Justiţia trebuie să respecte limitele puterii sale şi nu să legifereze. În trecut au avut loc depăşiri ale puterii judecătoreşti şi acest lucru
a fost constat de Curtea Constituţională în deciziile nr. 818/2008 şi nr. 838/2009.
La fel, Parlamentul trebuie să respecte limitele puterii sale şi nu să judece/rejudece cauze. Acest lucru a fost stabilit fără dubiu prin decizia CCR din 21.11.2012. Decizie este istorică: ea consacră pentru prima dată că Parlamentul însuşi, emitent al legilor, trebuie să respecte legea.
Acest principiu este unul fundamental într-o democraţie şi se reflectă în regulile constituţionale cum că nimeni nu este deasupra legii şi că toţi suntem egali în faţa legii.
Desigur, o lege aplicată într-un caz concret de către o instanţă
judecătorească se concretizează într-o hotărâre judecătorească, ceea ce
face ca însăşi hotărârea instanţei, odată rămasă definitivă, să fie lege. Şi, ca lege, ea trebuie aplicată, inclusiv de către cei care nu sunt de acord cu ea.
E o lecţie dură pentru Parlament, dar
meritată – şi spun asta îngrijorat de unele discursuri populiste auzite
tot mai des şi îndreptate împotriva valorilor democratice, inclusiv a
justiţiei care, iată, sunt urmate de voturi în chestiuni care nici măcar
nu pot fi votate. Parlamentul nici nu ar fi trebuit să se pună într-o
astfel de situaţie: prin votul dat de parlamentari aceştia au refuzat
expres punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti definitive cu
privire la incompatibilitatea unui senator practic, au rejudecat cazul
şi au dat o altă decizie decât a justiţiei. Ca urmare, autoritatea
legislativă a negat justiţia şi s-a substituit puterii judecătoreşti.
Or, în statul de drept acest lucru e de neconceput: puterile publice
sunt trei la număr, sunt separate şi ele colaborează. Ca urmare,
Parlamentul nu poate să îşi aroge atribuţii judecătoreşti şi e obligat
să pună în executare hotărârile judecătoreşti care îl privesc.
Închei reamintind că statul în care nu se
respectă principiul separaţiei puterilor ci le cumulează, în care este
controlată presa, până şi cultura, se numeşte stat totalitar. El a
derivat dintr-un naţionalism extrem, justificat în mod demagogic pe
popor şi nevoia lui de a fi implicat şi a decide în toate cele. Ce a
urmat, ştim: fascismul, hitlerismul, comunismul… Ar trebui să revedem
mai des istoria. Căci au mai fost vremuri în care atitudinile împotriva
spiritului european au fost o justificare extrem de puternică pentru ura
împotriva românului care gândeşte altfel. Iar astăzi pare că
instituţiile sunt anume puse în opoziţie una contra alteia, iar românii
sunt împărţiţi în mod voit în (două) tabere.
Din 2003 am avut convingerea ca in loc de parlament ” institutia suverana in a legifera , in limita constitutiei trebuie inteles ” prezumtia de nevinovatie” si “sapte ani pina la prescriere”.
Sprijin CSM-ul, DNA-ul, ANI si pe toti magistratii adevarati care vor sa ajute ROMANIA sa fie o tara in care preucuparea generala sa fie corectitudinea si nu inselatoria.
Domnule Danilet,
Va intreb daca exista posibilitatea ca parlamentarii sa fie pedepsiti pentru promisiunile care nu se vor realiza?
O, Doamne, ce blasfemie inca din titlu ! Parlamentul face legile, ca atare e deasupra lor. Cum erau si zeii Olimpului. Se mai rafuiau, sapau sau spurcau intre ei, dar toate erau pe seama muritorilor. Ei insisi nu sufereau niciodata consecintele.