Vasile Ernu

Oameni normali – părinţi şi copii

Am vrut să citesc cartea. Nu am apucat. Semnată de Sally Rooney, o autoare irlandeză. Lumea văd că o laudă. Comandat cartea. Pînă vine am văzut serialul Normal People – regia Lenny Abrahamson & Hettie Macdonald. E bun.

Mă interesează subiectul pentru că lucrez la povestea maturizării Generaţiei X, părinţii “oamenilor normali”, şi prin natura lucrurilor trebuie să compar. Doamne, cît semănăm. Dar s-au întîmplat şi nişte mutaţii profunde.

Primul lucru care sare în ochi: ambii eroi au crescut fără tată. Tatăl nu există – e generaţia fără taţi. Teza mea e mai veche şi filmul îmi dă apă la moară: în cultura actuală tatăl este inutil – doar mama este cea care mai contează. În Est asta e şi mai vizibil – femeile au dus greul “tranziţiei”. Bărbatul a fost un soi de prezenţă foarte îndepărtată – un cont bancar, un sprijin straniu îndepărtat dacă nu alcoolic. Chiar şi cînd tatăl a existat pentru “oamenii normali” el a existat ca ceva absent, ca o prezenţă absentă.

În film nu e clar unde au dispărut bărbaţii taţi dar ei nu există – un gol care nici nu pune problema necesităţii. Au dispărut şi nimeni nu le duce dorul şi nici nu le simte lipsa.

E greu de înţeles acest fenomen: e revanşa mamei, a femeii sau e abandonul tatălui, bărbatului? Nu m-aş aventura să dau un răspuns. Dar lipsa tatălui este canonizată cumva de noua cultură dominantă.

Un alt lucru care se simte intens în film: ruptura dintre părinţi şi copii. Nu se cunosc, nu se înţeleg, nu au mai nimic împreună – doar nişte relaţii “de schimb” şi obligaţii şi servicii minimaliste. Mamele trebuie să producă nişte resurse, să întreţină copii care trebuie să plece cît mai repede şi departe.

Aici e interesant că dispare conflictul direct între copii şi părinţi tipică celorlalte generaţii. Ruptura e atît de mare că nici măcar conflict nu mai există: a fi în familie înseamnă a fi pe lîngă alte obiecte din casă. Asta e foarte nou pentru noi. Mama, fratele, colegii – nişte obiecte umane cu care eşti în interacţiune. Poţi avea emoţii sau nu. Conflictele apar într-un registru de ignoranţă. Noi aveam o ignoranţă activă: noi mîrîiam mereu la toţi şi toate. Aici ignoranţa este pasivă sau interiorizată. Aceşti „copii normali” ai Generaţiei abandonate ştiu perfect să interiorizeze emoţiile: sunt ca nişte icoane care ascund perfect emoţiile.

În ciuda acestui lucru copiii devin al naibii de sensibili şi fragili. E aici un paradox straniu. Copiii par foarte cuminţi, nu ies cu nimic în evidenţă, îmbrăcaţi nediferenţiat, mult mai puţin violenţi decît noi însă de o sensibilitate şi fragilitate foarte fină. Dar pe care o ascund bine, o ţin doar pentru ei. Ei nu mai ştiu să-şi exprime emoţiile în afară ci o fac doar în interior. Asta e fascinant la ei.

Dar asta e foarte riscant pentru că presupune că sunt de un indvidualism pe care nici ei nu-l mai suportă: iar acesta e un împrumut de la părinţi. Procesul nostru de resălbăticire în anii 90-2000 ei l-au interiorizat profund. Sălbăticirea şi visele părinţilor ei le interiorizează emoţional ca pe o formă de ruşine.

Ei spun cumva tăcut, ascuns: noi suntem visul vostru de care ne este ruşine. Asta este poate cel mai profund mesaj trimis de ei. Tăcut, prin despărţire, prin abandon la o relaţie cu părinţii lor. Ne este ruşine pînă şi să ţinem legătura cu voi. Aici am ajuns.

Ei se împrietenec mult mai uşor cu obiectele decît cu oamenii. Ţine probabil şi de efectul tehnologiei. Aici şi iubirea e ceva ascuns: ca o relaţie de schimb senitmental ascuns – troc secret.

Alt lucru impresionant. Copiii ştiu mai multe despre dinozauri decît despre părinţii lor. Ştiu imens de multe despre eroi şi lumi virtuale şi mai nimic despre părinţii şi lumea părinţilor.

Părinţii la rîndul lor, adică mamele, sunt un soi de instituţii-funcţii-aplicaţii producătoare de resurse şi servicii: adună bani să trimită “coletul” undeva mai departe de ele.

E foarte stranie direcţia de sens: “oamenii normali” încep să se comporte uman în nişte parametri existenţiali foarte stranii. Au un soi de aplicaţie pragmatică: adică au un soi de soft-aplicaţie în ei, lucrează destul de programatic. Dar nu mai sunt interesaţi nici de sens – ca proiecţie spre un scop-viitor, dar nici spre o nevoie de acumulare tipică părinţilor. Adică într-un fel dau de înţeles că nu mai vor nimic, dar foarte diferit de Generaţia X care aveau o stranie dispoziţie sadică spre descompunere, distrugere şi mai tîrziu spre acumulare. Acumularea ca o distrugere totală.

“Oamenii normali” nu vor asta: ba chiar au un amestec de soft-burghez al plăcerii minimaliste, nu opulente. E ceva foarte subtil aici greu de prins: ei nu mai pot să dorească ceva. Adică lucrurile se întîmplă după un soft-aplicaţie socială iar existenţial au interiorizate bine cîteva lucruri: neputinţa de a dori ceva şi depresia déjà ca formă emoţională “înăscută”. La părinţi este “căpătată, împrumutată” – la ei e déjà parte integrată perfect. Adică dacă părinţii sunt în conflict cu depresia, “oamenii normali” nu mai au nici măcar acest conflict: au domesticit depresia iar asta le dă un soi de stare stranie de Zen existenţial emoţional care pluteşte peste tot: ca o frunză în bătaia vîntului social.

Bun, din cîte înţeleg, Sally Rooney o arde puţin şi cu un soi de “stîngism cultural” soft dar asta pentru estici nu spune mare lucru. Antiburghezia ei vine din acea ruşine faţă de visele părinţilor. Şi trebuie să citesc cartea ca să văd perspectiva din roman.

Cert este că la noi aceste teme sunt foarte puţin discutate.
Da, copiii noştri ştiu mult mai multe despre dinozauri decît despre părinţii lor, cunsoc mai bine antichitatea decît anii 70 sau 80. Da, copiii noştri se înţeleg mai uşor cu dinozaurii şi eroii virtuali decît cu părinţii lor. Da, îşi fac mai uşor prieteni-obiecte decît oameni. Iar noi nu-i mai inţelegem aproape deloc: producem bani şi servicii să trimitem “coletul-copil-investiţia” cît mai departe de noi. Lucrăm pentru export. Pentru export existenţial cu un soft social bine plasat şi bine deprimat.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *