În timp ce elevii din SUA își cereau – cu coerență, curaj și determinare remarcabile – dreptul la siguranță în școli, în România a fost un mic concurs public de cine poate să zică într-un mod cât mai stupid că nu înțeleg problema subfinanțării educației din țara noastră. Concurenți: un senator și Președintele.
Cei doi își împart premiul, ceea ce nu le va fi foarte greu, mai ales că vin din aceeași familie politică (PNL). Dacă argumentul senatorului Cîțu este unul pur ideologic – „Sectorul privat trebuie să fie principalul obiectiv în România, nu învăţământul, nu sănătatea.” – Președintele Iohannis pare să zică ceva ce, în fond, nu este complet greșit: degeaba aruncăm cu mai mulți bani în educație, dacă nu schimbăm mentalitatea. Degeaba mărim alocarea actuală cu 2-3 procente, dacă continuăm să facem același lucru.
Ca să fim caritabili cu Președintele până la capăt, argumentul său poate fi încadrat în linie cu critica reformelor educaționale adusă de Lant Pritchett, economist al Băncii Mondiale și profesor la Harvard. Pritchett nu crede că există o soluție unică miraculoasă pentru educație, ci că este nevoie de schimbarea sistemului pe de-a întregul, pentru a îl face eficient și coerent. Mai mulți bani nu înseamnă neapărat o educație mai bună: spre exemplu, în Indonezia, salariile profesorilor au fost dublate, fără ca această investiție masivă să aducă vreo schimbare în rezultatele elevilor.
Iohannis consideră că principala problemă în educație nu este slaba finanțare, ci mentalitatea. Este neclar, însă, dacă se referă la mentalitatea profesorilor sau la cea a reprezentanților sistemului, a celor din minister și din autoritățile publice relevante. Putem însă să presupunem că atunci când zice că vrea să schimbe „mentalitatea celor care dau educație, mentalitatea celor care înlesnesc” se referă la ambele, cumva punând profesorii și ministerul sub aceeași umbrelă.
Să ne uităm, așadar, la ce am putea face ca sistemul de educație să fie mai eficient și mai coerent, fără să-i dăm mai mulți bani:
1. Dacă problema este la profesori, mentalitatea acestora ar putea fi schimbată printr-o formare profesională mai bună. Am putea face acest lucru, dacă nu am aloca doar 0,1% din bugetul cheltuielilor cu personalul pentru pregătirea profesională.
2. Poate că am atrage mai mulți oameni cu o mentalitate mai apropiată de cea pe care o dorește Iohannis dacă nu ar fi atât de greu pentru un cadru didactic să ajungă în vârful grilei de salarizare (40 de ani – media OCDE e de 24 de ani). Un cadru didactic debutant cu studii superioare pornește de la un salariu cu 10% mai mare decât minimul pe economie și are nevoie de 20 de ani pentru a egala salariul mediu.
Ca meseria de profesor să devină mai competitivă – un adjectiv preferat al Președintelui când vine vorba de educație – ar trebui echilibrate atât investiția în formarea cadrelor didactice, cât și progresarea în carieră.
3. În învățământul preuniversitar, banii sunt dați către școli în baza unui cost per elev. Aici am putea să facem cel puțin două lucruri:
- Am putea schimba coeficienții în baza cărora se alocă fonduri pentru salariile profesorilor, astfel încât învățământul preșcolar și primar, când fundamentăm capacitatea elevilor de a învăța, să devină priorități (în prezent, coeficienții cei mai mici sunt pentru preșcolar și primar, iar cei mai mari îi găsim la gimnaziu și liceu);
- Dacă, spre exemplu, am vrea să rezolvăm problemele de infrastructură (să zicem, să nu mai avem școli cu toaleta în curte), am putea să schimbăm criteriile după care alocăm bani pentru alte cheltuieli decât cele cu salariile astfel încât să prioritizăm siguranța și sănătatea elevilor.
4. Alternativ, dacă vrem să rezolvăm problemele punctuale de infrastructură, am putea să folosim mai eficient fondurile europene, mai exact cele din Programul Operațional Regional.
5. Dacă ne uităm la datele din Eurostat și comparăm cum sunt distribuiți banii pentru educație în Uniunea Europeană, observăm (ignorând, desigur, faptul că avem una dintre cele mai mici alocări din PIB pentru educație) că România are cea mai mică finanțare pentru învățământul primar și preșcolar (0,7% din PIB vs. 1,5% media UE), este sub media europeană când vine vorba de alocările pentru învățământul gimnazial (1,5% vs. 1,9%), dar este peste media europeană când vine vorba de finanțarea învățământului superior (1% vs. 0,7%).
