Întrebare de la Timişoara pentru profesorii de la Reşiţa: “V-aţi da copiii pe mâna specialiştilor pe care îi scoateţi”

Scandalul de la Universitatea Eftimie Murgu (UEM) Reșița a scos la iveală numeroase probleme: trafic cu lucrări de licență, examene promovate contra favorurilor sexuale, favorizarea unor studenți, funcția de președinte al Senatului ocupată de un condamnat penal definitiv pentru complicitate la trafic de influență șamd. Consultând site-ul ARACIS, România Curată a aflat că UEM a primit calificativul ”grad de încredere ridicat” (cel mai mare posibil), la evaluarea din 2010. În acest context, România Curată le-a solicitat rectorilor de la mai multe universități din România să răspundă la câteva întrebări legate de evaluarea și clasificările care se fac între instituțiile de învățământ superior. Vă vom prezenta aceste poziții, pe măsura primirii răspunsurilor.

Rectorul Universităţii de Vest din Timişoara, Marilen Pirtea, dezaprobă ferm situaţia de la Reşiţa, “nu mi se pare deloc firesc că instituția pe care o conduc după un set de valori asumate de toată comunitatea să aibă același grad de încredere ca acela acordat unei instituții despre care s-a dovedit că are probleme în zonă axiologică”, dar analizează mai profund problemele care au determinat apariţia unor veritabile “fabrici de diplome”. Rectorul timişorean crede că instituţiile care reglementează activitatea universităţilor ar trebui să acţioneze în sensul de a răsplăti calitatea şi a descuraja frauda printr-un sistem de sancțiuni graduale. Marilen Pirtea încheie interviul pentru România Curată cu o întrebare pe care ar fi util să şi-o adreseze, în faţa oglinzii, profesorii de la Reşiţa, dar şi mulţi alţii, din învăţământul de stat, ba chiar şi din cel public: “Mi-aș da copiii pe mâna specialiștilor pe care îi scot?”.

***

România Curată: Credeţi că este o situaţie normală ca universităţi în care se descoperă reţele de corupţie, cum este cazul recent al Universităţii Eftimie Murgu din Reşiţa, să aibă acelaşi grad de încredere evaluat de ARACIS ca instituţia pe care o conduceţi?

Marilen Pirtea: Este o întrebare care sugerează în prima fază un singur răspuns. NU. În realitate, lucrurile trebuie analizate cu foarte mult discernământ şi detaşate de orice trăire afectogenă. În primul rând, situaţii de genul celor întâlnite la Universitatea Eftimie Murgu din Reşiţa sunt nedorite şi intră în contradicţie cu deontologia care trebuie să guverneze mediul academic. Însă, în acelaşi timp, nu putem să le extrapolăm asupra unui întreg colectiv ori a unei întregi universităţi. Astfel de situaţii sunt de competenţa justiţiei şi trebuie judecate de instituţiile abilitate cu obiectivitate. Este însă evident că ele creează deficite de imagine cu posibile repercusiuni asupra fluxurilor de candidaţi către universităţile incriminate.

Totuși, evaluarea se face oarecum matematic fără a lua în calcul astfel de evenimente şi aici se poate face o oarecare discuţie. Este ca şi cum un cadru didactic conduce depăşind limita de viteză şi ne propunem să sancţionam întreaga universitate. În al doilea rând, sunt de acord că evaluările trebuie să aibă în vedere nu doar aspecte cantitative (nr. de studenţi, nr. de articole etc.), ci şi aspecte de natură calitativă (de tip satisfaction survey).
Încrederea într-o instituţie, la fel ca încrederea într-o relaţie interpersonală, se bazează pe un aparent paradox: se construieşte lent, în timp, dar nu se poate pierde decât o dată. În acest context, gradul de încredere nu ar trebui să semnifice atât intensitatea acesteia, ci mai degrabă distanţa faţă de momentul pierderii ei. Conştiinţa faptului că poate exista un moment al pierderii încrederii (nu al neîncrederii) care se traduce nu numai în pierderi financiare, de prestigiu şi imagine, ci şi în pierderea dreptului de a mai funcţiona vreodată ca instituţie de educaţie este importantă. Din păcate, la noi, faptul că încrederea în universităţi este percepută gradual lasă loc la negocieri şi la tranzacţii, deoarece pare a fi o chestiune perfectibilă, care poate fi antrenată în contextul potrivit, de către un instructor abil.

Și mai este un aspect care mi se pare important: încrederea este mai degrabă legată de valori, de moralitate, decât de abilitate, aceasta din urmă fiind legată de performanță. Dacă performanța are într-adevăr grade sau niveluri, în schimb, încrederea nu are grade, ea există sau nu există. Eventual are stadii de evoluție, deoarece așa cum spuneam e un proces desfășurat în timp, dar nu are grade. Cu cât o universitate este evaluată ca având un grad mai înalt de încredere, cu atât în percepția evaluatorilor ar trebui să predomine indicatorii de etică academică, nu cei de performanță. Performanța să facă obiectul unei analize separate.

În acest context, nu mi se pare deloc firesc că instituția pe care o conduc după un set de valori asumate de toată comunitatea să aibă același grad de încredere ca acela acordat unei instituții despre care s-a dovedit că are probleme în zonă axiologică.

România Curată: Consideraţi că Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice şi alte instituţii, precum ARACIS, sunt interesate şi fac destul pentru a descuraja astfel de practici şi a încuraja universităţile care îşi doresc un învăţământ de calitate?

Marilen Pirtea: Încălcarea legii ori respectarea legii ține de o anumită conduită pe care cineva și-o asumă sau nu. Nu știu dacă Ministerul Educației sau ARACIS-ul ar trebui să genereze acțiuni care să descurajeze astfel de practici. Este o chestiune care ține de cultură, de bun simț, de onestitate, de cinste. Cred că oricine, nu numai cadrele didactice, ci și studenții, chiar cei care nu au legătură cu mediul universitar înțeleg că astfel de practici sunt anormale și ilegale.

Cred că accentul trebuie pus pe selecția adecvată a cadrelor didactice, pe criteriile care stau la bază acestei selecții, pe încurajarea performanței (atât didactice, cât și de cercetare) și așa mai departe. Ministerul Educației ori ARACIS-ul nu trebuie să se transforme în jandarmii educației. Desigur, fiecare universitate ar trebui să aibă un cod deontologic care să prevadă sancțiuni în astfel de situații. Un cadru didactic care se află într-un proces de urmărire penală nu ar trebui să mai aibă dreptul de a preda. Mai mult, Ministerul poate prevedea pierderea dreptului de a profesa pentru cei care au fost condamnați în astfel de speţe. Avem instituții abilitate care pot preveni și sancționa conduitele neadecvate.

Pe de altă parte, fiecare caz trebuie evaluat în dimensiunea reală (este o diferenţă între un caz individual de corupție și o rețea la nivel de department, facultate sau universitate). Universităţile de top dezvoltă metode preventive (de exemplu cele de prevenire a plagiatului sau campanii de încurajare a studenților în a refuza participarea la acte de corupție, a se vedea chiar cazul UVT, prima instituție de învăţământ superior din România care a semnat un acord de parteneriat cu Direcția Generală Anticorupție pentru activităţi de prevenție) și răspund adecvat la acestea prin desfacerea contractului de muncă. În cazuri mai grave, universităţile pot decide închiderea unor programe de studii sau desființarea unor departamente unde sunt identificate astfel de cazuri.

