Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților
Vecinii de palier ai mamei sunt doi intelectuali, oameni de treabă în felul lor, bugetari, trecuți de 50 de ani amândoi. Ea e mai vorbăreață și pofticioasă, degrabă băgătoare de nas în oalele mamei. El e ermetic, rareori spune mai mult de bună ziua și nu vine la ușa mamei decât cu un singur scop: să întrebe, când e vreo sincopă, de ce nu are apă, gaze sau curent. Invariabil pleacă dezamăgit că n-a găsit răspunsul, deși mama e pensionară și, se știe, bătrânii ăștia care stau acasă le știu întotdeauna pe toate.
De ani de zile și mama sună la ușa lor în general pentru un singur scop: să le împartă diverse d-ale gurii, atunci când face pomeni. Vecinul se uită pe vizor și când o vede pe mama cu tava cu mâncare deschide larg ușa, se luminează la față și o poftește până în bucătărie. În rest, în nicio altă situația domnul nu-i deschide ușa mai mult de-un lat de palmă, prin care își scoate nasul și un ochi și o întreabă circumspect: da, ce doriți?
Vecinii sunt adesea indignați de diversele rele care se petrec în societate și se remarcă printr-un spirit critic destul de sonor. Genul „nu se face nimic, totul e anapoda în țara asta!”. Poate pentru că lucrează amândoi în instituții importante ale statului român au decis să-și trimită unicul copil în străinătate, după facultate, pentru că în țară nu sunt apreciate valorile.
Unde s-au întâlnit comunismul și capitalismul
Așa stând lucrurile între vecini de-o viață, nu e de mirare că numai 100 de uși din 1200 se deschid în București pentru o discuție cu un necunoscut, care vine să te întrebe dacă te nemulțumește ceva în spațiul public. Centrul de Resurse pentru Participare publică (Ce-Re) are oameni care fac treaba asta de câțiva ani deja. Au reușit să închege cam trei mici comunități în toată Capitala asta pe care o ocupă peste două milioane de oameni. Nu mă mir că merge greu, pentru că și eu sunt din categoria suspicioasă care se întreabă care e interesul unuia care-mi sună la ușă să mă întrebe de sănătate.
Azi am cunoscut-o, însă, pe Christine Doby, o activistă într-ale organizării comunitare din Detroit, venită pentru prima dată în România, în cadrul unui program de schimb de experiență. Pe bune, ce experiență să capete ea de la noi?, mi-am zis. Noi suntem suspicioși, egoiști, lași, plângăcioși, așteptăm tot timpul să ne dirijeze tătucul și toate astea pentru că, ghinion, am fost opresați 50 de ani de un regim totalitar care ne-a anihilat individualitățile și ne-a vindecat orice urmă de civism din sânge.
Christine zice că și americanii sunt la fel. Și ungurii, și slovacii, și cehii, pe unde a mai umblat ea în ultimii ani, în cadrul schimbului de experiență pe care îl gestionează prin Fundația Charles S. Mott. Se pare că 50 de ani de comunism sau 100 de ani de capitalism veros au avut asupra cetățeanului modern cam același efect: vezi-ți de treaba ta, de familia ta, de copilul tău, nu încerca tu să schimbi lumea sau lucrurile, pentru că de asta se ocupă statul, partidele, politicienii, guvernul. E treaba altora să o facă, tu doar stai la casa ta și privește cuminte la televizor.
Deosebirea e că ei, capitaliștii, au înțeles mai curând că e nevoie de bani pentru a întreține democrația, în condițiile în care legătura dintre cetățean și partide/guvern sau chiar ONG-uri tinde tot mai mult către zero. Așa au apărut organizatorii comunitari, o rețea de oameni care încearcă să reclădească de la firul ierbii conștiința civică, sentimentul că acolo unde nu ai nicio putere de unul singur, găsești rezolvarea unindu-ți eforturile cu vecinii tăi, deranjați de aceleași probleme imediate.