Dezechilibrul între împărțirea finanțării este remarcabil: România și Finlanda sunt singurele state europene care acordă mai mulți bani pentru învățământul superior decât alocă pentru cel primar și preșcolar. Calculând proporția cheltuielilor din suma totală alocată educației, învățământul preșcolar și primar primește cu 11% mai puțin decât media europeană, învățământul gimnazial are o alocare egală cu media europeană (40% din total), în timp ce învățământul superior are o alocare aproape dublă în România (27%) față de media europeană (14,9%).
Deși sunt de trei ori mai mulți elevi în ciclurile primar și preșcolar decât în cel superior, universitățile primesc cu aproape 43% mai mulți bani decât grădinițele și școlile primare. Iar aici vedem că Iohannis are dreptate: nici dacă am aloca mai mulți bani, nu am schimba acest dezechilibru. Nici măcar la o alocare de 6% din PIB, această obositoare țintă, nu ne-am apropia, păstrând proporțiile actuale, de media europeană pentru învățământul preșcolar și primar (abia ce am trece de 1,1%). Iată că am găsit, așadar, o luptă clară pentru cei care, asemenea Președintelui, nu cred că ar trebui să alocăm mai mulți bani, ci să ne organizăm mai bine cu ce avem. Am putea să fim mai eficienți, sau să începem să schimbăm mentalități (investind mai mulți bani în formarea profesională a cadrelor didactice, spre exemplu), luând din banii mulți care ajung la coordonatorii de lucrări de doctorat plagiate, la pseudo-academii unde se dau diplome cursanților care nu au trecut niciodată pe la facultate, sau, mai simplu, am putea începe prin a lua din banii care merg la cele mai corupte dintre universități.
Pentru a ajunge la media europeană, ar trebui să mutăm 0,8% din PIB de la învățământul superior la cel primar și gimnazial. Pentru a ajunge măcar la echilibrul european, ar trebui să transferăm minim 0,5%, înjumătățind practic bugetul pentru învățământul superior.
6. Dacă am fi cu adevărat curajoși și ne-am asuma o schimbare de mentalitate și de sistem, am putea începe prin a bloca concentrarea de resurse financiare și umane în „școlile bune”. Iar aici sunt două acțiuni esențiale:
- Am putea să nu mai tolerăm traficul cu vize de flotant în jurul școlilor bune, impunând restricții clare și amenzi dure;
- La fel de important, am putea să ne asigurăm că școlile se încadrează cu bugetul pentru salarizare în finanțarea alocată per elev, prin încurajarea unei repartiții omogene a cadrelor didactice în funcție de vechime și grade didactice. În prezent, pentru școlile cu personal înalt calificat, la nivel maxim de salarizare, finanțarea alocată pentru salarii este insuficientă, în timp ce la alte școli, în special din zonele rurale unde există multe cadre didactice suplinitoare, alocarea este peste necesarul lor. Banii alocați pentru salarii nu pot fi folosiți pentru altceva, astfel că acele școli cu surplus nu pot să se atingă de ei. Astfel, pe parcursul anului, se fac rectificări bugetare, prin care banii în plus de la școlile „cu personal slab calificat” sunt transferați la școlile care au nevoie să plătească salariile mari ale profesorilor cu experiență. Se iau, practic, bani care sunt destinați elevilor unor școli defavorizate din punct de vedere al accesului la o educație de calitate și sunt dați pentru salariile profesorilor care lucrează cu elevi deja privilegiați de sistem, dându-le posibilitatea de a învăța de la profesori calificați cu mult peste media națională. Avem, așadar, o a doua luptă importantă pentru schimbarea mentalității: să creăm un sistem corect pentru toți elevii, în care profesorii să fie repartizați omogen, iar școlile să se încadreze în bugetul alocat în baza finanțării per elev.
Sigur, cei 0,8% din PIB necesari pentru a ajunge cu alocarea pentru învățământul primar și preșcolar la nivelul mediei europeane ar putea fi transferați și din cei 2% dați la Armată pentru rachete, sau adunați din bugetele mari ale instituțiilor de forță/informații (SRI, SIE etc.). Asta, desigur, ca să nu mai vorbim de o potențială creștere a colectării bugetare. Dar dacă vrem să ne încăpățânăm să ne încadrăm în banii actuali, să fim mai eficienți, avem cel puțin șase (ca să nu zic opt) acțiuni concrete pe care le putem face. Dar pentru asta am avea nevoie de o schimbare de mentalitate nu doar în școli și în ministerul educației, ci și la Palatul Victoria, în Palatul Parlamentului, la Cotroceni și, desigur, în întreaga societate.
