Din când în când în presă sau în discursul public auzim un nou mesaj de îngrijorare legat de situația demografică a României. Acestea sunt relativ rare considerând dramatismul real al situației. Pe măsură ce ultima generație ”mare” a populației românești iese din vârsta fertilă, sunt șanse minime ca situația demografică a țării să nu se înrăutățească pronunțat după anul 2020.
Indicatorul-cheie în evaluarea situației demografice o reprezintă rata de fertilitate totală (TFR), care nu se referă la fertilitatea biologică ci la numărul de copii născuți în medie de o femeie din populația de vârstă fertilă în funcție de tendințele dintr-un an dat. Într-o societate modernă, stabilitatea pe termen lung a populației pentru un scenariu de migrație 0 este dat de un TFR stabil de circa 2,075-2,100. Sub acest nivel, populația scade pe termen lung (deși efectul poate fi mascat temporar de fluctuații în mărimea cohortelor de vârstă fertilă sau de creșterea speranței de viață), iar peste acest nivel crește. Chiar și diferențe mici de TFR determină schimbări semnificative: de exemplu, la un TFR de 1,3, populația se înjumătățește la fiecare 45 de ani dar la unul de 1,6 această înjumătățire se produce la fiecare 90 de ani. Actualmente, rata de fertilitate totală din România este situată undeva în jurul valorii de 1,5. Este dificilă o estimare exactă datorită lipsei unei evidențe suficient de credibile a populației plecate în alte state europene. Cert este că declinul populației, accelerat de emigrare, va fi extrem de abrupt în deceniile care vin, iar vârsta medie a populației va urca treptat spre (și probabil peste) 50 de ani.
Numărul de copii în funcție de nivelul de educație
Natalitatea brută și rata de fertilitate totală, măsurate la nivel național, reprezintă doar o parte mică a poveștii demografice a unei țări. Un aspect important al măsurării natalității este originea noilor născuți în funcție de poziția socială, economică și nivelul de educație al părinților. Stereotipul este acela al ”săracilor cu copii mulți” și al persoanelor educate/înstărite care au copii mai puțini (sau deloc). Acest stereotip este într-o oarecare măsură bazat pe realități demografice concrente din multe țări. Originea nou-născuților are un impact uriaș asupra modului în care guvernele vor trebui să lucreze pentru a preveni augmentarea diferențelor economice pe plan inter-generațional. Însă, contrar acestui stereotip, în statele în care nivelul de informare legat de reproducere și sexualitate este ridicat în toate segmentele societății, și în care se facilitează împăcarea vieții de familie și a celei profesionale, se poate observa o aplatizare a diferențierii în funcție de nivelul de educație. Exemple includ Belgia, Finlanda, Danemarca, Suedia, Franța sau Canada. În toate aceste state, nu se observă diferențe semnificative între numărul de copii al femeilor care au o diplomă de facultate și cele care au finalizat doar o formă incompletă de învățământ secundar. Acest lucru reprezintă un real avantaj pentru societățile respective: impactul pozitiv al investițiilor în educație se transmite inter-generațional, reducând nevoia de investiții în educație direcționate spre limitarea inechităților.
România stă extrem de prost și la acest capitol: femeile care au absolvit învățământul superior au în medie 1,08 copii, în timp ce absolventele ciclului primar (fără învățământ secundar complet) au în medie 2,40. Acest raport este similar în state precum Tunisia, Peru sau Albania. În Franța, în schimb, deși femeile care au absolvit doar ciclul final au un număr similar de copii cu România (2,45), cele care au finalizat studii universitare au totuși 1,89, cu peste 75% mai mulți decât româncele cu un nivel similar de educație.
