”Normalitatea” lui Bușoi, Rareș Bogdan sau Hurezeanu. Note scurte despre cum rămânem fără păduri, Petrom, Roșia Montană sau Schengen

Europarlamentarul Cristian Bușoi spune că nu e o problemă să meargă în Qatar pe banii respectivului stat, cu interese majore în Uniunea Europeană. Asta chiar dacă, după cum arată un răspuns al Parlamentului European în seria dedicată cazului de către Libertatea, ar fi fost necesar (măcar) un gest de minimă transparență: consemnarea sponsorizării deplasării în declarația publică oficială. Nu cred că-și închipuie prea mulți că ar fi doar o ”simplă coincidență” faptul că, ulterior, Bușoi și-a asumat, inclusiv public, poziții prin care spăla imaginea Qatar-ului, țară confruntată cu acuzații deosebit de grave legate de încălcarea drepturilor omului.

Nu a fost o problemă, prin 2010, pentru un grup organizat de jurnaliști proeminenți (printre care, la vremea respectivă, se numărau și un viitor eurodeputat, Rareș Bogdan, ori un viitor deputat, Robert Turcescu), să-și petreacă o vacanță de ”documentare”, în Noua Zeelandă, pe banii companiei care a încercat să distrugă Apusenii pentru aurul de la Roșia Montană. Iar această călătorie de ”documentare” (în care Rareș Bogdan și-a luat cu el echipamentul de golf) a fost precedată și urmată de altele, cu jurnaliști și politicieni, despre care s-au aflat mai puține, prin Spania ori dincolo de Cercul Polar. La întoarcerea în țară a ”Lotului Noua Zeelandă”, mare parte a ”documentariștilor”, cu noroi proaspăt pe ghetele de golf și cu cianură pe la gură, au început să explice cetățenilor români cât de sănătoasă e cianura din cafea. Iar Liviu Dragnea (unul dintre politicienii dați în gât, ulterior, de foștii parteneri, că s-ar fi ”documentat” prin diverse țări tot pe banii companiei) a făcut cadou companiei nu doar declarații, ci chiar și un ordin de ministru cu dedicație.

Ambasadorul României la Viena, Emil Hurezeanu (aflat și el, în 2010, printre liderii presei autohtone plimbați în Noua Zeelandă), consideră, de asemenea, că ține de normalitate să trimită o scrisoare Ministerului Mediului din România, cu ”plângerile” companiilor austriece (inclusiv a ”celebrei” Schweighofer/ HS Timber Group, mai nou) legate de ”constrângerile” la care ar fi supuse în țara noastră (iar asta înainte de țeapa care ne-au dat-o cu Schengen). Nu cred că Emil Hurezeanu a participat la excursii și pe banii lui Schweighofer, dar aș paria că mare parte dintre costurile recepției și a evenimentelor la care a participat ministrul Mediului, Tanczos Barna, la inițiativa Ambasadei de la Viena, nu s-au decontat din resursele pentru protocol ale acesteia.

Și să nu ne închipuim că avem vreo exclusivitate în asemenea practici. În 2019, Politico dezvăluia cum doi europarlamentari (Fulvio Martusciello, un membru italian de centru-dreapta al Parlamentului European și Barbara Kappel, europarlamentar din Partidul Libertăţii, FPO, de extremă-dreapta din Austria), precum și un membru executiv al alianței conservatorilor europeni, britanicul Richard Milsom, s-au dedulcit la banii lui Ilan Shor, în timpul campaniei electorale din Moldova de atunci. Chit că Shor avea deja (la data respectivă) o condamnare (nedefinitivă) în dosarul ”Furtului Secolului” (care a dus la devalizarea de un miliard de dolari din banii cetățenilor moldoveni aflați în bănci) și chit că doar pentru cine și-a lipit singur bandă adezivă peste ochi și urechi nu era clar că Shor reprezintă discursul și interesele lui Putin în Republica Moldova, mai sus numiții n-au avut rețineri să-l curețe de scame pe mafiot (detalii aici).

Într-un mod academic asemenea acțiuni sunt denumite ”lobby” ori, eufemistic, ”comunicare strategică integrată”. În limbaj juridic (penal) se cheamă trafic de influență. În limbaj uzual, sunt mai multe etichetări, în funcție de intensitatea acțiunilor (și de context): naivitate, prostie, incompetență, ipocrizie, lăcomie, furăciune, trădare. În unele cazuri, cum e cel al (ex)vicepreședintei PE, Eva Kalili, când te prind cu sute de mii de euro dosiți sub patul copilului (!) există consens și se cheamă, de-a dreptul corupție (într-un sens acoperitor pentru toate celelalte definiri).

Indiferent însă, de modul de definire, efectele sunt aceleași: o înșelare a opiniei publice, a cetățenilor, și avantajarea intereselor marilor interese ale unor companii private ori ale unor țări (precum Qatar) în care statul și companiile private se confundă. Așa ajung să fie încheiate contracte cu dedicație (cu mize de sute de milioane, de miliarde ori chiar zeci și sute de miliarde de euro ori dolari), se dau legi și acte executive cu dedicație care sărăcesc bugetele publice și, nu de puține ori, generează daune de mediu și de sănătate publică imposibil de cuantificat financiar.

Pentru că în funcții de parlamentari, europarlamentari, ambasadori sau miniștri ajung să fie ”selectate” persoane pentru care traficul de influență ține de… normalitate. Deși normalitatea, în astfel de cazuri, ar avea ca marjă de mișcare doar între demisie, demitere ori pușcărie. Câtă vreme nu vedem, însă, niciuna dintre acestea, ”normalitatea” va fi distrugerea pădurilor unei țări, cianurarea și dinamitarea apelor, munților și patrimoniului cultural (precum cel de la Roșia Montană) ori amenințarea cu plata unor despăgubiri aberante, sau, cea mai recentă durere, ratarea intrării în Spațiul Schengen.