Cum se dă zăpada la Detroit
Christine are 60 de ani, dar nu-i arată. Locuiește în Detroit și de 30 de ani face meseria asta de organizator comunitar, adică un soi de misionar laic care bate din ușă în ușă și încearcă să coaguleze nuclee cetățenești în diverse comunități cu probleme. Începuturile și le-a făcut, totuși, într-o dioceză catolică, deci nu e prea forțată comparația asta cu misionarii.
Are răspunsuri potrivite pentru toate întrebările românești care încep cu „dar, dar la noi…”. Cineva spune despre cum a încercat, fără succes, să-și scoată vecinii la dat zăpada din fața blocului. Cris povestește despre unul dintre vecinii ei de stradă care are o mașină de dat zăpada, cu care curăță trotuarul numai din dreptul casei lui. Deși o vede mereu dând la lopată (acolo primești amendă dacă nu-și cureți trotuarul în 24 de ore) nu s-a oferit vreodată să-și extindă măiestria mașinii cu încă zece metri, cât ține și trotuarul vecinei sale.
Cris l-a abordat într-o zi și l-a întrebat dacă crede că ar putea să-și folosească mașina de dat zăpada și pe trotuarul ei, mai ales că urmează să plece din țară și se teme că ar primi amendă de la primărie între timp, dacă ninge. Vecinul a ascultat-o ușor mirat și i-a zis că va trebui să se gândească dacă poate să facă asta. Ulterior i-a făcut și ea o favoare soției lui, așa se face că, de când e în România Cris a primit deja un email de la sora ei, care locuiește în același oraș, și care i-a confirmat că până la urmă vecinul i-a dat zăpada.
„Metodologia bătutului în ușă e foarte importantă. Nimeni nu stă la el pe canapea așteptând să vină un străin la ușa lui și să-i zică ce să facă cu timpul lui liber. Oamenilor nu trebuie să le spui că au probleme, pentru că ei știu exact ce probleme au. Trebuie să-i lași să te cunoască, să-i lași să-ți vorbească despre ceea ce îi preocupă, să-i asculți”, zice Cris, accentuând pe ideea că de aia există organizatorii ăștia comunitari, antrenați să deschidă ușile oamenilor, pentru că în fiecare societate predomină suspiciunea și chiar paranoia, după cum își descrie ea conaționalii.
Omul care aprinde lumina
După ce le deschizi ușile îi ajuți să se organizeze. Organizatorul nu face treaba în locul tău, doar îți aprinde lumina, după cum spune un banc celebru. Treaba cu organizarea asta de comunități mici e cam așa: să zicem că stăm într-un cartier unde ne deranjează că posesorii de câini nu le strâng rahatul de pe stradă. Suntem nemulțumiți, dar nimeni nu face nimic. Nici măcar primăria nu-i amendează pe nesimțiți, darmite să le amenajeze un spațiu special pentru câini. Așa că o mână de oameni din comunitate se mobilizează, merge la primărie, face presiuni măcar pentru un gard de împrejmuire a terenului de plimbat câinii, oamenii din comunitate se adună și montează gardul, se tipăresc fluturași cu poza unui copil frumușel și bine îmbrăcat care face o mutriță tristă când calcă într-un rahat de câine, iar un prieten al cuiva din comunitate, dresor de meserie, se oferă să-i învețe pe căței să se abțină până la țarcul special amenajat. S-a întâmplat în realitate în Slovacia, iar comunitatea aia nu s-a organizat singură, ci a fost ajutată de un organizator de meserie, așa precum Christine Doby.
În SUA e nevoie de 3% dintr-o comunitate ca să reușească o schimbare, zice Christine. Probabil că și în România e la fel, mai ales că nu vorbim de schimbări de legi, de stârpirea corupției sau de sistem. Ci de mici detalii care ne pot face viața mai frumoasă pe lângă casă și ne servesc drept exerciții pentru lucruri mai impo
rtante, de ce nu?
