avea legătură cu talentul, ci cu migala. Aveam de desenat un castel, iar eu investisem ore întregi în acel desen, făcusem o sută de detalii şi modele pentru fiecare piatră din zidul castelului. Nu aveam talent, recunosc, dar aveam răbdare, dedicare şi interes. Profesoara m-a chemat în faţa, să-mi evalueze lucrarea. S-a uitat cu uimire şi surprindere la desenul meu şi mi-a zis “Tu ai făcut asta?” I-am spus că da şi a continuat: “Îmi vine foarte greu să cred.” Unii dintre colegi m-au susţinut atunci, spunând că am lucrat şi în ore la machetă şi că mă văzuseră. A murmurat un “Mdaa…” şi mi-a zis “Oricum nu eşti tu de 10. 9, treci la loc.”  Am simţit atunci că nu mai are rost, că oricât lucrez, oricât mă străduiesc ea nu va vedea în mine niciodată mai mult. Am renunţat complet la a mai avea speranţe. Am început să îmi cumpăr lucrări de la colega care se pricepea la desen. Era în clasa paralelă şi lua mereu zece. Îmi facea şi mie o lucrare, iar eu, cu lucrarea ei, luam 9. Probabil cu a mea aş fi luat tot atât, dar nu mai simţeam nicio bucurie sau motivaţie de a mai lucra. Desenul devenise doar o oră de supravieţuit la şcoală. Câţi copii nu simt şi în ziua de azi că şcoala e o jungă a supravieţurii?

Alţii mi-au distrus complet încrederea în mine şi m-au făcut să mâ îndoiesc până în ziua de azi de capacităţile mele. Profesoara de muzică din gimnaziu s-a amuzat teribil când i-am zis că vreau să mă fac învăţătoare. “Tu? N-ai nicio şansă! Vei pica examenul. Tu nu o să fii niciodată învăţătoare!” Am văzut-o vreo trei ani mai târziu pe plajă, la mare, şi nu mi-am dorit să stau de vorbă cu ea. Puteam să-i spun că voi fi învăţătoare, că am intrat la liceul dorit, că îmi merge bine. Aş fi evitat-o toată săptămână dacă se putea, dar împărţeam plaja hotelului şi într-una din zile a fost inevitabil să o salut.

Tot în şcoală am avut profesori cărora atunci când am avut curajul să le spun că nu am înţeles lecţia sau ce îmi explică mi-au zis “Asta e, atâta poţi! Eu ce să fac cu tine?”

Şi nu o voi uita niciodată pe profesoara care i-a pus pe ceilalţi să râdă de mine şi a încercat să mă umilească în faţa clasei pentru că am îndrăznit “să-i răspund înapoi”. Eu consider că fusesem politicoasă, dar pentru ea devenisem “obraznică”. “Tu faci ce zic eu, fără comentarii!” Atunci a fost şi prima mea încercare stângace de a mă apăra, m-am dus la dirigintă să-i povestesc, m-am dus la direcţiune să o reclam, însă nu am fost luată în serios. Ba chiar, în biroul directorului, aceeaşi profesoară care mă umilise în faţa clasei mi-a zis “Vai, puiule, dar dacă e ceva ce nu poţi să faci, îmi spui!  Eu am toată înţelegerea pentru tine.”  S-a mai linguşit de 2-3 ori pe lângă mine şi directoare şi a concluzionat, tot ea, că sunt eu un copil foarte sensibil căruia îi este dor de mamă şi am exagerat reacţia.

Dacă acest articol ar fi fost scris de un elev, sunt sigură că multe voci adulte s-ar fi înghesuit deja să dea verdicte despre cum este un elev rebel, despre cum copiii din ziua de azi vor doar drepturi, cum sunt “nişte hipersensibili, needucaţi şi nerespectuoşi faţă de părinţi şi profesori, comentatorii din linia întâi şi cei care deranjează mereu orele”. Dar e un articol scris de un profesor care îşi povesteşte propriile experienţe neplăcute cu profesorii.

La începutul lunii martie am participat la trainingul “Şcoli curate”. Am fost alături de peste 30 de elevi de liceu din 5 judeteţe din ţară, descoperind peste 20 de şcoli şi poveşti despre zeci de profesori. Am terminat şcoala cu 11 ani în urmă. Mi-aş fi dorit ca poveştile pe care le aud de la tineri să fie diferite. Mi-au amintit însă dureros de mult de experienţele mele. Nu îmi venea să cred că există profesori care îşi tachinează elevii pentru că sunt mai plinuţi, care folosesc cuvinte jignitoare sau care şantajează copiii cu mersul la meditaţii. Îmi era greu să dau crezare tuturor poveştilor şi totuşi aveam vividă amintirea mea din şcoală.

Echipa Școli curate din județul Timiș, coordonată de Andrada

Întotdeauna am vorbit public doar laudativ la adresa profesorilor. Asta pentru că am povestit despre “ceilalţi” şi am multe poveşti frumoase. Dar basmele au şi căpcăuni sau zmei, din păcate. Profesorii “ţin” cu profesorii, e o regulă nescrisă. Să spui lucruri negative despre profesori şi să fii profesor este “tabu”.

Eu aleg să fiu de partea educaţiei. Mi-aş dori ca toţi profesorii din lumea întreagă să înţeleagă că meseria noastră este despre educaţie şi despre a-i servi pe ceilalţi prin arta educaţiei. Iar părinţii, elevii, instituţiile publice şi societatea civilă să sprijine şi să recunoască acest act. Noi, cu toţii, suntem beneficiarii educaţiei. Suntem beneficiari direcţi, vreme cât suntem în şcoală, dar devenim indirecţi, căci societatea este reflectată prin educaţie, este conturată, determinată şi creată de experienţa noastră în raport cu şcoala.

Educaţia nu ar trebui să fie despre jocuri de putere, despre tabere sau lupte. Nici despre orgolii, ambiţii sau demonstraţii personale. În acest moment, din păcate, şcoala nu este despre învăţarea fiecărui elev; este mai mult despre materie, note, despre teste, despre teamă, despre presiune, despre stres, relaţii disfuncţionale. E o cutie a pandorei, care deschisă ne arată lucruri pe care poate nu suntem pregătiţi să le vedem, să le acceptăm. Dar fără a le vedea, nu putem cu adevărat vorbi despre transformarea sistemului.

În toţi anii mei de şcoală nu am simţit că şcoala este locul meu, că este cu adevărat pentru mine, că educaţia este un bun public şi dreptul meu. Că am dreptul să învăţ, să fiu ajutată, încurajată şi susţinută să-mi implinesc potenţialul. Că profesoara de matematică, care vine la ore şi ne povesteşte despre fondul de ten, ne dă tuturor 10 şi face un pact tacit cu noi de a nu-şi susţine ora, îmi încalcă de fapt dreptul de a înţelege şi a aplica matematica în viaţa mea, nu am înţeles nici că profesorul care doar dictează pe bandă rulantă lecţia, fără să ne explice despre ce învăţăm, fără să transmită altceva, îmi fură timpul şi şansa să descopăr fascinaţia unei materii.

Am simţit întotdeauna că este “şcoala lor”, că ei fac regulile, ei decid, ei ştiu totul mai bine, că rolul lor este de a mă evalua, de a da verdicte despre mine, de a-mi spune că sunt într-un fel sau altul, de a mă descrie, de a-mi crea eticheta şi de a mă plasa apoi într-o cutie.

Şcoala ar trebui să fie însă despre ei, despre elevi şi pentru ei. Pentru ca ei să crească frumos şi să aducă ulterior valoare societăţii prin ceea devin şi ceea ce fac. Noi, profesorii, nu mergem la şcoală ca să predăm, mergem să facilităm învăţarea. Nu mergem să ne ţinem ora, ci să dăm sens timpului, să-l umplem de valoare pentru cei din faţa noastră.

Există mulţi astfel de oameni speciali în sistem, care văd aşa lucrurile, pentru care este o alegere conştientă să fie profesori, care îşi fac treaba cu dedicare şi măiestrie. Probabil se vor întreba acum ce mai cer de la ei. Mulţi au obosit deja, căci se străduiesc din răspunteri să răzbească în povestea asta sumbră. Tot ei simt cu durere criticile şi blamarea publică îndreptată către profesori. Ei o simt, pentru că au inima deschisă să primească. Şi cum primesc gândurile bune ale elevilor, primesc şi toată nemulţumirea publică şi ura îndreptată către profesori.

“Tot noi? Iar noi? Tot noi să facem ceva? Nu facem deja destule?”

Da, voi răspunde, e important ca noi să nu renunţăm. Ştiu că este greu, dar şcolile curate încep şi cu noi. Cu noi cei care ne facem vocea auzită, care semnalăm nereguli, care nu stăm cuminţi în bancă şi nu acceptăm orice abuz, cu noi cei care nu renunţăm la elevii noştri, oricât este de greu, cu noi cei care căutăm soluţii într-un sistem atât de înţepenit, cu noi cei care nu ne abandonăm valorile şi înţelegem educaţia ca un act de serviciu pentru societate.

Şi dacă îmi veţi spune acum că elevii sau părinţii sunt într-un fel sau altul, că aţi încercat şi nu se poate, vă amintesc că şi basmele de care vorbeam mai sus încep cu o formulă magică: “A fost o dată ca niciodată, un copil de 6 anişori, cu ochii mari, cu bucurie în suflet, cu încredere, cu speranţă, cu dorinţă de joacă şi de mişcare, a fost odată un copil care a venit la şcoală. Nu ştia ce-i şcoala şi nici ce va urma…”

Noi scriem povestea în fiecare zi. Dacă i-am pierdut undeva pe drum, dacă ne-am rătăcit noi, haideţi să ne întoarcem. Nu uitaţi, suntem aici pentru ei!

Andrada Mazilu (Sorca) este învățătoare la Liceul Teoretic „Nikolas Lenau” din Timișoara și coordonează proiectul Școli curate în județul Timiș. A înființat asociația inEDU – Inițiativă în Educație și a primit în 2019 Premiul Merito pentru Excelență în Educație, la gală purtând, ca fapt divers, o rochie desenată de elevii săi de 6-7 ani.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *