După 1989, în România a fost mare “bătălie” între pro-comunişti şi anti-comunişti. Taberele politice erau clare, “bătălia” a fost neclară însă, ca şi rezultatele ei: nu s-a reuşit nici măcar votarea unei legi a lustraţiei. Au fost doar vorbe, multe vorbe.
În aceste ape tulburi – sau tulburate special – s-a desfăşurat intens o altă “bătălie”, mai pragmatică, între tabăra lui “nu ne vindem ţara” şi tabăra lui “o dăm pe degeaba, comisionul să fie mare”. Sau, mai general, între “etatism” şi “liberalism”.
Este în fond vechea luptă din perioada interbelică între liberali (politica “prin noi înşine”) şi ţărănişi (politica “porţilor deschise”), actualizată la condiţiile de azi. Toate acestea însă sunt exprimate într-o logică cu două valori, care este improprie în opinia mea! Corectă este o judecată într-o logică cu mai multe valori: cât de mult “etatism” sau cât de mult “liberalism”; cât de mult “prin noi înşine” sau cât de mult “să fie deschise porţile”? Şi aceasta în funcţie de momentul tranziţiei (de la socialism la capitalism).
Nu am auzit nici o dezbatere pe aceste teme, mai vechi sau mai noi, în aceşti 22 de ani.
Dar cine să facă o astfel de judecată într-o logică cu mai multe valori, funcţie de momentul tranziţiei?
Cei care pun pe aceeaşi treaptă privatizarea uzinei Dacia cu privatizarea întreprinderii Cupru Min SA Abrud (care deţine licenţe de exploatare a unor resurse minerale, care sunt proprietate publică) ? Care compară deci industria constructoare de automobile cu industria minieră, adică leoparzii cu elefanţii ? Cei care încurajează exportul de lemn brut (chiar dacă lemnul este regenerabil) în locul exportului de mobilă, sau exportul resurselor minerale (care nu sunt regenerabile) în locul produselor finite obţinute din acestea? Care compară România cu ţări sărace din Africa, bogate în resurse naturale, în loc să o compare cu ţări ca Japonia, care nu au resurse minerale, dar care folosesc ceea ce au, anume creierele specialiştilor şi munca asiduă?
Presa, “câinele de pază al democraţiei” – zice-se, a fost prinsă şi ea în aceste bătălii şi legată la ochi, în mare parte, de contracte grase pentru reclame de tot felul.
Suntem liberi să vorbim acum, dar nu ne aude nimeni! Am scăpat de pactul cu URSS, dar am dat de pactul cu FMI. Am intrat din lac în puţ? Am schimbat doar stăpânii, nici nu am apucat să ne îndreptăm puţin coloana vertebrală? Devenim sclavii creditorilor noştri, devenim o altfel de colonie?
Toate aceste întrebări nu se pun de obicei în public, iar răspunsurile sunt date în şoaptă, pe la colţuri, ca în vremurile pe care le credeam apuse pentru totdeauna. Libertate, libertate, libertate!
Prof.univ.dr. matematician Afrodita Iorgulescu este membra a Grupul pentru salvarea Roşiei Montane din Academia de Studii Economice.
