Ivan Krastev

O farsă grecească, după care jale

Alexis Tsipras şi colegii săi din guvernul de la Atena s-au auto-proclamat marxişti, dar au uitat avertismentul că faptele şi personajele importante în istoria lumii apar, cum s-ar spune, de două ori: prima dată ca tragedii, a doua oară ca farse. Iar acum este dificil pentru ei să argumenteze că nu au fost cei care au înscenat acea farsă.

Pe 31 octombrie 2011, primul ministru grec George Papandreou, a anunţat intenția organizării unui referendum privind planul de salvare propus de Uninea Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional. Le-a cerut grecilor să susţină măsurile de reformă cerute de creditori drept preţul pentru rămânerea în zona euro.

Referendumul, însă, nu a mai avut loc: Să-i spunem frustrarea democraţiei. La trei zile după anunţul făcut, şi după o reacţie dură din Germania şi Bruxelles, guvernul grec a renunţat la idee, iar reformele au fost, în schimb, votate in parlament. În mod deloc surprinzător, socialiştii dl.-ui Papandreou nu numai că au pierdut următoarele alegeri dar au şi pălit rapid ca forţă politică.

A doua apariţie a ideii de referendum s-a produs la iniţiativa domnului Tsipras şi a partidului său Syriza: De această dată să-i spunem castrarea demicraţiei. Grecii chiar au ţinut votul pe 5 iulie – vasta majoritate respingând, cum vroia şi guvernul, termenii unui nou plan de salvare, al treilea, din partea aşa zisei Troika – dar eroica lor rezistenţă în faţa creditorilor a durat fix şapte zile. Până luni, domnul Tsipras acceptase o variantă şi mai aspră a planului de salvare şi căzuse de acord să implementeze politici pe care de curând le catalogase drept „criminale”.

Rezoluţia temporară asupra crizei greceşti arată că, pentru supravieţuirea monedei comune europene, este necesar ca alegătorii statelor datoare să fie privaţi de dreptul lor de a schimba politici economice, chiar dacă păstrează dreptul de a-şi schimba guvernul. Dat fiind ce s-a întâmplat, este clar că domnul Tsipras şi Yanis Varoufakis, ministrul său de Finanţe până pe 6 iulie, au luptat nu atât împotriva politicilor propuse de creditori, cât împotriva tragerii lor la răspundere pentru acceptarea lor.

În relaţia lor cu revolta Atenei, liderii europeni se confruntau cu o alegere dificilă: puteau fie să lase Grecia să falimenteze, riscând astfel moneda unică, distrugând economia greacă şi transmiţând mesajul că nu există loc pentru solidaritate într-o uniune politică între creditori şi datornici; sau puteau să salveze Grecia în condiţiile domnului Tsipras, semnalând astfel că şantajul politic funcţionează şi inspirând partide populiste pe întreg continentul.

În faţa acestei dileme, liderii europeni au găsit o a treia variantă: să salveze Grecia în termeni atât de drastici încât niciun alt guvern populist să nu fie vreodată tentat să-i urmeze exemplul. Acum domnul Tsipras a devenit exemplul viu că „nu există alternativă” politicilor economice actuale ale Uniunii Europene.

Impactul imediat al acordului grecesc se resimte în pieţe mai calme, greci învinşi şi nemţi sceptici. Deci ar trebui Europa să înceapă sărbătoarea? Se aşteaptă liderii europeni ca Grecia să se transforme în urma acordului aşa cum s-a transformat Europa Centrală în anii ’90? Este posibil ca episodul referendumului – un „Nu” răsunător urmat de coborârea lui Tsipras spre creditori – să nu umilească alegătorii greci ci, în schimb, să-i re-educe?

În timp ce mulţi de la Bruxelles speră că grecii au învăţat, este mult mai probabil ca noul pachet de reforme asupra căruia s-a căzut de acord luni să ducă la şi mai multă radicalizare a unor grupuri de stânga din Europa şi la răspândirea apatiei în Grecia.

Populismul de stânga a lui Tsipras nu a reuşit să aducă Greciei un acord mai bun. În schimb, adevăratul câştigător politic cel mai probabil nu va fi centrul moderat, ci dreapta anti-europeană. Şi, în timp ce liderii europeni s-ar felicita pentru că au menţinut Uniunea, preţul pe care îl va plăti Europa pentru salvarea economică a Greciei şi pierderea ei politică este transformarea Uniunii dintr-un proiect susţinut de speranţe şi aspiraţii într-unul care supravieţuieşte prin frici comune şi confuzie.

Speranţa cancelarului Angela Merkel ca Grecia să se transforme pe modelul Europei Centrale pare deşartă – cel puţin momentan. Politicile Berlinului după criza financiară din 2009 au fost mult influenţate de experienţele sale cu ajutarea ţărilor post-comuniste din Europa Centrală şi de Est să se transforme din punct de vedere politic şi economic, însă situaţia Greciei de astăzi nu este asemenea Poloniei sau Bulgariei în anii ‘90. Este adevărat că recesiunea care a lovit atunci mare parte a Europei Centrale şi de Est este comparabilă cu ce a suferit Grecia în ultimii cinci ani şi că multe dintre reformele cerute de greci au fost implementate cu succes de est-europeni. Dar dacă există ceva care deosebeşte clar ţările post-comuniste din Europa în anii ’90 de Grecia de astăzi este natura aşteptărilor publice legate de viitor.

Deşi economiile din Europa Centrală şi de Est erau în ruină, cetăţenii acestor ţări erau în mare parte optimişti: oamenii în general vedeau reformele ca o etapă dureroasă dar relativ scurtă în drumul spre un viitor mai luminos. În Grecia, starea generală este una de pesimism şi lipsă de încredere: reformele sunt văzute ca echivalente lipsei unui viitor. De fapt, sondajele de opinie arată că cei mai mulţi greci se aşteaptă ca vieţile copiilor lor să fie mai rele decât ale lor.

Aceste aşteptări diferite drastic explică cel mai bine de ce reformele din Europa post-comunistă au fost puternic susţinute de cei tineri, în timp ce în Grecia 85% dintre cei cu vârste între 18 şi 24 de ani, şi 72% dintre cei cu vârste între 25 şi 34 de ani resping pachetul de reforme al creditorilor. În est, politicienii dădeau vina pe vechiul regim comunist pentru catastrofa economică. În cazul Greciei, vechiul regim este Uniunea Europeană. În Europa Centrală, Bruxelles era văzut ca un prieten şi aliat. În Grecia, este văzut ca un creditor şi o putere ostilă.

text publicat inițial pe The New York Times, preluat cu acordul autorului. Traducere de Andrei Macsut


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

2 thoughts on “O farsă grecească, după care jale

  1. geo

    avand in vedere conditiile in care constitutia Greciei permite organizarea unui referendum legat de chestiunile fiscale as zice, prin prisma votului din parlament pentru aprobarea referendumului, ca nu numai Tsipras şi Varoufakis au fugit de tragerea la răspundere, ci intreaga clasa politica greaca, care a aruncat cu nonsalanta raspunderea pe umerii poporului grec.
    americanii au obiceiul sa utilizeze bisturiul cand analizeaza UE, pe care o privesc ca pe un mare rival in comertul international.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *