E naiv să credem că educația de care au parte copiii din România îi scoate din condițiile de sărăcie pe cei care provin din medii sociale dezavantajate, pentru că nu achizițiile cognitive le garantează acestora o viață mai bună decât a părinților, ci timpul petrecut în sistemul educațional și ulterior mediile sociale la care au acces prin prisma educației. Studiile sociologice care investigheaza rolul școlii sau altfel spus al educației formale în procesele de mobilitate socială, arată ca scoala poate fi atât un mecanism de reproducere socială cât și unul de mobilitate. Ce înseamnă asta? Cu alte cuvinte, acest lucru înseamnă că uneori școala poate să-i scoată din sărăcie pe cei care provin din familii dezavantajate economic, alteori menține și perpetuează pozițiile sociale ale familiilor din care provin acești copii sau în cazurile în cazurile cele mai dezirabile social, îi ajută pe aceștia să avanseze pe scara ierarhiei sociale. Aceste pattern-uri statistice, cartografiate în mod calitativ de către sociologi și antropologi ne arată prin biografiile de viață ale mai multor generații felul în care mediul social influențează participarea în educație al unui individ, fapt ce îi determină în bună parte poziția sa socială și structura de clasa a unei societăți. Tocmai de aceea merită să ne oprim atenția asupra analizei mediului de proveniență al unui copil asupra participării sale în educație, întrucât acest aspect îi va influența în mod direct statutul ocupațional pe tot parcursul vieții. Această variabilă ”mediul de proveniență” generează inegalități între indivizii care provin din medii rezidențiale diferite și contribuie la reproducerea clasei sociale, un rol esențial în acest sens avându-l instituțiile de învățământ public și alte mecanisme redistributive ale statului, prin politicile adoptate.
Având în vedere acest rol al statului de a echilibra aceste inegalități și de a garanta egalitate de șanse în privința participării la educație, e absolut necesar să investigăm în ce măsură sistemul de învățământ public din România este în realitate o pârghie de atingere a unui status social dezirabil pentru individ și, mai mult decât atât, dacă prin participare la educaţia formală diferenţele sociale dintre indivizi se reduc, se menţin sau se accentuează? Acestea sunt cateva întrebări mari sociologice ce țin de stratificare și mobilitate socială, de care m-am bătut la cursurile Cristinei Raț de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, din cadrul Universității Babes-Bolyai, Cluj-Napoca. Conform lui Traian Rotariu, sociolog, ”dezvoltarea învățământului public determină reducerea inegalităţii şanselor şcolare”, însă această reducere a inegalităților este neuniformă, fiind mult mai slabă când vine vorba de nivelurile superioare ale sistemului educațional, “care rămân foarte selective și vor fi frecventate de indivizi ce rezistă unui lung parcurs în cadrul căruia concurenţa e tot mai puternică şi, în consecinţă, resursele familiei sau ale grupului de provenienţă contează tot mai mult”. (Rotariu, 2004).
Totuși în articolul său publicat în Studia Sociologia în anul 2004 ( (Câteva considerații asupra rolului școlii în mobilitatea socială), autorul susține că ”școala este în acelaşi timp un mecanism de reproducere socială, în sensul lui Bourdieu, dar şi de mobilitate socială.” Și atunci, întrebarea esențială pe care trebuie sa ne-o punem în continuare este: Care sunt acele procese sociale care conduc la mobilitatea socială a copiilor sau la reproducerea intergeneraţională a poziţiilor sociale? Altfel spus, de ce copiii care provin din familii cu părinți care au puțini ani petrecuti în sistemul educațional și au locuri de munca slab plătite tind să își păstreze poziția socială a familiei din care provin, sau să fie mobili pe scara ierarhiei sociale? Ce anume face diferenta si ce face statul român în privința echității și egalității de șanse în fața accesului la educație?
În acest sens, statul român prevede în Legea educației naționale (LEN) principiul echității, în baza căruia accesul la educație ar trebui să se realizeze fără discriminare, indiferent de etnia sau clasa socială din care provine un copil și principiul asigurării egalității de șanse, în baza căruia indiferent de originea socială al unui copil sau de adversitățile cu care se confruntă familia sa ar trebui să poată participa la sistemul public de educație. Tocmai de aceea apare, încă din 2011, art. 8 din LEN, conform căruia – ”Pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv.”
Nu întâmplător a fost prevăzut acest procent de 6%, de reținut, minimum 6%, întrucât orice principiu, cu cheltuială se ține. Nu putem spune că garantăm accesul la educație pentru toată lumea, fără sa prevedem în fiecare an în bugetele naționale și locale, fonduri exclusive pentru cei și cele care se confruntă cu sărăcia sau cu discriminare pe motive etnice sau sociale. Cei la care ne referim nu sunt puțini și asta ne-o spune statistica europeană, an de an. Ultimele date sunt din 2019, conform Eurostat știm că 35,8% dintre copii și tinerii sub 18 ani din România se află în risc de sărăcie și excluziune socială, cel mai mare procent din Uniunea Europeană. Dincolo de acest indicator, e important să conștientizăm faptul că un copil care crește în condiții de sărăcie are mai puține șanse să se descurce bine în școală, să se bucure de o sănătate fizică și emoțională și, cel mai important, să își realizeze întregul potențial mai târziu în viață, atunci când va fi expus unui risc mai mare de a deveni șomer, sărac și exclus social. Pentru combaterea acestui cerc vicios e nevoie de măsuri concrete și solide de protecție socială din partea statului, dar și de comunități durabile și solidare față de familiile defavorizate economic și social.
Figura 1. Procentul alocat educației din PIB (1995-2021), prin bugetul de stat
În realitate, însuși statul român nu ține cont de legea educației naționale, conform graficului de mai sus observăm faptul că din 2011 până în prezent nu a fost alocat niciodată minimul de 6% din PIB, ba mai mult a existat o scădere a procentului alocat serviciului public de educație. În timp ce rata abandonului școlar crește odată cu trecerea la nivelele superioare din educație, rata riscului de sărăciei și excluziune socială ne menține în topul statisticilor UE, rata deprivării locative și rata minorilor care devin părinți de asemenea, ba mai mult decat atat ne aflăm printre primele trei țări cu cel mai mic venit minim național din Europa, alături de Bulgaria și Ungaria, cât și din punct de vedere al procentului de angajați cu venit minim aflăm că acesta a crescut din 2011 până în 2021, în mod exponențial. Dacă ar fi să vă ofer un tablou social al felului în care se transpun aceste statistici as spune că: în România avem mulți, dacă nu suficienți, copii care cresc în condiții de sărăcie, își creează familii înainte să devină autonomi din punct de vedere financiar sau să își finalizeze educația așa zis obligatorie și mulți dintre ei provin din familii sau constituie familii care primesc lunar un salariu net în jur de 1386 RON.
Fig. 2. Deprivarea locativă în Europa, pe grupe de vârstă
Fig. 3. Populația sub 18 aflată în risc de sărăcie la nivel european
Tocmai de aceea, nu e de mirare că avem multe ONG-uri care activează în domeniul social și al educației sau faptul că peste tot unde ne facem cumpărăturile vedem cutiuțe de donații prin care suntem invitați să susținem un copil să meargă la școală. Acest lucru nu este just și nu este moral, educația unui copil sau altfel spus al unui om nu ar trebui să fie la mâna actelor de caritate pe care unii ni le permitem sau nu să le facem. Educația bună/rea (o altă dezbatere de maximă importanță, pe care o punem sub preș de mult timp) este un drept universal al omului, iar accesul ar trebui să fie garantat de statele lumii prin politicile lor educaționale și prin alte mecanisme redistributive. Anul acesta se împlinește un deceniu, atenție, nu unul, nu doi, ci 10 ani (!) de când statul român a spus că va aloca 6% din produsul intern brut educației și nu a făcut asta! În fiecare an ne este servită o altă scuză, o altă criză, o altă amenințare mai importantă și mai gravă decât cea a dezvoltării unui serviciu public de educație care să dea naștere unor cetățeni rezilienti, autonomi și capabili să se implice în problemele sociale, de mediu sau economice cu care se confruntă țara din care fac parte.
Este o crimă să subfinanțezi educația, să închizi ochii la rata de mortalitate a copiilor din țară și la numărul de copii care merg zilnic la culcare flămânzi, să menții o categorie largă de muncitori cu un venit minim de doar 1386 de lei, care nu doar ca nu au ce să le pună pe masă copiilor să mănânce, dar nu au multe lucruri de baza necesare unei bune ingrijiri și creșteri al propriului copil. În loc de concluzie, vreau să vă spun ca am auzit cândva într-un trib de ONG-iști că ne putem da seama în ce fel de societate trăim prin felul în care se îngrijește (sau nu) de copii săi. Fie că vrem sau nu, suntem complici la această crimă prin faptul că votăm în continuare guvernanți ce perpetuează aceste injustiții grave, chiar și prin simpla ridicare din umeri sau punere a mâinilor în cap cand vedem an de an bugetul național sau local la capitolul educație, fără să facem nicio acțiune concretă prin care să le semnalăm celor care conduc țară, că nu suntem acord și că nu mai vrem să perpetuăm sărăcie și inechitate socială.
Figura 4. Venitul minim pe economie în țările membre UE, 2011-2021
Felicitari pentru articol. Inclin sa cred ca, in acest moment, a insista pe alocarea a 6% din PIB pentru educatie este ca si cum ai insista se mergi la serviciu cu o masina care consuma 30l/100 km desi ai optiuni care ti-ar scadea costurile cu 70%.
In opinia mea, principala problema e reprezentata de faptul ca asteptam in continuare implicarea statului intr-un proces care tine mai degraba de comunitatea locala. Situatia este foarte serioasa in special in mediul rural, unde simpla injectare a unor fonduri nu poate suplini calitatea uneori discutabila a educatiei livrate si nici interesul mai scazut al copiilor si/sau parintilor.
Exista multe moduri prin care primaria unei localitati din mediul rural se poate implica in special in cresterea calitatii invatamantului:
– angajarea unor consultanti externi (profesori de nivel ridicat) care sa sustina periodic lectii impreuna cu profesorii din scolile respective (finantare din bugetul local)
– stimularea, pe cale administrativa, a formarii de consortii scolare
– implementarea unor mecanisme de evaluare periodica a performantei elevilor (presiune administrativa)
– stimularea financiara si administrativa a profesorilor cu performante (finantare din bugetul local)
Lucrurile acestea nu vor fi facute niciodata de ministerul educatiei sau de inspectorate si nici nu trebuie. Atat timp cat primarii se vor multumi sa considere varuitul scolilor drept nivelul maxim al implicarii lor, scolile noastre din mediul rural vor continua sa produca zilieri si zeci de mii de copii vor pierde in fiecare an sansa de a-si pune in valoare adevaratul potential. Alaturi de ei, in calitate de perdanti, vom fi toti.