Nu trebuie sa fitzi impertinent, stimate autor, promovand sintagma “un mic concurs public de cine poate să zică într-un mod cât mai stupid că nu înțeleg problema subfinanțării educației din țara noastră. Concurenți: un senator și Președintele” si insultand atat pe Presedinte, cat si in senator, doar pentru faptul, cred eu, ca nu provin de la USR. Ambii au dreptate, mai ales Presedintele: ceea ce trebuie schimbat este MENTALITATEA, atat a scolarilor si parintzilor lor, cat si a corpului didactic. Oricate solutzii “punctuale” atzi propune si discuta dvs., ele nu vor duce decat cel mult la progrese marunte si la discutzii interminabile pe acelasi subiect. De vreme ce este incontestabila obligatzia societatzii romanesti de a asigura propagarea peste generatzii a cunostintzelor generale – prin scoala obligatory – este evidenta obligatzia guvernelor de a mari finantzarea ciclurilor scolare pre-universitare – poate NU si a ciclului liceal ! – in conditzii de exigentza sporita la recrutarea cadrelor didactice pentru aceste cicluri. Cat despre invatamantul universitar, aici exista o singura solutie, cea practicata in SUA, unde invatamantul universitar NU este “gratuit” decat pentru studentzii sarguinciosi cu adevarat si cu rezultate maxime la studii, restul fiind OBLIGATZI – daca vor o diploma universitara – sa-si finantzeze singuri studiile prin imprumuturi (uneori in conditzii special) de la banci. Cat despre licee, cine doreste o diploma de calitate sa trebuiasca sa-si finantzeze tot particular studiile, mergand la lecee de cea mai inalta tzinuta, care trebuie sa perceapa taxa de invatzamant si unde disciplina trebuie respectata “nedemocratic”. Parintzii si bunicii nostril, cei ajunsi intelectuali cinstitzi si seriosi in profesiune, provenitzi – cei mai multzi – din mediul tzaranesc, asa au facut carte, facand eforturi mari ca sa merite si sa primeasca burse de studio, fara a sfida profesorii (care, oricum, erau de infinit mai buna calitate decat astazi) invocand “drepturi democratice (sic!)”. Faptul ca Romania intregita a fost realizata de astfel de oameni este dovada permptorie ca acel system a functionat efficient, iar realizarile USA pe toate planurile este dovada ca asa trebuie sa functioneze si astazi. Trancaneli de genul “discutiei” din acest articol sunt inutile. Schimbarea trebuie sa fie profunda, de paradigma, mai ales ca coruptzia modului de gandire asupra bugetului public, preluata prin contaminare de la varful piramidei politice, a patruns mult prea adanc si in massa societatzii civile romanesti.
Si, ma rog, unde a gresit presedintele !? Te pomenesti ca are dreptate cand spune ca nu e destul sa “cheltuiesti” doar bani !? Dar autorului nu-i place Johanis si, atunci, hai sa-l lipim de …Catu si sa-i balacarim pe amandoi…
Exact – destul de penibila asocierea. Dar trebuia sa para ca e impartial si tehnic.
S-au scris lucrari fluvii despre educatie, reforma in educatie, finantarea educatiei etc. Toate acestea au importanta lor. Dar eu cand ma gandesc la invatamant rezum intr-un fel simplu:
Prim ministrul Romaniei a fost dascal (cum le place unora sa-i mangaie). Analizati-o prin prisma imaginii idilice a DASCALULUI! Groaznic, nu-i asa?
Foarte mulți au fost dascăli, începând cu monsieur tovarășul Petre Roman, cu domnul tovarăș președinte Constantinescu etc. etc.
Însă articolul face parte (în interpretarea mea) din subtila reintroducere în arena publică a președintelui Johannis. Ghiciți pentru ce eveniment din 2019? :) Lipsit de suportul PNL (care nu se mai poate susține nici pe sine), președintele a făcut apel la tehnocrați adevărați (e.g. prof. David, cu articol recent pe RC) – ceea ce nu e rău, însă fără susținere parlamentară, cam greu. Formarea noilor platforme (cei doi buldogi băsescieni plecați de la hotnews) și alte mișcări care vor urma invariabil în următoarele luni anunță campania electorală. Așa că, fiți liniștită: de alegeri e vorba, nu de educație!
interpretați greșit. eu doar nu sunt de acord cu viziunea președintelui despre educație atâta tot. altfel, dacă ați fi citit ce am scris până la capăt, ați fi văzut eu nu îl atac atât de mult pe cât îi sugerez unde ar putea să intervină – mă rog, să militeze pentru intervenții, că mai mult nu prea poate să facă. Eu accept că poate nu sunt bani – deși sunt – așa că propun ce schimbări se pot face în sistem fără să mărim neapărat alocarea din PIB.
Mihai Vasile
Cu scuze pentru interpretare.
Si in educatie si in sanatate poti pompa oricati bani pentru personal, ca tot aia va fi, in absenta unei reforme adevarate.
Acum CNATDC pregateste noi “ajustari” ale standardelor de promovare, ca sunt suparate nulitatile.