Abordări diferite în politicile demografice și dificultatea implementării lor în societățile în tranziție
Deși nu există încă un consens clar definit, se poate observa o diferență între sănătatea demgorafică a țărilor care încearcă să împace viața de familie și prezența mamelor pe piața muncii și cele care încearcă să încurajeze mamele să ”rămână acasă” prin stimulente pur financiare și concedii maternale generoase. Cele dintâi caracterizează de obicei statele dezvoltate care se disting prin nivele de TFR apropiate de cel necesar stabilizării populației (e.g. Franța, statele scandinave) și sunt inexistente sau limitate în statele dezvoltate cu un TFR extrem de scăzut (e.g. Coreea de Sud, Japonia, statele mediteraneene, Germania). Politicile de compatibilizare a vieții de familie și a carierei sunt axate pe oferirea de acces la creșe de calitate, orare flexibile, facilități fiscale pentru familiile cu copii (e.g. ”tax credits”, în Marea Britanie). Al doilea tip de politici, axate pe facilitarea concediilor maternale și a ajutorului financiar direct au fost încercate în mai multe state din Europa de Est dar și în Germania sau unele state mediteraneene. Țările care au abordat aceste politici au avut de obicei rezultate modeste (cu unele excepții, cel mai notabil fiind Rusia), și au de obicei diferențe mari în numărul mediu de copii în funcție de nivelul de educație al mamei.
Dintre statele care au mers pe o abordare tradiționalistă în politicile demografice, se distinge (ca impact semnificativ) Rusia, stat care a ridicat TFR-ul la nivel național de la 1,17 (în 1999, când a preluat Vladimir Putin puterea politică) la 1,75 (astăzi). Deși acest nivel este în continuare inferior celui înregistrat în Europa de Nord-Vest, progresul este substanțial și net superior celui înregistrat în majoritatea celorlalte state est-europene. Cu toate acestea, există variații regionale puternice, TFR-ul de sub 1,5 din multe regiuni contrastând cu cel de 3,4 din republica autonomă Tuva. Măsurile adoptate de guvernul rus au avut rezultat mai ales în regiunile sărace ale țării, impactul fiind relativ redus în marile orașe și în partea occidentală a țării. Practic, în zonele mai dezvoltate, motivația reprezentată de granturi financiare directe pare să aibă un efect limitat. Parțial acest lucru este probabil determinat de valoarea reală mai mică a sprijinului guvernamental (prețurile sunt mai ridicate în regiunile mai dezvoltate), dar lipsa de considerație pentru aspirațiile femeilor din mediul urban constituie un factor care nu trebuie ignorat. În afara considerațiilor de eficiență a politicii, ideea de ”mamă casnică” ca alternativă exclusivă pentru familii este adesea contraproductivă economic și îndoielnică din punct de vedere etic, în condițiile luptei pentru egalitatea de gen.
Factori culturali
O parte din explicația pentru variația de TFR între state cu condiții socio-economice similare ar putea să se regăsească și în aspecte culturale. De exemplu, SUA – deși oferă condiții adesea deplorabile pentru mamele cu loc de muncă și puține facilități subvenționate pentru a face compatibilă o carieră și viața de familie – înregistrează un TFR semnificativ superior mediei europene. De altfel, marea majoritate a statelor anglofone au un TFR care nu a scăzut niciodată la nivele de sub 3/4 din necesarul pentru înlocuirea populației, spre deosebire de multe state europene.
Explicarea acestor factori culturai este dificilă, deoarece sunt dificil de cartografiat, mai ales pentru fenomenul relativ nou al fertilității scăzute. Un lucru este însă cert, în ciuda aluziilor frecvente care se fac vis-a-vis de rolul liberalismului social și declinului „valorilor familiale” în scăderea natalității, acest aspect este dificil de demonstrat. Statul european cu cea mai ridicată fertilitate medie, de-e a lungul ultimilor ani, este Islanda. Cu mai puțin de 30% din copii născuți în cupluri căsătorite (formal) și cu o legislație care reprezintă chintesența liberalismului social, este dificil să plasezi Islanda într-un model tradițional al statului. Similar, campioanele europene ale natalității, situate în Europa de Nord-Vest, sunt toate exponente ale liberalismului social. Pe de altă parte, în SUA, vedem un pattern invers: statele mai conservatoare tind să aibă un nivel de fertilitate mai ridicat, indicând o origine diferită a factorilor culturali care determină populația de acolo să aibă un număr mai ridicat de copii.
