Președintele se confruntă cu un mandat dificil, aproape imposibil, de-a crea punți între oameni și în același timp de-a corecta deficitul bugetar. În această balanță, greutatea care înclină pentru moment este evidentă. Mediul de business jubilează, fiind invitat în repetate rânduri la discuții oficiale și asigurat că “totul va fi ok”, adică că nu va crește nimeni taxele pentru ei.
În ciuda mai multor apeluri publice de-a crește colectarea și de-a amplifica nivelul veniturilor la bugetul de stat, mediul de business a spus clar și răspicat că nu vrea taxe crescute în România.
Pe hârtie eficientizarea funcționează perfect: elimină cheltuielile dintr-o parte prin tăierea unui număr de posturi, comasarea unor inspectorate teritoriale de muncă sau desființarea unui institut. În practică duce la o scădere a mecanismelor de control, dar și a calității serviciului public. Mai apoi cercul vicios se amplifică: oamenii reclamă calitatea slabă a serviciilor publice, iar clasa politică dă vina pe stat că a cheltuit mult și prost. Mai urmează o rundă de tăieri și tot așa până justiția socială a fost ciopârțită fără urmă de refacere.
În 2024, România avea venituri bugetare echivalente cu 34,1% din PIB, cu 11,9% mai puțin față de media europeană. Îngrijorător este că România avea venituri bugetare mai mici ca Malta (paradis fiscal, o insulă).
În ciuda acestor date, mediul de afaceri nu a menționat în niciun moment nivelul scăzut al veniturilor bugetare, ci s-a axat doar pe cheltuielile ridicate. O analogie poate ajuta din nou: un om sărac, care nu are bani de pâine și trăiește pe datorie, îl privim din perspectiva veniturilor sau a cheltuielilor? Cheltuie prea mult pentru cât are sau are prea puțin pentru cât are nevoie să cheltuie?
