Adrian Popescu

Chiar ne pasă de copiii României? Cifrele unei realități dramatice

Ne plângem că situația demografică a României se află pe un amețitor trend descendent. Ne revoltăm că în Norvegia copiii care au reclamat faptul că au fost bătuți de părinți au fost luați de lângă aceștia (iar unii văd asta ca… un ”atentat” la adresa familiei, religiei și/sau la adresa României). O delegație specială de parlamentari s-au deplasat la Oslo pentru a se documenta, iar alți politicieni se întrec în interpelări și declarații populiste. Fără a le nega dreptul de a face acest lucru, care este însă situația în România? Câtă grijă avem, cu adevărat, de copii? Câtă energie depunem pentru a rezolva problemele ”de acasă”, pentru că datele statistice sunt mai mult decât îngrijorătoare și revoltătoare.

***

Cifrele unui an (ale unui singur an) de abuzuri asupra copiilor

Anual, în România, peste 12.000 de copii sunt bătuţi, abuzaţi emoţional, exploataţi sexual, puşi să muncească sau pur şi simplu sunt neglijaţi grav de către părinţi. În majoritatea cazurilor (93,4%!) aceste abuzuri au avut loc în familie, dar, cu toate acestea, în mai mult de două treimi din cazuri copiii rămân în același mediu în care s-a produs abuzul (familia). Nota bene: statisticile se referă doar la cazurile raportate și nu e așa greu să înțelegem că cifrele reale s-ar putea să fie cu mult mai mari.

Astfel, din datele publicate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în anul 2014, s-a înregistrat un număr de:

  • 12.542 minori cu probleme, dintre care:
  • 1.049 – copii abuzaţi fizic,
  • 1.689 – copii abuzaţi emoţional,
  • 562 – copii abuzaţi sexual,
  • 8.817 – copii neglijaţi,
  • 236 – copii exploataţi prin muncă,
  • 28 – copii exploataţi sexual,
  • 170 – copii exploataţi pentru infracţiuni.
  • 11.721 de cazuri (93,4%) au fost înregistrare în familie (de altfel, 63% dintre români declară că şi-au bătut copii).

Cum au rezolvat autorităţile aceste probleme:

  • 9.307 de copii au rămas în familie (74,2% din cazuri),
  • 3.233 de copii au fost plasaţi în regim de urgenţă,
  • în 528 de cazuri s-a iniţiat urmărirea penală a agresorilor.

***

Per total, la sfârşitul anului 2015, în România erau înregistraţi 57.646 de copii aflaţi în sistemul de protecţie specială, din care 18.747 copii plasaţi la asistenţi maternali, 14.047 la rude până la gradul IV şi 4.381 la alte familii/persoane, la care se adaugă 16.531 copii aflaţi în centre rezidenţiale publice şi 3.940 copii plasaţi în centre rezidenţiale private.

Câți copii rămân însă înafara sistemului de protecție specială? Cifra este greu de estimat (pe de o parte nu știm câte cazuri nu sunt raportate, pe de altă parte nu există date despre cazurile care se repetă în mai mulți ani la rând, fără a se lua măsuri). Oricum am estima însă (mult în minus) raportându-ne la datele anului 2014 (cel mai recent pentru care există date centralizate integral pe cazurile raportate) și la o perioadă de 18 ani (vârsta la care se iese din minoritate), cifra s-ar apropia sau chiar ar depăși 100.000. Adică mai mult decât populația unor municipii reședință de județ ca Miercurea Ciuc, Alexandria, Slobozia, Sfântu Gheorghe, Vaslui, Zalău, Deva, Focșani, Giurgiu, Alba Iulia, Bistrița, Suceava etc…

***

De soarta minorilor aflați în sistemul de protecție specială aflăm doar când se întâmplă lucruri cu adevărat grave, cum ar fi sinuciderea a doi adolescenţi într-un centru de plasament din Craiova (decembrie 2015) sau cazul asistentei maternale din Ilfov, care a maltratat doi micuţi de 4 şi 8 ani pe care îi avea în grijă (copiii erau bătuţi cu o bâtă, băgaţi cu capul în WC, scufundaţi în cadă cu apă rece, ţinuţi dezbrăcaţi iarna afară), femeia având complicitatea a trei asistente sociale şi a unui psiholog, care veneau în control şi întocmeau rapoarte false. Reprezintă aceste cazuri (de obicei ultra-mediatizate) un argument că ”tot mai bine e acasă”, cu ”bătaia ruptă din Rai” și ”unde dă mama crește”?