Un aspect care devine din ce în ce mai clar este că prelungirea perioadei de TFR scăzut nu este doar cauzat de factori culturali, ci și are un impact cultural. Toate statele europene care au întors situația de TFR ultra-scăzut și au ameliorat declinul demografic au făcut acest lucru după perioade relativ scurte de marasm demografic. Este foarte probabil ca un TFR scăzut pe termen lung să modifice atitudinile generale față de numărul de copii dorit și să reducă eficiența politicilor pro-nataliste indiferent de modelul urmat. O astfel de concluzie nu poate fi ușor combătută până nu va exista măcar o mână de state care să ridice fertilitatea medie după adoptarea de modificări în politicile demografice.
O soluție pentru România?
În România, chiar dacă au fost promovate o serie de măsuri pro-nataliste, acestea au mers pe abordarea tradițională discutată mai sus și se pare că au avut un impact relativ limitat. O evaluarea completă a impactului acestor politicilor este dificilă datorită ratei ridicate de emigrare a tinerilor, aspect care distorsionează colecția de date. Per total însă, România nu a reușit să readucă TFR-ul aproape de nivelul necesar înlocuirii complete a generațiilor. Mai mult, pe măsură ce cohortele baby-boom-ului românesc din 1967-1989 ies treptat din vârsta fertilă, posibila redresare a situației devine din ce în ce mai problematică.
Exemplul rus indică, de asemenea, că în societățile în tranziție anumite politici naționale pot funcționa diferențiat în funcție de mediul de rezidență al cetățenilor, statutul social, nivelul de educație și valorile acestora. În acest sens, este posibil ca soluția cea mai potrivită pentru România – cel puțin pe termen scurt – este de a oferi cetățenilor posibilitatea de a opta între cele două forme de sprijin. Un filon de politici ar putea oferi compensații financiare directe și un concediu maternal generos, iar un alt pachet ar putea fi axat pe facilitarea plasamentului în creșe de calitate, reduceri de impozite și facilități fiscale pentru companiile care angajează mame.
Existența a două opțiuni ar putea maximiza impactul politicilor demografice la nivelul a două tipuri de ”societăți” românești, aflate în diverse etape de dezvoltare. Pe termen lung, în ipoteza unui progres economic și social constant, măsurile ar migra treptat spre zona compatibilizării carierei cu viața de mamă și mai puțin spre ajutarea financiară a familiilor cu un singur salariat.
Evident, există în continuare multe semne de întrebare, iar costul unor măsuri pro-nataliste adecvate ar fi ridicat, concurând cu numeroase alte priorități de dezvoltare. Dar sănătatea demografică ar trebui să rămână prioritară. Degeaba sunt investiți banii publici în infrastructură, dacă scăderea populației face costurile relative de mentenanță ale respectivei infrastructuri să devină o povară crescândă pe termen lung. Mai mult, ideea că alternative precum imigrația sau automatizarea ar putea rezolva complet problema demografică este una momentan iluzorie. Există probleme semnificative de integrare economică a imigranților și a descendenților acestora (în Europa, în general), iar efectul compensator al automatizării poate fi exploatat doar în cazul identificării unor mecanisme redistributive adecvate ale veniturilor generate de munca roboților. Mai mult, în cazul imigrării, atractivitatea României rămâne relativ redusă comparativ cu multe state ale lumii. De asemenea, este important să realizăm că nivelul natalității sau rata de îmbătrânire a unei populații determină doar o mică parte a potențialului demografic al unei țări.
Performanța sistemului de învățământ, funcționalitatea instituțiilor publice și alte aspecte cântăresc cel puțin la fel de greu în determinarea viitorului unei țări.
Una peste alta populatia la nivel mondial TREBUIE sa scada. Este evident ca nu mai merge asa. Problema este ca nu ai decat doua parghii: natalitate si mortalitate. Nu stiu cine trage sforile, dar e cert ca vremea cand lucrurile se puteau rezolva doar din natalitate s-au dus demult.
Nu inteleg ideea/dorinta stabilizarii populatiei la nivelul actual. Trebuie mai intai sa scada apoi sa ramana constanta.
De acord pana la un punct. Populatia planetei este deja ridicata, iar resursele sunt sub presiune. Pe de alta parte, scaderea populatiei prin o natalitate mica produce o imbatranire extrema a populatiei. Da, exista argumente de tipul ”uite ce bine se descurca Islanda, cu 350.000 de locuitori pe 100.000 de km2”. Pe de alta parte, Islanda nu are o populatie cu o varsta medie de 55-60 de ani. Si scaderea populatiei poate fi gestionata cat timp se produce lent. Cea generata de un TFR de 1.4-1.5 (adica un declin de 30%+ per generatie) este nesustenabila si va veni cu multe efecte negative pe plan fiscal, in termeni de diversitate a serviciilor, etc.
Mai mult, diferentierile de crestere a populatiei au diferente regionale uriase. Cea mai mare natalitate se gaseste actualmente in Sahel, poate cea mai vulnerabila regiune dpdv ecologic din lume. Iar unele resurse (de exemplu, apa) nu sunt transferabile pe distante mari pentru a compensa aceste dezechilibre.
O solutie simpla ar fi in teorie mutarea populatiei din zonele suprapopulate spre cele cu declin al populatiei, dar dificultatile de integrare fac acest lucru imposibil pe o scara mare fara pauperizarea celor din urma si nasterea unor tensiuni ridicate. Eurostat a publicat in 2011 in care indica existenta unor probleme extreme de integrare a imigrantilor deja stabiliti in Europa, desi numarul lor a fost comparativ mic raportat la populatia globala.
INS-ul (insittutul national de statistica) contabilizeaza numarul de CNP-uri valide fiind singurul factor care da numarul oficial de cetateni ai Romaniei dupa care se fac listele electorale pentru alegerile locale, parlamentare, prezidentiale si pentru parlamentul european spre exemplu plus multe alte decizii politice, numarul actual oficial este de 19,870 milioane cetateni.
Lunar sau trimestrial se introduc numarul de CNP-uri dat de nasteri si se scad numarul de CNP-uri dat de decese, la acestea se scade si numarul de CNP-uri ale celor care renunta la cetatenia romana dar acesta este infim.
In numarul de 19,87 milioane sunt inclusi toti cetatenii cu CNP-uri active inclusiv cei plecati peste hotare. La 1 ianuarie 1990 erau 23 milioane cetateni cu CNP-uri active, acum dupa 26 de ani s-a ajuns sa avem un regres de aproximativ 3,1 milioane cetateni provenit exclusiv din diferenta negativa decese/nasteri plus cei care au renuntat la cetatenia romana.
In afara tarii sint plecati oficial circa 3-3,5 milioane cetateni inregistrati oficial plus inca 1-2 milioane munca la negru gen zilieri dar care oricum nu se intorc in tara decit ocazional.
Exista si circa 800.000 de cetateni moldoveni din Basarabia care si-au procurat cetatenie romana dar care doar au tranzitat Romania stabilindu-se practic in occident.
In momentul de fata dupa ce-i scadem pe cei care locuiesc si muncesc efectiv in occident, oameni care mai au doar tangente ocazionale cu tara, cetatenii cu CNP-uri active care locuiesc efectiv in Romania sint in jur de 14.000.000 locuitori.
Romania a pierdut in 26 de ani aproximativ 9 milioane de locuitori adica aproape 40% din populatia tarii. Este cea mai mare rata de depopulare a unei tari din lume atit pe timp de pace comparabila doar cu zonele de razboi feroce precum razboiul civil din Siria.
Situatia actuala este cu mult mai grava decit autoritatile lasa sa se inteleaga, concluzia o trage fiecare om rational care trebuie sa inteleaga ca e timpul sa fie tras un mare semnal de alarma ACUM!
p.s. in 2015 in primele 10 luni au plecat din tara peste 200.000 de tineri intre 18 si 25 de ani
Iata , in sfarsit, o problema cu adevarat NATIONALA, probabil cea mai importanta pt. noi toti, simpli cetateni sau persoane cu rol de decizie in stat. Asta trebuie dezbatut la scara nationala, indiferent de medii politice, universitare, locale, etc.Va trebui URGENT sa se ajunga la un consens national, sub patronajul Presedintelui, astfel incat sa avem un pact national pe termen lung, asumat si respectat , printr-o corecta finantare si prin continuitate de absolut toate fortele politice, ale societatii civile, practic ale intregii natiuni, indiferent de componenta viitoarelor guverne.Un adevarat proiect de tara poate fi demarat numai pe baza unei politici demografice clare , responsabile si sustinuta la scara nationala.Felicitari autorului. Mai exista si persoane lucide in Romania.