„Dacă euro eşuează, Europa eşuează”. Acest aforism este poate cea mai des citată frază a celui mai puternic politician din Europa, o persoană de altfel nu foarte cunoscută pentru declaraţii tranşante sau angajamente clare. Succesul din ultimii 10 ani al cancelarului german Angela Merkel (deja cel mai longeviv în funcţie după Konrad Adenauer şi Helmut Kohl) este adesea atribuit abilităţii sale de a lăsa evenimentele şi dezbaterile politice să se desfăşoare – luând o poziţie numai când este sigură că se plasează de partea câştigătoare. Însă, în ochii criticilor săi germani, dăruirea sa spre salvarea monedei euro cu orice preţ o face vulnerabilă şantajului. În mod special, prim-ministrul grec, Alexis Tsipras, a pariat că, în ciuda elitei germane moraliste, ţara nu va vrea, până la urmă, un Grexit. Astfel, cum se întâmplă adesea în UE, se va găsi o marmeladă politică prin care toţi cei implicaţi vor ieşi cumva cu faţa curată. Însă Tsipras nu ar trebui să fie atât de sigur. Un număr de evenimente – printre care şi o schimbare profundă a culturii politice germane pe care partenerii Germaniei abia au început să o înţeleagă – fac să fie riscant pariul că Germania va ţine de Grecia în zona euro.
Ca în cazul tuturor liderilor din UE, principala grijă a lui Merkel este propriul electorat şi, în fine, propriul partid. Creştin-democraţii au fost cândva principala forţă în favoarea integrării economice şi politice; Kohl şi-a riscat chiar cariera politică pentru aceasta. Însă, astăzi a rămas puţin idealism. Singura figură politică de seamă care încă mai susţine „Statele Unite ale Europei” (fără să explice exact ce ar însemna acest lucru în practică) este ministrul german al apărării, Ursula von der Leyen. Se poate însă argumenta că şi aceasta este doar ca să-şi ascută profilul de mare rival pentru Merkel, care a rămas tăcută pe marginea subiectului formei finale a Europei.
Wolfgang Schäuble, ministrul de finante al Germaniei şi un soi de urmaş politic al lui Kohl, rămâne pro-european convins, însă şi acesta a susţinut ideea unui Grexit în interiorul guvernului. Asemenea altor politicieni şi intelectuali din CDU, el nu mai acceptă ideea că integrarea este un drum cu un singur sens. Îndelung un tabu, „reversibilitatea” apartenenţei la zona euro este mai puţin controversată acum. Unii invocă lipsa de capacitate a statului în Grecia; alţii menţionează că Ungaria, unde guvernul pare pornit să creeze un stat autoritarist, nu se mai circumscrie valorilor fundamentale ale UE codificate în tratatele europene. Tot mai multe voci sprijină întoarcerea la poziţia pe care însuşi Schäuble o promova la începutul anilor ’90. Acestea susţin că trebuie să existe un „nucleu european”, ceea ce germanii numesc Kerneuropa, şi, prin definiţie, o periferie europeană – state care sunt numai parţial integrate în UE. În nucleul european ar fi uniune monetară, fiscală şi politică (cea din urmă nefiind clar definită). Europa periferică ar fi compusă din state care, se presupune tacit, uneori chiar nu vor sau pur şi simplu nu pot să urmeze nişte reguli de bază. Cu alte cuvinte, pentru state disfuncţionale precum Grecia, nu este loc în Kerneuropa.
Germanii se înşeală, însă, dacă susţin că un asemenea nucleu european, care pare să fie compus din Europa de nord plus Franţa, ar putea să existe. Aceştia nu par să înţeleagă că Franţa nu se grăbeşte în general să împartă suveranitatea sau, mai ales, să intre în uniuni fiscale cu alte ţări. Politicienii şi intelectualii germani tratează actualul guvern francez cu dispreţ mai mult sau mai puţin pe faţă. De asemenea, ei (şi mare parte a restului Europei) nu iau foarte în serios eforturile franceze de mediere între nordul şi sudul Europei în vederea păstrării Greciei în zona euro. Aceştia pot argumenta, desigur, că o majoritate covârşitoare a cetăţenilor francezi, conform sondajelor cel puţin, au mai mare încredere în Merkel decât în preşedintele francez François Hollande pentru rezolvarea crizei. Este de asemenea adevărat că dacă Germania ar vrea să forţeze o ieşire a Greciei din zona euro, Franţa nu ar fi un mare obstacol. Însă acest lucru nu înseamnă că Franţa ar vrea să fie parte a unui nucleu european, mai ales, aşa cum numai Schäuble pare să intuiască (având în spate amintirea relaţiilor de prietenie Franco-Germane din anii ’80), dacă nu se simte partener egal.
Ceva asemănător se poate spune şi despre posibila opoziţie domestică faţă de Grexit. Partenerul minoritar de la guvernare, social-democraţii, şi-au folosit toată puterea de negociere pentru a obţine condiţii mai bune pentru muncitorii interni, în esenţă abandonând Europa şi solidaritatea trans-continentală. Nu se mai vorbeşte deloc despre „euro-obligaţiuni” sau alte mijloace de ajutorare a ţărilor mai slabe din punct de vedere economic sau social. În schimb, Sigmar Gabriel, preşedintele social-democraţilor, a încercat să fie mai mult ca Merkel decât însăşi Merkel. După recentul referendum din Grecia, acesta l-a atacat pe Tsipras cum nici chiar Merkel nu a făcut-o. În mod clar este îngrijorat că va pierde voturi la următoarele alegeri federale din 2017 dacă nu o provoacă pe Merkel în ceea ce priveşte gestionarea crizei din Grecia. Acesta se adresează şi opiniei publice (cel puţin celei publicate) conform căreia guvernul trebuie să fie dur (şi Merkel să fie un „cancelar de fier” – Bild, cel mai mare tabloid din ţară, a înfăţişat-o în numărul de marţea trecută purtând o cască stil Bismark).
Mai există un factor care face Grexit-ul mai plauzibil decât oricând în ochii lui Merkel: partidul anti-erou „Alternativa pentru Germania” (AfD) – care a ratat de puţin intrarea în parlament la ultimele alegeri federale din 2013 dar are o prezenţă puternică în mai multe adunări ale landurilor – este prins în lupte interne. De asemenea, AfD s-a deplasat spre dreapta spectrului politic. Liderii săi sunt aparent mai mult preocupaţi de refugiaţi şi cei care solicită azil decât de politici economice. Înainte, Grexit-ul ar fi cântat în struna acestui partid, care era condus de profesori şi industriaşi care doreau să ofere o alternativă conservatoare la centrul moale reprezentat de Merkel şi CDU. Acum profesorii pleacă în masă din AfD, iar o decizie drastică legată de Grecia nu ar aduce neapărat beneficii acestui partid care, la fel ca multe alte partide populiste de dreapta din Germania, ar putea ajunge complet marginalizat.
Se poate ca nimic din toate aceste mărunte dispute de partid să nu obtureze vederea cancelarului german. Este probabil că deja se gândeşte ce vor scrie despre ea cărţile de istorie, iar principala sa ambiţie pentru acest mandat, şi posibil încă unul, să fie să lase în urmă o Uniune Europeană stabilă şi prosperă. Până acum a urmat scopul unui continent foarte competitiv (viziunea sa nu pare să meargă dincolo de economie) prin întărirea regulilor comune şi însărcinarea instanţelor cu impunerea unor limite la dobânzi. Însă, cum indică şi politologul R. Daniel Kelemen, spre deosebile de Statele Unite în secolul 19, sunt puţine motive să credem că abordarea legalistă a Germaniei va avea succes la constrângerea guvernelor într-o cvasi-federaţie cum este UE. Numai lăsând unele state să falimenteze poate zona euro să asigure până la urmă disciplina pe care structurile constituţionale, indiferent cât de bine gândite ar fi la Berlin, nu o pot asigura. Lăsând Grecia să iasă din zona euro, cu alte cuvinte, ar putea fi cea mai bună cale prin care Merkel să obţină ce vrea.
***
Jan-Werner Müller predă din 2005 la Departamentul Politici al Universității Princeton. Este membru al School of Historical Studies, Institute of Advanced Study, Princeton, și visiting fellow la Collegium Budapest Institute of Advanced Study, Collegium Helsinki, Institute for Human Sciences in Vienna, Remarque Institute, NYU, Center for European Studies, Harvard, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute, Florența. De asemenea, a fost profesor invitat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris, the Ludwig Maximilians-Universitaet Munchen, the Humboldt Universitaet, Berlin și Institut d’Etudes Politiques, Paris.
Articol publicat inițial în Foreign Affairs. Tradus și republicat cu acordul Foreign Affairs. Copyright (2015) by the Council on Foreign Relations, Inc. www.foreignaffairs.com Traducere de Andrei Macsut
Mai în clar spus INTERESUL POARTĂ FESUL ! Nu are importanţă primordială pentru nemţi şi francezi ce se va alege de oamenii simpli plătitori de taxe şi impozite din Elada,ci mai neafişat,spus cu voce reţinută şi mai retras ,e vorba de CE LE IESE LOR NEMŢILOR ,CUM ÎŞI VOR SPĂLA RUŞINEA ÎN CAZUL UNUI EŞEC.Bineînţeles că nu va fi arătat niciodată ,sau se va cere capul cuiva pentru fluviul de erori comise de la înfiinţarea U.E pînă în prezent.Sterea reală şi situaţia de fapt a cetăţenilor simpli ai Greciei dar şi a celorlalte ţări nu a fost pusă în prim-plan aşa cum la 5 iulie grecii au arătat-o . Abia atunci a fost plasat în ecuaţie şi cetăţeanul simplu,abia atunci s-a vorbit direct politicienilor U .E despre rata sinuciderilor din Grecia.Factorul om ,omul cel de la talpa unei naţiuni a fost doar o unealtă de profit aşa cum şi în România se face pentru guvernanţi,politicieni,oameni de afaceri şi clienţii permanent abonaţi la contractele cu statul. Cred eu că acesta este şi motivul pentru care există atîta reacţie negativă şi repulsie la adresa U.E. Omul simplu nu se recunoaşte în fotografia “plină de soare şi chipuri fericite ” a U.E. U.E şi naţiunile pînă mai ieri aspirante la “borcanul cu miere” plin de promisiuni,astăzi gustă pelinul şi fierea eşecurilor pe toate liniile. Interesele Uniunii şi doleanţele cetăţenilor europeni sînt linii paralele care NICIODATĂ NU SE VOR ÎNTÎLNI !
Geoarge este foarte buna vedere.