Sute de copii trăiesc pe străzi

La peste un sfert de secol de la căderea comunismului, România nu a reuşit să rezolve situaţia copiilor care trăiesc pe străzi. Astfel, la nivelul anului 2014, autorităţile raportau că 794 de copii trăiau pe străzi, majoritatea în Bucureşti (28%). Mare parte dintre ei muncesc în stradă şi se reîntorc seara în familie (47%), în timp ce 21% trăiesc în stradă fără familie, iar 32% trăiesc în stradă cu familia. Peste jumătate sunt băieţi (58%), iar din numărul total cam 60% au vârsta peste 10 ani.

Părăsiţi de mame la naştere

Un alt aspect îngrijorător este abandonul la naştere. În anul 2014, un număr de 1.213 de copii au fost părăsiţi de mame în spitale, din care 738 la maternităţi imediat după naştere, restul la pediatrie (441) sau în ale secţii ale spitalelor (34).

Cei mai mulţi dintre ei sunt plasaţi la asistenţi maternali, în centre de plasament sau în centre de primire în regim de urgenţă.

Rămaşi singuri acasă

Deocamdată, nu se cunoaşte numărul exact al copiilor rămaşi acasă în urma plecării unuia sau ambilor părinţi la muncă în străinătate.

Potrivit informaţiilor furnizate de Ministerul Muncii, la sfârşitul anului 2015, numărul copiilor ai căror părinti erau plecaţi străinătate era de 82.133. Dintre aceştia, 21.469 copii erau cu ambii părinţi plecaţi, iar 50.519 cu un singur părinte.

Mai dramatic este că în peste 10.000 de cazuri, singurul părinte al familiei era plecat în afara României. În cea mai mare parte, aceşti copii se află în grija rudelor (în special bunici).

Alte cifre ale unor organizaţii independente indică un număr de 300.000-400.000 copii cu părinţii plecaţi în străinătate.

Studii ale unor organizaţii neguvernamentale arată că aceşti copii au o rată mai mare a abandonului şcolar, adolescenţii sunt mai izolaţi şi mai predispuşi la violenţă şi infracţionalitate, în mediul rural fetele preiau munca din gospodării în lipsa mamei, apar probleme de comunicare între copii şi bunici etc.

Există şi o categorie a copiilor, în special adolescenţi de peste 13-14 ani, care pur şi simplu au fost lăsaţi singuri acasă de părinţi, fără bunici sau alte rude, fiind consideraţi aproape maturi.

Pentru aceşti copii, autorităţile nu au nicio soluţie, ei nefiind cuprinşi într-o schemă de protecţie specială.

***

Domnilor parlamentari (și alți decidenți politici), aveți curajul să aprofundați aceste cifre? Aveți soluții, dincolo de declarații populiste?


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

10 thoughts on “Chiar ne pasă de copiii României? Cifrele unei realități dramatice

  1. bogdan

    solutii sunt!
    trebuie doar sa respectam dreptul copiilor nostrii la o viata normala. ma bucur ca s-a facut o comisie parlamentara care a plecat in Norvegia. au ce invata de acolo. si pentru ca este condusa de un parlamentar de la comisia de minoritati, poate face si niste propuneri pt copii si romii de la fiecare colt de strada care cersesc acolo.

    Reply
    • Simona C

      Adevarat si trist cu cersitul dar, la fel de adevarat, gramatica zice ca: ‘nostri’ (intotdeauna) si ‘copiii’ (la plural, articulat cu articol hotarat). De dragul limbii române zic.

      Reply
    • Astur

      Vorbesti in necunostinta de cauza, in Norvegia nu exista copii la cersit. Iar faptul ca se profita acum de acest caz al familiei Bodnariu ca sa se evidentieze mizeria din Romania, mi se pare o marsavie din partea multor ziaristi. Cazul acestei familii si situatia copiilor institutionalizati din Romania sunt doua probleme distincte. Nu mai incercati sa manipulati populatia amestecand aceste doua aspecte.

      Reply
  2. Marcel Soviani

    Există şi o categorie a copiilor, în special adolescenţi de peste 13-14 ani, care pur şi simplu au fost lăsaţi singuri acasă de părinţi, fără bunici sau alte rude, fiind consideraţi aproape maturi.

    Pentru aceşti copii, autorităţile nu au nicio soluţie, ei nefiind cuprinşi într-o schemă de protecţie specială.

    Cei care astazi protesteaza comportamentul Norvegiei fata de familia Botnariu nu fac parte din categoria celor care-si abuzeaza copiii in Romania. Protestul nostru nu este protestul celor care se bat pe piept „noi stim ce facem cu copiii nostri, ii batem, ii terorizam, ii violam, le furam viitorul”. Protestul nostru este cel al parintilor dedicati educatiei copiilor lor. Mai ales ca majoritatea din noi traim in occidentul Europei, in SUA, in Canada unde am fost confruntati cu realitatile unui stat care se comporta si are atitudinea autorului acestui articol. Adica este comportamentul celor care au instaurat comunismul in Romania, care au aruncat in inchisori floarea intelectualitatii noastre, care au abrutizat copiii de „burghezi, mosieri si chiaburi” samd. Chiar nu intelegeti ca oportunismul vostru bruxellian nu se potriveste cu generatiile Estului Europei victimizate de comunism? Nu intelegeti ca Estul Europei nu accepta valorile unui occident cazut prada unor stangisti fanatici de tip orwellian? Care va este problema?

    Reply
    • Mihai Gotiu

      @ Marcel Soviani: ”care va este problema?”, păi tocmai disproporția de implicare, între un caz care, dacă se dovedește că a fost o greșeală reprezintă o excepție, respectiv un sistem în care peste zece mii de copii sunt abuzați anual, dar nu se ia nicio măsură

      Reply
  3. IAD

    În contextul ăsta, cel mai fericit caz e când sunt părăsiţi de mame la naştere, poate aşa mai au o şansă!

    Reply
  4. Simona C

    Vai de mine! … E o situatie dramatica, de toata jalea, cu a carei amploare si gravitate nu eram la curent si, pentru care, trebuie de urgenta intreprins ceva. CE anume? Pai cine are ca obligatie de serviciu aplicarea legilor in apararea celor vulnerabili ar trebui sa stie (si sa faca!) ce anume-i de facut la noi! De aceea, salut cu respect initiativa de a o da publicitatii, repetat, pana se si aude (!). Insa vina pentru acest dezastru nu o poarta familiile care au indraznit sa strige disperate dupa ajutor, in fata a ceea ce pare un abuz de autoritate. B-respectiva institutie seama cu burka: ambele sunt menite, zice ca, sa protejeze…. Daca este luata in seama ‘declaratia’ copiilor privind o eventuala corectie fizica, de ce nu se ia in seama si plansetul acelorasi copii dupa bratele parintilor lor? Instinctiv, empatizez cu COPIII care sufera dupa caldura parinteasca si cu parintii care sunt probabil pe cale de a-si pierde mintile, pierzandu-si atat de brutal legatura cu copiii. Cred ca daca s-ar simti vinovati, ar suferi in tacere si ar accepta situatia ca efect al greselilor facute, nu si-ar striga drama pe la televiziuni, nu par oameni de ‘reality show’. Iar impotriva B-respectivlor s-au declansat si castigat actiuni judecatoresti (peste 900 de persoane acum mature, fosti in ‘grija’ B), precum si diplomatice din alte tari, daca ceea ce scrie pe Wikipedia este adevarat. Admiram respectiva tara nordica, dar acum am citit despre tema pe mai multe site-uri si sunt profund dezamagita. Nu ca ar fi pierdut ei prin asta ceva…. De model, insa, eu sper ca nu-i luam: pai daca ‘indoctrinarea religioasa’ (prin cantarea unor psalmi, invatarea si practicarea unor rugaciuni…) e cu adevarat motiv de decadere din drepturile parentale, atunci ‘Barne’-aceia ar decide ingrosarea si mai serioasa a numarului copiilor din Romania care ar necesita institutionalizare, stiut fiind apetitul populatiei noastre pentru cele sfinte sau macar sfintite.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *