Conference of the Parties (COP 21) s-a încheiat cu un acord de a limita creşterea temperaturii medii globale la mai puţin de 2 grade faţă de era pre-industrială (ambiţia fiind de 1.5 grade). Începând cu 2020, ţările semnatare se vor întâlni la fiecare 5 ani pentru a prezenta progresul înregistrat şi noile planuri de reducere a emisiilor, iar statele mai dezvoltate, care au contribuit cel mai mult la schimbările climatice se angajează să ofere ajutor celor aflate în curs de dezvoltare, pentru a le reduce dependenţa de combustibili fosili. Începând cu 2023, ţările vor trebui şi să publice rapoarte în care compară reducerile efective cu cele asumate, folosind un sistem universal de evidenţă[1]. În teorie, modelul sună bine şi pare să indice progres în materie de combatere a schimbărilor climatice cauzate de om.
În final, 195 de ţări au participat şi niciuna nu s-a opus predeverilor acordului final – lucru incredibil, dat fiind cât de greu este pentru o mână de oameni să ajungă la un compromis bun, darămite pentru toate ţările din lume. Acest lucru a fost lăudat în multe surse din presa internaţională ca un succes al diplomaţilor francezi şi o schimbare de paradigmă prin care, în al 12-lea ceas, statele au privit dincolo de calcule economice şi au conştientizat că dezastrele naturale prezise pentru generaţiile următoare nu mai sunt un risc pe termen lung, ci imediat.[2] Motive de optimism într-adevăr există. Încă dinainte de conferinţă, 186 de ţări îşi prezentaseră planul de acţiune, prin care fiecare îşi asuma o ţintă de reducere a emisiilor. Acestea stau la baza acordului care prevede unele angajamente voluntare şi altele obligatorii. Astfel, ţintele şi planurile de reducere a emisiilor sunt voluntare, însă raportarea şi monitorizarea sunt obligatorii.
Aici intervine seriozitatea statelor. Dacă delegaţiile participante revin în ţară doar pentru poză şi continuă ca până acum, există riscul ca următorii ani să devină, pe rând, „cel mai călduros an din istorie”, după ce 2014 a deţinut acest titlu şi se pare că 2015 îi va lua locul[3]. Ca fapt divers, cei mai călduroşi 10 ani din istorie s-au înregistrat după 1998, iar dintre cei mai călduroşi 15 ani din istorie, 13 s-au înregistrat după 2000[4].
Să credem, deci, că declaraţiile unor lideri precum Kim Jong-un, care “a declarant război despăduririlor”[5] au în spate şi angajamente politice autentice? Date fiind estimările ţărilor OPEC referitoare la preţul petrolului pe următorii 10 ani[6] şi războiul preţurilor din interiorul OPEC dintre Iran şi Arabia Saudită[7] dar şi al OPEC cu alţi producători[8], pare puţin probabil că statele, mai ales cele slab dezvoltate, vor ocoli şansa unor surse ieftine de energie (pentru care deja au oarece infrastructură) şi vor alege, în schimb, investiţii în infrastructură pentru energie regenerabilă. Nu ajută nici faptul că ajutorul propus iniţial (stabilit la 100 miliarde USD pe an) apare numai în preambulul acordului, nu şi în secţiunea obligatorie. Astfel, statele slab dezvoltate nu se pot aştepta în mod realist la ajutoare financiare semnificative, ci vor trebui să îşi atingă singure ţintele asumate. Deşi ajutoare sunt prevăzute din partea statelor bogate (care au contribuit cel mai mult la emisiile dăunătoare) pentru statele aflate în curs de dezvoltare, acestea nu includ şi plata unor despăgubiri pentru pagubele deja produse ca urmare a schimbărilor climatice.
