De ce nu avem în România un partid extremist, ne tot întrebăm surprinși noi înșine de performanța noastră? Cum se face că Europa civilizată, prosperă și cultă a produs asemenea deșeuri ideologice care au dispărut de pe scena noastră politică o dată cu decăderea PRM ? In Romania things are not all right, but at least they are not far right – așa suna sloganul unei campanii Gândul demarată imediat după anunțarea victoriei lui Farange în alegeri.
Într-un interviu recent, filosoful maghiar G. M. Tamaș afirmă că absența partidelor extremiste în țara noastră este pur și simplu „un noroc momentan” și că aceste partide fie vor apărea, fie discursul xenofob va fi înglobat în discursul partidelor mainstream. Dar plasarea în viitor a acestui „eveniment” – îngobarea discursului extremist în discursul mainstream – e prea optimistă. Chintesența extremismului de dreapta e deja bine asimilată în stomacul tuturor partidelor mainstream din România, care o regurgitează la fiecare pas în ieșirile publice sau în practica politică. Același lucru e valabil și în cazul elitelor, a intelectualilor, ba chiar a unui segment consistent, majoritar, al societății românești. Nu vorbim aici de fascism și nici măcar de extremism de dreapta – să ne lămurim – ci de elementul structural al discursului de extrema dreaptă, care a devenit intrinsec discursului politic dominant.
Care este acest element structural al extremismului de dreapta în Europa ? Nu, nu căutați incitări directe la violență fizică și exterminări în masă, pentru că și extrema dreaptă s-a șlefuit și a învățat să spună lucruri inacceptabile într-un limbaj acceptabil, ce nu sfidează corectitudinea politică. Un ipochimen ca Nigel Farage nu vorbește despre ura față de români – el declară că nu are probleme cu românii, ci are ceva cu statul, cu România. Nu îndeamnă la construirea ghetto-urilor, ci la limitarea dreptului la liberă circulație. Nici Marine le Pen nu spune ca emigranții sunt inferiori francezilor și de aceea trebuie expulzați, ci afirmă că cetățenia franceză, atunci când nu e moștenită, trebuie sa fie « meritată». Ceea ce are caracteristic extrema dreaptă din Europa este negarea radicală a universalismului, care la rândul său este temeiul egalității politice. Pretextul poate fi rasa, clasa sau orientarea sexuală ; dar efectul e același. Orice discurs care transformă diferențele dintre indivizi în sursă a drepturilor, instituind astfel drepturi pentru unii și privându-i pe alții, se opune fundamental principiilor universaliste. Când guvernele Europei occidentale condiționează accesul românilor la sistemele de protecție socială de cetățenia solicitantului, acest lucru contravine principiului universalist, fundament al democrației moderne, care consacră egalitatea de tratament. Când statul român interzice cuplurilor homosexuale parteneriatul civil și drepturile și obligațiile ce decurg din acesta, acest lucru este în contradicție cu principiile universalismului pe care se fundamentează democrația modernă.
Iar în România, negarea universalismului a devenit o practică comună. Nu trebuie să o căutam cu lumânarea în nu știu ce formațiuni politice obscure sau extremiste, căci se află în inima sistemului, e însuși sângele ce circulă prin arterele acestuia. Cum altfel decât ca un atac împotriva universalismului poate fi interpretat protocolul dintre Ministerul Educației și Patriarhia Română? Religia și apartenența religioasă devin un criteriu oficial de diferențiere și ierarhizare : unele opțiuni religioase (creștin ortodoxe) sunt mai presus, în viziunea statului, decât alte opțiuni religioase sau decât agnosticismul și ateismul. Apartenența la cultul creștin-ortodox devine izvor de drepturi și recunoaștere, în timp ce apartenența la altă confesiune devine motiv de restrângere a drepturilor. Mândri că suntem români și ortodocși ! Cum e posibil ca un contract de muncă într-o instituție laică să depindă de binecuvântarea unui lider religios ? De bine de rău, Frontul Național militează pentru o întărire a principiilor laice și seculare. Și noi arătam cu degetul la francezi umflându-ne pieptul că nu am produs extremisme politice sau că în Romania a învins stânga la europarlamentare ? Glumiți?!
În România, nu există partide de extrema dreaptă, dar extremismul de dreapta în ceea ce are el esențial e peste tot : e în noi, în apucăturile și replicile noastre zilnice, e în politicile statului, e în luările de cuvânt sau scrierile intelectualilor de top. Nu avem partide de extrema dreaptă, dar avem o gândire compulsiv-extremistă! Uneori, se manifestă subtil și cu mânuși, iar alteori se dezlănțuie frust, grosolan, șocant și unde nu te aștepți, ca în cazul zidului construit de primarul de la Baia Mare, în frecventele declarații ale lui Papahagi (aici și aici) sau ale lui Șova (aici) și în recentele perle “pricopiste” (de ce învățământul militar e realizat în colaborare cu instituțiile militare, iar cel religios nu poate fi realizat in colaborare cu BOR???). De câte ori nu vi s-a întâmplat ca vreun om pe care îl considerați inteligent și întreg la minte să vă spună cu cel mai mare calm posibil și cu un aer inocent că politicile demografice ar trebui să încurajeze natalitatea în rândul femeilor din clasa de mijloc și să le descurajeze pe cele din rândul femeilor sărace, cum de altfel susține și Ionuț Popescu? Sau, ați observat cât de mult s-a intensificat discursul împotriva votului universal în preajma alegerilor? Dintr-o dată, unii și-au amintit de prezența masivă la vot a bătrânilor și a săracilor și s-au îngrozit! Prea mult putere electorală au acești asistați sociali! Ce ar fi să introducem un vot cenzitar sau măcar un fel de filtru electoral, ceva acolo, care să ne asigure că nu tot amărășteanul poate decide? Nici măcar un eveniment ca victoria Simonei Halep nu scapă gândirii compulsiv-extremiste: slavă domnului că nu trimitem doar cerșetori și asistați sociali în Europa, se lăfăiește mândru că e român Lucian Mândruță pe Facebook. Simona, ce bine dacă ar mai fi vreo două milioane ca tine! Și dintr-o dată răsar pe Facebook, ca ciupercile după ploaie, vreo două mii de mici extremiști latenți care dau cu like-ul!
Nu avem partide extremiste în România, iar pentru asta există multe explicații. Acestea merg de la transformări sociale obiective și profunde, cum ar fi evacuarea unei părți importante a tensiunilor sociale o dată cu ridicarea vizelor pentru UE în 2002 sau relativa prosperitate economică prin care a trecut România începând tot cu anii 2000 și până la transformări de discurs și practică politică, cum ar fi preluarea, în forme mai civilizate, a marilor teme ale PRM-ului de către partidele mainstream: Jos mafia, sus patria ia forma anticorupției lui Traian Băsescu, naționalismul e asumat de către PSD și PNL, unionismul devine și el o politică la modă al cărui promotor principal e chiar președintele țării. A mai rămas atitudinea anti-maghiară și anti-roma, și ea element central al discursului peremist, dar aceasta nici măcar nu a trecut, aidoma celorlalte ingrediente, prin filtrul civilizator prin care au trecut celelalte componente ale discursului, fiind practicat în continuare în formele sale fruste, nesofisticate. E suficientă o mică scânteie cum a fost cea cu bentița tricoloră a Sabinei, eleva din Covasna, o frază ambiguă a unui istoric ca Boia sau un incident cu romi prin Franța sau Marea Britanie pentru ca toți politicienii noștri, indiferent de culoarea politică, să își dea arama pe față, iar televiziunile să vuiască de xenofobie (aici și aici). Cu alte cuvinte, gândirea compulsiv-extremistă e omniprezentă. Ea se revarsă aidoma balelor din gurile tuturor, doar că trăind într-o societate băloasă, nici nu o observăm, am dezvoltat un soi de imunitate stranie și periculoasă față de ea. Pe lângă factorii economici și sociali care fac posibilă ascensiunea partidelor extremiste în Vestul Europei, un motiv secundar al apariției acestora ține și de faptul că ele apar ca o reacție la cenzura socială deja încetățenită a limbajului. Ele organizează politic o revoltă viscerală a unei societăți care nu poate înjura decât cu jumătate de gură din cauza discursului dominant al corectitudinii politice. Noi nu avem nevoie de un partid politic care să transmită mesajele unui segment nemulțumit de limitările limbajului corectitudinii politice către centrul decizional al puterii, pentru că înjurăturile noastre circulă libere și nestingherite peste tot. Mai mult decât atât, ele sunt regula. La ce bun un partid extremist când emitem extremisme la fel precum respirăm? La ce bun un partid al piraților, dacă pirateria ar fi legală?
Cu toate acestea, nu e cazul să ne relaxăm, congratulându-ne că a dispărut pericolul extremismului de dreapta. Faptul că discursul lui Vadim Tudor e preluat, în forme ceva mai soft, de partidele mainstream nu face decât să crească gradul de periculozitate. Trăim într-o societate în care fermentul extremismului e cultivat și legitimat de la tribunele oficiale ale statului. E suficientă o scânteie și flacăra care acum pâlpâie alimentată de toți va izbucni, în ciuda auto-clamatei noastre blândeți naționale, cu o forță care pe unii, doar pe unii, îi va surprinde.
