La moțiunea simplă din Parlament, ministrul Daniel David de la Educație a anunțat solemn un pact pentru educație pe 10 ani, bazat, spune el, pe reperele și practicile OECD. Un discurs elegant, de tip european, menit să sugereze profesionalism și rigoare. Dar în timp ce invocă bunele practici ale țărilor dezvoltate, ministrul le încalcă sistematic, conducând educația românească cu aceleași reflexe birocratice, netransparente și autoritare ca predecesorii săi. Reforma lui Daniel David este până acum o reformă de decor și de topor pentru că vorbește ca OECD, dar decide ca ministerul din epoca de piatră pe care el însuși spune că o trăim.
OECD cere transparență. Ministerul practică opacitatea.
OECD consideră transparența și responsabilitatea fundamentale pentru buna guvernare. În România, Ministerul Educației le confundă cu aparițiile televizate.
Cazul Institutului de Științe ale Educației este emblematic. Cercetătorii au elaborat un raport critic despre efectele Legii 141/2025, legea austerității din educație, care a mărit norma didactică, a crescut efectivele de elevi la clasă și a redus bursele. Ministerul a transmis presei doar o versiune prescurtată, de două pagini, din care concluziile critice fuseseră eliminate. Versiunea integrală, publicată ulterior de Edupedu, arăta că măsurile ministrului pot agrava inechitățile și pot scădea calitatea educației.
În loc să explice public diferențele dintre cele două documente, ministrul Daniel David a declarat că raportul era doar “un draft cu erori”. Aceasta este formula prin care știința devine incomodă, iar expertiza e rescrisă politic. Un comportament care contrazice principiul OECD al guvernării bazate pe dovezi și evaluări independente.
OECD cere decizii bazate pe date. Ministerul nu colectează prea multe date, dar are lozinci.
România are sisteme complexe de colectare a datelor în educație: SIIIR, EDUSAL, REI, precum și o rețea extinsă de inspectorate școlare. Cu toate acestea, Ministerul Educației nu folosește datele pentru a evalua politicile publice, ci doar pentru raportări administrative.
Nicio reformă majoră nu este însoțită de o analiză de impact sau de o monitorizare riguroasă. Nu există date publice despre rezultatele programelor de burse, despre efectele programului Masă caldă, despre eficiența finanțării per elev sau despre rezultatele reale ale programelor remediale.
Proiectul Școli Curate al SAR a arătat în mod repetat că Ministerul Educației nu are un sistem de monitorizare a politicilor. Datele colectate de inspectorate se pierd, nu sunt analizate, nu sunt publicate. Daniel David conduce un minister care vorbește despre “evidence-based policy”, dar care nu are nicio evidență pe care să se sprijine.
OECD cere consultare reală. Ministerul mimează dialogul
Consultarea publică, în sensul OECD, este un proces de deliberare și cooperare, în care actorii afectați sunt implicați în decizie. În România, consultarea înseamnă publicarea unui PDF pe site-ul ministerului și o scurtă perioadă de tăcere până la adoptarea documentului.
Planurile-cadru pentru liceu, Legea 141/2025 și normele privind creșterea sarcinii profesorilor au fost adoptate fără o consultare autentică. Proiectele au fost puse în transparență după ce deciziile fuseseră deja luate, iar observațiile trimise de profesori și organizații au rămas fără răspuns.
Este o guvernare care preferă imaginea dialogului în locul dialogului real. OECD ne to avertizează că lipsa participării distruge încrederea, dar în România consultarea publică ia forma unei formalități birocratice fără valoare democratică.
OECD cere echitate. Ministerul lovește în cei mai vulnerabili.
Legea 141/2025, susținută de Daniel David, a avut efecte contrare principiului OECD al echității. Prin creșterea normei profesorilor de sprijin, numărul cadrelor care pot lucra cu elevii cu cerințe educaționale speciale a scăzut.
Prin mărirea efectivelor la clasă, calitatea predării a fost redusă. Prin tăierea fondurilor pentru burse sociale, șansele copiilor din medii vulnerabile au fost diminuate.
În loc să reducă decalajele, politicile ministerului le amplifică. Echitatea educațională este, declarativ, o prioritate, dar în practică devine victima unei contabilități bugetare pe termen scurt.
OECD cere guvernare bazată pe încredere. Ministerul cultivă neîncrederea.
OECD avertizează că niciun sistem educațional nu poate fi reformat fără încrederea profesorilor, a părinților și a comunității. În România, încrederea în Ministerul Educației este la minimul istoric. Profesorii se simt pedepsiți, părinții ignorati și nervoși, iar instituțiile consultative au devenit simple extensii ale aparatului birocratic. Nici Consiliul Național al Elevilor, cândva brelocul cel mai de preț al ministerului, nu mai este susținut să funcționeze cum se întâmpla cândva – o fi și ăsta un semn că mișcarea trebuie să devină 100% independentă.
Guvernarea actuală este autoritară, nu colaborativă. Ordinele se dau de sus, fără explicații, iar reacțiile din sistem sunt tratate ca obstacole, nu ca avertismente. Un “pact” pe zece ani fără încredere este doar un exercițiu retoric.
Un pact național pentru educație ar fi, în teorie, o inițiativă binevenită. Dar el presupune un fundament: date publice, consultare reală, transparență și încredere. Niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită la ora actuală, chiar dacă batem insistent la ușa OECD.
Ceea ce ministrul Daniel David propune drept “pact” este, în fapt, o formulă politică pentru amânarea problemelor. Un mod de a îmbrăca austeritatea într-un limbaj tehnocratic. Un pact care, în lipsa unei guvernări responsabile, nu va fi altceva decât un nou document programatic, uitat la primul schimb de miniștri.
România are nevoie de bună guvernare, nu de discursuri despre buna guvernare
OECD nu este o etichetă care se invocă în conferințe, ci un standard de comportament instituțional. Acesta presupune decizii bazate pe date, evaluări independente, bugetare pe performanță, consultare publică autentică și echitate. Ministrul vorbește despre toate acestea, dar nu aplică niciunul dintre ele, chiar dacă are și capacitatea, și pregătirea, și resursele să facă asta.
România nu are nevoie de un pact pe zece ani. Are nevoie de un minister care să respecte propriile principii declarate și să renunțe la ipocrizia tehnocratică și la funcționarii matusalemici care țin pe loc reformele, sub pretextul că păzesc porțile înalte ale instituției.
Să recapitulăm ce zice OECD pentru educație, poate cineva chiar vrea să facă ce zice organizația:
- Transparență și responsabilitate: deciziile trebuie explicate public, iar datele despre educație să fie deschise și accesibile.
- Politici bazate pe dovezi: reformele trebuie fundamentate pe analize de impact și evaluări independente, nu pe instinct politic.
- Consultare reală: schimbările importante trebuie discutate cu profesorii, părinții și societatea civilă.
- Echitate și incluziune: resursele trebuie orientate spre elevii și școlile dezavantajate, pentru a reduce inegalitățile.
- Autonomie și răspundere: școlile trebuie să aibă libertate decizională, dar și obligația de a răspunde public pentru rezultate.
- Profesori sprijiniți, nu controlați: succesul reformei depinde de formarea și respectul acordat profesorilor.
- Finanțare pe performanță: banii publici trebuie legați de rezultate și investiți strategic.
- Guvernare prin încredere: cooperarea între minister, profesori și comunități este esențială pentru stabilitatea sistemului.
