A doua Revoluţie română

Flăcările care au aprins tavanul din Colectiv s-au stins. Premierul şi-a depus mandatul, primarul şi-a anunţat şi el demisia, partidele şi instituţiile sunt în deglingoladă şi deja se vorbeşte despre a doua Revoluţie a românilor. De ce mai sunt, deci, încă oamenii în stradă?

Dincolo de mesajele politizate de la televiziune; dincolo de părerile împărţite legate de viitorii ocupanţi ai funcţiilor de conducere şi de contrele care ţin de cum să procedăm pe mai departe, punctul comun al tuturor mişcărilor din toate localităţile din ţară este că se vrea o adevărată reformă a clasei politice şi o curăţire a sistemului în sine, ca să nu ajungă iarăşi în funcţie oameni precum cei care ne-au condus, până acum, spre tragedie.

Adevărul este că cei 32 nu sunt primii pe care corupţia îi omoară. Tot arşi de vii au murit şi cei 6 copiii din maternitatea Giuleşti şi tot din cauza autorităţilor inepte şi dezinteresate. Lor li se adaugă sutele de vieţi pierdute anual fără spectacol şi tam-tam în spitalele din ţară (din lipsă de dotări, de personal adecvat sau din neglijenţă uneori voită). Dacă ne uităm şi la cei cărora politicile şi autorităţile statului i-au trimis în şomaj, le-au ruinat afacerile, le-au negat accesul la educaţie sau cei de care statul pur şi simplu nu s-a interesat, atunci costurile corupţiei devin într-adevăr colosale. Dincolo de orice nuanţe pe care le-ar lua evenimentele din aceste zile, mesajul este unul şi clar: „Aşa nu se mai poate”.

Ceea ce face această mişcare specială nu este numai mărimea şi anvergura protestelor inclusiv în provincie şi nici disciplina participanţilor – acestea s-au remarcat tot mai mult în ultimii ani. Special este că acest protest a devenit mai puternic după demisia Guvernului. Câteva capete picate nu numai că nu ajung, dar încurajează şi mai mult mulţimea că se poate.

Dar Revoluţia nu a început în noaptea de 30 octombrie. Mental cel puţin, tinerii români au devenit de mult occidentali, suficient cât să ceară şi să înţeleagă ceea ce face o democraţie autentică: nu numai votul şi rotaţia la guvernare. Din acest punct de vedere, societatea a evoluat mai rapid decât instituţiile statului, prinse într-un circuit al culegerii de ponoase pentru cei din frunte. Ceea ce reiese din stradă nu este o strategie unitară de schimbare la faţă a României – aceea se desfăşoară deja, treptat, în mentalul colectiv – ci o demonstraţie de forţă care să transmită mesajul că puterea nu stă în mâinile celor care o folosesc pentru sine. Speranţa este ca acest mesaj să ducă la mai mult decât cuminţirea temporară a găştilor care dau târcoale funcţiilor.

La fel, Revoluţia nu se va încheia cu numirea unui nou guvern. Acesta, indiferent de cine va fi condus, are o sarcină grea de a mulţumi toate vocile auzite în Piaţa Universităţii. Din acest motiv este necesară nu numai numirea unui cabinet competent şi neîntinat şi nu numai avansarea unor revendicări cât se poate de comune, ci, mai presus de toate, înseamnă monitorizarea actului de guvernare, participarea în luarea de decizii şi punerea de presiuni ca revendicările noastre să devină priorităţile lor. Altfel ne pierdem glasul degeaba.

BONUS: România pe care o vreau

De când am revenit în ţară în 2013 am tot fost întrebat de ce nu am rămas acolo, de ce nu am căutat de lucru în străinătate şi am ales, în schimb, să mă întorc în „mizeria de la noi”. Răspunsul meu de atunci, ca şi de acum, a fost că încă sunt suficient de naiv să cred că am un viitor aici. Între timp m-am pus pe treabă să schimb ceea ce ţine de mine: reciclez, dau sânge, strâng după mine, votez, sunt activ la proteste în care cred, evit risipa de orice fel, ascult mai mult decât vorbesc şi, până acum, n-am dat nicio şpagă (deşi am umblat destul prin spitale şi alte instituţii).

Acestea toate le fac nu pentru că mi-e uşor – dimpotrivă, trebuie uneori mari eforturi – ci pentru că de asta este nevoie. Aşa arată România pe care o vreau.

Da, suntem cea mai coruptă ţară din UE, dar în ultimii ani au căzut nume care păreau intangibile. Da, suntem printre cele mai sărace ţări din UE, dar suntem totuşi un stat membru al Uniunii şi oricine a călătorit prin afara Europei şi Americii de Nord ştie cât de mult înseamnă acest lucru. Adevărat, am văzut oameni care nu au ridicat un deget să ajute la ridicarea unui baraj din saci de nisip în propriul sat în timpul inundaţiilor, dar şi tot mai mulţi care se implică în deszăpeziri sau plantări de copaci în zone departe de propria casă. Da, este frustrant să vezi cât de lent se avansează. Dar se avansează chiar şi aşa, cu toate ezitările, bătăile de cap, urechelile de la Uniune şi schimbările uneori bruşte de traseu. Ce-mi place la România este că aspiră la modele ideale, că încă se luptă pentru ceva şi că acei cetăţeni care se formează din „mizeria de la noi” sunt, din multe puncte de vedere, exemplari în ceea ce ţine de civism. România pe care o vreau nu este cea de astăzi ci ţara care poate deveni în 2030. Pentru aceea luptăm cu toţii, nu pentru că este uşor, ci pentru că este necesar.

Nu suntem mândria Europei, dar ajungem şi acolo.