Pensiile „speciale” sunt un test pentru ordinea constituțională

Curtea Constituțională poate decide orice, dar își votează de data asta propria legitimitate.

Iar „se taie pensiile nesimțite”, iar începe vuietul și jalea la vârful justiției, armatei și serviciilor:

După o viață de privațiuni, la bătrânețe o să murim de foame!

Am apărat țara de vrăjmașii externi și interni iar țara e nerecunoscătoare!

Ce mai faci în ziua de azi cu o pensie doar cât două salarii medii?

Nu-i un privilegiu, e un dreeeept…

Mda!

Așa-i, pensiile de serviciu, de tip „beneficiu definit” nu sunt ceva nemaiauzit și au, într-o oarecare măsură, rostul lor. Aproape niciodată cel declarat, ce-i drept.

Justificarea legală – „o viață de privațiuni” – e adesea ipocrită. În realitate, statul încearcă să le cumpere fidelitatea celor care i-ar putea creea cu adevărat probleme, dar cu bani puțini și cu amânarea notei de plată pentru un viitor mai prosper, „când se va putea”. Iată că viitorul a venit!

În România, punctual, justificarea a fost și mai cinică: în anii ’90 și 2000, când s-a pus problema „reîmprospătării cadrelor”. Cei care nu își mai găseau locul în noua realitate politică și militară a trebuit să fie stimulați cumva să plece. Pensia specială, mai mare și mai devreme, a fost atunci calea cea mai elegantă.

Până aici nici n-ar fi vreo mare problemă și nici un efort bugetar de nesusținut. O pensie de serviciu nici măcar nu este în toate cazurile mai mare decât dacă ar fi fost calculată după contributivitate. În unele cazuri este doar cu puțin mai mare și în destul de puține (dar cu o pondere mare în efortul total!) vorbim de „pensii nesimțite”.

Încet-încet, pensia specială s-a transformat într-un sistem de privilegii pe care și l-au dat singuri cei care au putut. Mai mult la vârf pentru că puteau, firimituri la bază „ca să fie bine”.

„Pensia nesimțită” este, tehnic, o speculare a unui cadru legal șchiop: avansări în grad, numiri în funcție, sporuri și stimulente date pe ultima sută de metri, în ultimele luni dinaintea pensionării – pe baza cărora se calculează procentul ulterior de 85%. Așa se ajunge la pensiile de mii (uneori peste 10) de euro pentru unii care chiar și dacă ar fi luat o pensie de serviciu normală n-ar fi depășit câteva zei de mii de lei.

Legal, ele îndeplinesc toate criteriile unei pensii cuvenite. Moral, sunt un jaf din buzunarul contribuabililor.
Rezolvare juridică pentru așa situație nu există, ea poate fi doar politică și nici atunci prea brutală. Încercările de până acum au fost mai degrabă bezmetice iar Curtea Constituțională ce putea să facă decât să constate.

Cea mai recentă însă, impozitarea cu 85% a ce depășește 7000 de lei, are cam toate ingredientele necesare pentru a rezolva problema în manieră politică dar și pentru a salva oarecare aparențe legale. Da, de salvat aparențe este vorba foarte cinic vorbind, pentru că dacă își propune să interpreteze măsura într-o manieră strict legalistă, Curtea Constituțională găsește în continuare argumente destule să să o respingă.

Ceea ce ar fi o eroare. Pentru că o curte constituțională este o instituție nu doar juridică ci și politică – și foarte bine că-i așa, așa e peste tot!

Dacă decide iarăși împotrivă, în ciuda unui larg consens politic și social și al văditului conflict de interese al celor care votează, Curtea se compromite până la punctul în care actuala ordine constituțională devine dubioasă și se poate pune în discuție schimbarea ei.

În democrațiile moderne există două mari doctrine apropo de cine are ultimul cuvânt în materie de lege: supremația parlamentară (în doar câteva țări cum ar fi Marea Britanie, Olanda, Suedia, Noua Zeelandă, Israel etc.) sau supremația constituțională în cam toate celelalte, unde există o instanță cu (sau și cu) rol constituțional. Sistem ideal nu există, fiecare variantă are avantajele și dezavantajele ei. Supremația parlamentară poate ușor să degenereze în dictatura majorității, cu atât mai mult într-un sistem politic imatur. Supremația constituțională, în schimb, poate aluneca spre o clică de privilegii vecină cu totalitarismul.

O situație intermediară este cea în care o decizie a Curții Constituționale poate fi răsturnată printr-o majoritate parlamentară calificată – de exemplu de două treimi. Exact asta prevedea Constituția României din 1991, până la revizuirea din 2003. După care, însuși Parlamentul a ales să cedeze definitiv puterea către Curtea Constituțională, ale cărei decizii rămân acum sacrosante.

Nu știu dezbaterea care a stat la baza acestei decizii, dar probabil că la vremea respectivă Parlamentul abuzase de această prerogativă și a admis că e mai bine să lase lucrurile în mâinile „mai responsabile” ale Curții. Angajamentul implicit al Curții Constituționale trebuie să fi fost să folosească această putere cu înțelepciune.
Iar înțelepciune înseamnă în cazul ăsta inclusiv să decidă când primează rațiunea juridică și când cea politică.

Dacă acum – când e chiar important – nu știe să o facă, eu unul voi prefera – la următoarea revizuire a Constituției – varianta supremației parlamentare parțiale, cu vot calificat. Și asta pentru că sunt eu moderat; poporul suveran s-ar putea să vrea să vadă curtea constituțională dispărută cu totul.