Alina Mungiu-Pippidi: Ce sunt războaiele geopolitice și cum le putem preveni? Război sau pace – episodul III

Când scriu aceste rânduri, sper sincer că primul ministru israelian și președintele american vor obține din războiul lor cu Iranul ceva care să justifice consecințele: atacuri asupra unei sinagogi din Liège, hoteluri din Dubai și presiunea economică globală provocată de creșterea prețului petrolului, similară celor de după a doua invazie în Irak sau alte războaie din Orientul Mijlociu. Dar speranța nu ține loc de analiză.

Avem dovezi că țările optimiste cresc economic mai repede, dar nu și că optimiștii câștigă mai multe războaie. Dimpotrivă. Dacă acceptăm teza lui B. H. Liddell Hart că războaiele sunt câștigate de cei care își conservă forțele și consumă mai puțin, atunci wishful thinking crește riscul de a pierde. Liderii pot declara oricând victoria, indiferent de realitatea de pe teren. Întrebarea e: pentru cât timp? Cea mai sigură cale să nu pierzi un război rămâne să nu îl începi.

Majoritatea războaielor moderne sunt războaie geopolitice. Lordul Curzon observa că, odată cu secolul XX, conflictele nu mai pornesc din onoare sau religie, ci din rivalități de frontieră. Scopul lor este „echilibrul de putere”, definit de Vattel (1797) drept o situație „în care niciun stat nu poate prevala absolut și impune voința sa celorlalte”.

În „Război sau pace”, am folosit ca exemplu clasic Crimeea. Ce șanse sunt ca Europa să ajungă să se confrunte cu Rusia pentru aceeași peninsulă de două ori în mai puțin de două secole din motive diferite? Rivalitatea dintre marile imperii – Otoman, Habsburgic și Țarist – a fost explicația tradițională pentru conflictele din Estul Europei. Frontierele s-au mutat constant. Crimeea, anexată de la tătari de Ecaterina cea Mare, a fost parte din Rusia între 1783 și 1954, când a fost transferată Ucrainei sovietice pentru a marca „300 de ani de la reunificarea Ucrainei cu Rusia”.

Regimul stalinist deportase deja majoritatea tătarilor crimeeni în Asia Centrală. De altfel, Crimeea nu e o excepție. Provincii precum Galiția, Silezia, Basarabia, Transcarpatia, Bucovina, Podolia sau Livonia și-au schimbat stăpânii de mai multe ori. În anul 2000, existau oameni în vestul Moldovei și Ucrainei care trăiseră în patru state diferite fără să se fi mutat din casă, putând intona patru imnuri naționale. I-am filmat pentru documentarul (pe Youtube) Where Europe Ends (Unde se termină Europa) cînd încă mai erau în viață, în anul 2008.

Războaiele sunt purtate de state, dar nota de plată o plătesc populațiile. În Estul Europei, ca și în Orientul Mijlociu, frontierele nu coincid perfect cu etniile. Exemplele sunt numeroase – de la tătarii din Crimeea la kurzii care încă nu au propriul stat, deși au fost folosiți de marile puteri de mai multe ori.

Logica geopolitică se vede și la nivel intercontinental. În 1791, Edmund Burke spunea că Imperiul Otoman nu aparține „sistemului european”. Totuși, rivalitatea britanică cu Rusia pentru India a făcut din Turcia o piesă centrală a echilibrului european. Lord Grey spunea simplu: țărmurile Mării Negre contează pentru fiecare țăran englez. Anglia a folosit Imperiul Otoman pentru a opri ascensiunea Rusiei, deși britanicii antrenau și marina rusă pentru același „echilibru continental” cînd Franța sprijinea pe otomani. În cele din urmă, Rusia a anexat Crimeea și, un secol mai târziu, s-a confruntat acolo cu o coaliție britanico-franco-otomană. Importanța Crimeei nu era religioasă, ci strategică: controlul Mării Negre.

În „Război sau pace”, argumentul central este că aceste conflicte pot fi evitate când costurile geopolitice devin prea mari. După al Doilea Război Mondial, frontiera estică a Europei ajunsese până la Berlin și Viena, împărțite între Aliați și URSS. Totuși, Armata Roșie s-a retras pașnic din Austria în 1955 și din România în 1958. În 1991, Pactul de la Varșovia s-a dizolvat fără război, iar Rusia a părăsit Europa Centrală.

De ce? Pentru că, din punct de vedere geopolitic și geoeconomic, imperiul devenise prea scump. Pentru că o generație de diplomați europeni și liderul sovietic Mihail Gorbaciov au negociat o retragere a Armatei Roșii din Europa centrală și permiterea reunificării Germaniei în schimbul unor avantaje economice.

Asta e lecția din „Război sau pace”: războaiele geopolitice nu sunt inevitabile. Ele pot fi oprite sau prevenite atunci când actorii înțeleg costurile reale și limitele puterii lor, când nu supraestimează amenințările și nu își iau temerile drept dovezi.

Era și este războiul ruso-ucrainean inevitabil? Răspunsul, săptămâna viitoare.

Portul de la Balaclava (2005, foto Alina Mungiu-Pippidi). Balaclava e un vechi port din Crimeea, care a aparținut Genovei înainte de cucerirea peninsulei de către otomani în 1475, și unde rușii au luptat împotriva alianței occidentale (Marea Britanie, Franța, Sardinia) cu Imperiul otoman ca parte a bătăliei de la Sevastopol.

Cartea Război sau pace (Polirom, 2026) adună experiențele Alinei Mungiu-Pippidi de pe frontiera de Est începând cu anul 1989, laolaltă cu multe profeții publicate, între timp îndeplinite, și un instrument de analiză pentru a identifica drumul înainte, prin pace sau război. Cartea, care conține momente istorice și investigații diferite (ca jurnalist sau analist pentru ONU, Banca Mondială, Consiliul Europei, etc) răspunde multor întrebări pe care le punem sau ar trebui să nu le punem în aceste zile, în care viitorul națiunilor noastre est europene arată mult mai mult ca Israelul și mai puțin ca Elveția pe zi ce trece. Săptămânal, Alina Mungiu-Pippidi va răspunde la o întrebare, pornind de la actualitatea fiecărei săptămâni și cadrul general al cărții, într-un demers inițiat de Liternet.ro. (România Curată)

În tinerețe scriitor și dramaturg premiat în România (și contestat de biserică), Alina Mungiu-Pippidi este profesor titular de politici publice comparate la Roma (universitatea LUISS Guido Carli) și membru al comisiei ONU CEPA. E totodată cel mai citat internațional politolog de origine română, conform Google Scholar.