Sunteți parțial în eroare: nulitățile se adaptează, în timp ce ministerul întârzie să dea (și așa puținii) bani pentru cercetare. Adaptarea constă în multe operațiuni (de la cumpărarea calității de autor sau coautor, la tragerea sforilor pentru obținerea de finanțări, la promovarea de ordine de ministru cu separări fanteziste pe domenii, subdomenii, sub-sub domenii etc., la multe alte mașinațiuni).
În stadiul actual, cum nu s-a descoperit butonul de rotit spre dreapta pentru ameliorarea mentalității și reducerea corupției și imposturii, slabe speranțe, după cum ziceți.
Una dintre măsuri ar fi aducerea de oameni pregătiți din afară, români și ne-români. În timpurile acestea, nici nu trebuie ca această venire să fie fizică (mi-ar plăcea să urmăresc niște cursuri ale profesorilor români din universități occidentale, spre exemplu, și cred că și studenților români le-ar fi utilă o asemenea operațiune). O putem numi operațiunea Bonjuriști 2.0 și putem spera că să aibă același succes ca prima. Operațiunea DomnStrăin 2.0 inițiată în 2014 a dat, se pare, greș.
Îmi pare rău dar președintele KWJ re dreptate – este adevărat că are avantajul de a proveni din învățământ.
De vină sunt:
– părinții care – în majoritate – tremură de frică să nu le fie suprasolicitate odraslele
– cadrele didactice – slab pregătite și prost plătite
– sistemul imbecil al alocării fondurilor în funcție de numărul de elevi/studenți și nu de rezultate
– renunțarea la sistemul clasificării universităților/școlilor în funcție de calitatea absolvenților și nu de numărul lor
– întregul sistem de promovare pe criterii politice și nu de competență
– elevii – cel mai puțin vinovați, dar care vor prefera automat rezultate maxime cu eforturi minime
– inadecvarea totală a învățământului la piața forței de muncă,
și ar mai fi
GATA TOVARASI! INCHIDETI SITUL ACESTA WEBISTIC. NU MAI ARE NICI-UN SENS.
ROMANIA ESTE CURATA. CHIAR IMACULATA. CCR A HOTARAT O NOUA HOTARARE.
POLTICA MARE DOM’LE, NU “BULSHIT”.
Atâta timp cât nimeni nu are ce să își reproșeze învățământul va rămâne la fel în România. Profesorii se consideră martiri luptându-se atât cu subfinanțarea cronică a sistemului cât și cu dezinteresul familiilor și cu indolența elevilor (eufemismul îmi aparține), păriții consideră că fac toate sacrificiile posibile (plătind oricum prea mult pentru un învățământ declarat ”gratuit”), elevii se plâng că sunt supraaglomerați cu lecții și cu teme și că le rămâne prea puțin timp liber iar după absolvire oricum nu le folosește la nimic ceea ce învață la școală, angajatorii se plâng că deși ei își rup de la gură ca să creeze locuri de muncă decente pentru tinerii absolvenți aceștia ori nu sunt interesați (preferând să ia drumul Occidentului) ori vin de pe băncile școlii total nepregătiți în domeniul în care au primit certificate de competență (fără acoperire) iar autoritățile -de la primari până la guvernanți- se bat cu pumnul în piept (mai ales în campaniile electorale) că pentru ei educația este prioritatea zero și că fac și ei tot ce pot în acest sens în contextul vitreg actual (și al grelei moșteniri).
Deci toți principalii factori interesați sunt sincer convinși că problema nu este la ei ci la ceilalți și în consecință nimeni nu este dispus să schimbe ceva în comportamentul său -adică să declanșeze odată procesul de schimbare în educație pe care îl clamează toată lumea. Iar a continua să te comporți mereu la fel și să aștepți rezultate diferite (fie și mizând cu încăpățânare pe faptul că își vor schimba ceilalți comportamentul) este semn de …naivitate. (eufemismul îmi aparține :)
@NC. Aveti dreptate cand spunetzi ca “Atâta timp cât nimeni nu are ce să își reproșeze învățământul va rămâne la fel în România”, dar mai trebuie adaugat ceva: atata timp cat nimeni nu accepta ca este vital necesara schimbarea mentalitatii refritoare la bugetul public – in cazul nostrum, cel al educatiei si cercetarii – privit cam de toata lumea drept in fel de “prada” la care toti ravnesc si vor sa-si taie o halca cat mai mare, fara merite dovedite. Si inca ceva: atata timp cat toata lumea confunda democratzia si drepturile democratice cu dreptul la indisciplina si la rigoare, nimic nu se va schimba in invatamant. Iata de ce Presedintele Johannis chiar are dreptate si nu merita mishtocareala autorului articolului.