Pe scurt, principalul defect al acordului este că, asemenea multor documente, reuşita sa depinde de cât de în serios este luat de fiecare stat în parte, ceea ce înseamnă inclusiv guvernele viitoare. Astfel, creşte importanţa exemplului propriu. Deşi state precum China sau SUA, care produc cele mai multe emisii, deja au luat unele măsuri de redresare[9] pentru a combate poluarea deja celebră din China şi seceta sau inundaţiile din Statele Unite, este neclar cât de mult exemplul acestora va fi urmat şi cât de mult aceste măsuri vor conta pe viitor în lipsa unor metode stricte de monitorizare şi verificare a respectării angajamentelor asumate. În momentul de faţă, statele sunt cele care întocmesc şi prezintă rapoartele proprii de activitate.
În ciuda reacţiei pozitive faţă de acordul de la Paris şi de laudele aduse diplomaţilor care au negociat o înţelegere acceptată (cu reţineri, ce e drept) de aproape 200 de state, există riscul ca faptele să nu urmeze vorbelor. James Hansen, savantul NASA care a atras atenţia asupra lor în 1988, într-o declaraţie făcută sub jurământ în faţa Senatului american[10], a reclamat că acordul este mai mult „vorbe goale”[11] întrucât lipsesc principalele măsuri care ar produce într-adevăr rezultate, cum ar fi taxarea emisiilor. Cât timp arderea combustibililor fosili este cea mai ieftină sursă de energie, emisiile vor continua, iar cât timp se vor putea face bani din resurse neregenerabile, vor exista voci puternice care să susţină folosirea acestora.
Dincolo de argumentele economice, acceptarea nevoii de a trece la energie regenerabilă întâlneşte rezistenţă uneori chiar din partea beneficiarilor. Un caz celebru este cel al satului Dharnai din India, unde Greenpeace a construit sisteme de colectare a energiei solare. Localnicii, însă, văd în tehnologia solară doar un pas intermediar în aşteptarea unei conexiuni la reţeaua electrică centrală, pe bază de cărbuni[12].
În faţa unor asemenea obstacole, reuşitele de la Paris sunt remarcabile, dar insuficiente. Realităţile economice şi sociale cu care se confruntă statele fac dificile sau chiar imposibile măsuri mult mai radicale şi concrete decât cele convenite, motiv pentru care bucuria de la Paris s-ar putea să fie degeaba.
Textul complet al acordului semnat la Paris poate fi descărcat AICI
Referitor la poziţia României de la Paris, pe site-ul MAE apare precizarea că:
„Poziţia României este reflectată în poziţia de ansamblu convenită de Uniunea Europeană. Forul comunitar şi-a asumat rolul de lider global în combaterea schimbărilor climatice, angajându-se unilateral să reducă, până în anul 2020, la nivel comunitar, emisiile de gaze cu efect de seră cu 20% faţă de nivelul înregistrat în anul 1990. UE s-a angajat, de asemenea, să treacă la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 30% doar dacă şi celelalte ţări dezvoltate se angajează să îşi reducă în mod comparabil nivelul emisiilor şi dacă ţările în curs de dezvoltare mai avansate pe plan economic se angajează, de asemenea, să contribuie semnificativ la efortul global de limitare a emisiilor de gaze cu efect de seră, în funcţie de responsabilităţile şi capacităţile proprii.
În acest cadru, principalele obiective urmărite de România, alături de statele membre UE, sunt adoptarea, la Paris (în decembrie 2015), a unui acord global ambiţios în domeniul schimbărilor climatice, supus dreptului internaţional şi aplicabil tuturor statelor după anul 2020, precum şi creşterea angajamentelor la nivel mondial de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră în perioada imediat următoare, având ca scop final limitarea, pe termen lung, a creşterii temperaturii globale medii sub 2°C.
Contribuţia UE şi a statelor sale membre pentru acordul de la Paris a fost transmisă Secretariatului UNFCCC spre publicare la 6 martie 2015.”[13]
Cu alte cuvinte, aflăm că România nu are un angajament separat de standardele oricum asumate ca membru al Uniunii Europene, că nu are un plan sau măsuri concrete şi, se pare, nici o viziune pe termen lung sau vreo dorinţă de a da acestui subiect atenţia şi importanţa meritată. Lipsa subiectului de pe agenda publică şi de pe canalele media este un puternic argument în acest sens.
***
Referințe:
[1] http://www.nytimes.com/2015/12/13/world/europe/climate-change-accord-paris.html?_r=0
[2] http://www.forbes.com/sites/mikescott/2015/12/13/paris-climate-change-deal-could-spell-the-beginning-of-the-end-of-the-fossil-fuel-age/
[3] http://fortune.com/2015/11/25/united-nations-record-hot/
[4] http://www.climatecentral.org/gallery/graphics/10-warmest-years-globally
[5] http://www.channelnewsasia.com/news/asiapacific/north-korea-declares-war/2327738.html
[6] http://www.autoblog.com/2015/05/17/opec-expects-oil-under-100-barrel-next-10-years/
[7] http://www.telegraph.co.uk/finance/economics/12046185/russia-opec-saudi-arabia-bluff-40-oil-price.html
[8] http://www.theguardian.com/business/2015/dec/07/opec-plan-kill-us-shale-oil-price-down-seven-year-low
[9] https://www.whitehouse.gov/the-press-office/2015/08/03/fact-sheet-president-obama-announce-historic-carbon-pollution-standards
[10] http://www.nytimes.com/1988/06/24/us/global-warming-has-begun-expert-tells-senate.html?pagewanted=all
[11] http://www.independent.co.uk/environment/cop21-father-of-climate-change-awareness-james-hansen-denounces-paris-agreement-as-a-fraud-a6771171.html
[12] http://dailycaller.com/2015/10/19/indian-villagers-protest-fake-solar-energy-from-greenpeace-built-microgrid/
Pai Romania are emisii cu vreo 50% mai mici decat in 1990 din cauza inchiderii multor industrii energofage de pe vremea lui Ceausescu. Noi acum primim bani de la alte state din UE care nu si-au atins tintele intermediare de reducere a emisiilor din cate stiu. Vezi date suplimentare aici: http://www.cnp.ro/inovatie/docs/seminar-studii-25-06-2012/Rezumat%20studiu%20Emisii%20gaze%20cu%20efect%20de%20sera.pdf
Este adevărat că România stă destul de bine la capitolul emisii, mai ales comparativ cu ţările din zonă, însă acest lucru nu este datorită unui plan sau a unei strategii bine gândite şi implementate. Aici este şi problema… lipsa industriei scade emisiile dar, dacă vrei să te dezvolţi, ai nevoie de un plan pe termen mediu şi lung în care să intre şi stoparea defrişăriror şi reîmpăduriri şi dezvoltarea unei industrii ‘verzi’ şi dezvoltarea capacităţii de producere, stocare şi transportare a energiei regenerabile şi tranziţia de la maşini pe benzină la maşini fără emisii etc. Din păcate, România nu are nici planul, nici strategia şi nici măcar viziunea unor asemenea schimbări.
Guvernul României merge după deviza “După noi, potopul”. Sau sunt doar inconștienți.
E mai mult bine decat rau. In teorie putea fi mai bun, agreementul final, dar in practica nu. aste e realitatea politica. Partea incurajanta este ca s-a negociat foarte detaliat, rand cu rand, si tarile importante si-au trimis negociatori de prima clasa, ceea ce inseamna ca chiar vor sa si respecte ce au semnat. Iar mecanismele de transparenta sunt solide, ceea ce inseamna ca va fi presiune spre implementare.
Din pacate natura si legile fizicii nu sunt guvernate de realitatea politica, deci nu tin cont de negocieri. Negociatorii au fost trimisi acolo ca sa obtina o felie cat mai mare din tortul natural (cat mai este) si beneficii financiare, nu pentru grija pentru mediu. Acesti politruci inconstienti au pus ultima piatra pe mormantul planetei Terra, au condamnat din nou miliarde de vietati care nu au nici un negociator care sa le reprezinte interesele. Probabil au fost asa de bucurosi pentru ca au crezut ca au scapat cu bine de presiunea publica, fara sa rezolve concret mai nimic, Sau sunt asa de limitati la minte incat au reusit din nou sa se auto-amageasca in final si sa aiba impresia ca au rezolvat totusi ceva. Limitarea gazelor cu efect de sera fiind pe baza voluntara, fiecare stat fumega dupa plac in continuare, si catastrofa este iminenta. Aceste procese politice sunt prea lente si prea evazive, tintele pompoase de 1,5 grade de incalzire de fapt nu au nici o baza reala. Este ca o lege cadru fara legi specifice si norme de aplicare, tot ce se intelege de acolo este ca distinsii domni ar dori 1,5 grade, si ei din pacate chiar cred ca tot ce-si doresc pana la urma se va intampla. Din pacate natura nu tine cont de dorintele lor, oricate resurse materiale, bombe si armate ar avea sub comanda. Si ce ne arata natura este deja ingrozitor, de fapt nimeni nu stie exact daca am ajuns in puntul de unde nu ne mai putem intoarce sau nu. Sunt foarte multe indicii ca acest proces de incalzire este auto-inductiv, si fenomenul se intensifiva mult mai repede decat se asteptau oamenii de stiinta. Ce s-a mai “obtinut” este o promisiune de “finantare” a tarilor sarace – teoretic pentru dezvoltare pe baza de energii regenerabile – practic pentru mituirea oficialilor corupti din aceste tari sa-si tina saracii ajunsi pe drumuri din cauza catastrofelor acasa ca zeci de miliarde de oameni sa nu inceapa sa migreze catre tarile bogate. A fost o veselie prea mare – o complicitate de bucurie suspecta care de fapt incearca a masca nenorocirea iminenta, dimensiunea problemei, neputinta acestor oameni ca sa atace cu adevarat problemele reale ale omenirii. Din pacate nu ma astept la nimic pozitiv, probabil voi muri o data cu speranta ca viata va mai putea dainui, si cu gandul la nepotii mei care nu vor mai avea sansa sa admire mununile naturii si poate vor muri intr-o agonie globala sinistra, o data cu stingerea totala a miracolului vietii pe Pamant, si poate chiar si din Univers.
Bla bla bla. Întâlnire formala pentru a mai arunca un os ecologistilor.
Desi optimista din fire, inclin sa dau dreptate domnului Mihaly B si afirm asta gandindu-ma la multe evenimente de gen ‘COP’ si ‘Summit’ la care am participat de-a lungul a doua decenii. Nu mi-e usor sa recunosc faptul ca avem extrem de multe motive de ingrijorare. Astazi are loc sedinta Ministrilor Europeni de Mediu la Bruxelles, exista deja un tabel cu limitele fixate de Statele Membre si deja sunt diferente in minus fata de limitele propuse de COM si pozitia Consiliului. De exemplu, pentru Romania, propunerea COM la Amoniac este de 28%, iar Consiliul vrea 22%; la PM2,5, propunerea COM este de 69% iat Consiliul vrea 39%, adica doamna ministru a mediului asta a propus. Astazi, la Bruxelles s-a organizat o demonstratie a ONG-urilor pentru frustrarea legata de lipsa de ambitie si de actiune a guvernelor privind calitatea aerului atat afectata de scandalul ‘diesel’, cat si de diminuarile propuse la Directiva NEC ( National Emission Ceiling).Pentru propunerile Comisiei accesati: http://ec.europa.eu/environment/air/pdf/review/TSAP_16; iar pentru limitele propuse de Consiliu la http://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-15172-2015-I.
Sa mai speram, totusi! La Multi Ani!
Cu respect, de la CCE Galati, membru al Retelei Biroul European de Mediu (EEB, sursa informatiilor de ultima ora).