În întrebarea de mai sus se vorbește despre două lucruri diferite care, în opinia mea, ar trebui tratate separat. Măsurile pentru descurajarea practicilor de corupție în universități nu garantează sau nu sunt suficiente pentru asigurarea unui învățământ de calitate. Este drept că un învățământ de calitate nu poate exista fără o moralitate sănătoasă, dar nu este suficient să descurajăm corupția, ci în același timp este necesar să încurajăm calitatea învățământului. Este o chestiune de motivație: în general, că să descurajezi ceva trebuie să îl asociezi cu o pedeapsă sau măcar cu amenințarea cu eventualitatea unei pedepse, pe când, dacă dorești să încurajezi ceva, atunci aplici un stimulent. Nu cred că putem descuraja corupția prin aplicarea unui stimulent (de pildă, dăm mai mulți bani la profesori că să nu mai fie tentați), ci mai degrabă prin dezvoltarea unui sistem de legi coerent și care să se aplice consecvent prin care să se cunoască fără echivoc că anumite comportamente definite anterior vor fi sancționate.

Pe de o parte, MECS, ARACIS pot fi interesate de descurajarea corupției, dar au o anumită timiditate sau lentoare atunci când vine vorba să treacă la acțiune. Pe de altă parte, cred că schimbarea aici nu se va face pe principiul top-down, nu va veni de la vârf, ci mai degrabă bottom-up, de la fiecare acțiune mică a fiecăruia dintre noi până ajungem să influențăm la vârf. Ia mai mult timp, dar e mai sigur.

România Curată: Ce schimbări aţi propune în sistemul de educaţie pentru a descuraja fabricile de diplome, corupţia universitară şi a încuraja calitatea? Dacă aţi făcut astfel de propuneri decidenţilor, care a fost reacţia acestora? Ce şanse credeţi că sunt ca măsuri ferme în acest sens să fie luate în viitorul apropiat?

Marilen Pirtea: Am sugerat deja unele soluții în răspunsul anterior. În mod indiscutabil, calitatea își are originea în existența unor criterii solide de selecție, atât a personalului didactic, cât și a studenților. Desigur, la aceste elemente se adaugă altele de natură simbolică precum prestigiul perceput al universității, tradiția universitară etc. În ceea ce privește măsurile, evident că decizia este eminamente politică și ca atare este direcționată permanent de orientarea ideologică a decidenţilor guvernamentali. Consider că ar trebui să existe însă un mix de măsuri care să se bazeze în primul rând pe realități evaluate științific (studii sociologice, sondaje etc.) astfel încât să răspundă obiectiv și neutru axiologic contextelor actuale. Am exemplificat anterior: pierderea dreptului de a profesa (asemeni sancțiunilor prevăzute în codul deontologic al medicilor) sau pierderea drepului de a mai urma cursuri universitare (mă refer la corupător).

Legislația calității în educație, normele ARACIS si CNATDCU, ar putea fi suficiente dacă ar fi aplicate cu mai multă rigoare. Eliminarea corupției ar fi în sine un pas important pentru asigurarea unui minim de calitate, care ar putea elimină cazurile cele mai grave. În ultimii ani, numărul de studenți a scăzut extrem de mult, astfel instituții de calitate mai slabă au putut supravieţui doar scăzând pretențiile față de efortul depus de către studenți încă și mai mult. Din 144.000 de studenți în universitățile private în 2008, au rămas doar 22.000 în 2014. Universități de prestigiu, a căror diplome au greutate, oferă locuri suficiente de studii, dar cer efort din partea studenților. Aici e o nișă de piața nefericită pe care intră instituţii care sunt în pericol de a se închide. Ele dau diplome fără nici un fel de efort de învățare, adică fără a face o educație reală.

În acord cu ceea ce am susținut anterior, cred că descurajarea fabricării de diplome, precum și corupția presupune aplicarea corectă a unui sistem de sancțiuni graduale. Pe de altă parte, stimularea calității prespune un sistem bine gândit de recompense. Nu pe toți ne stimulează aceleași lucruri, pe unii puterea formală, pe alții banii, pe unii recunoașterea publică a unor merite, pe alții cooptarea în echipe de lucru de prestigiu. Cu alte cuvinte, o recompensare după acele lucruri pe care fiecare le valorizează. De asemenea, un învățământ superior cu un număr mai mic de studenți foarte atent selectați (sau cu o selecție riguroasă după primul an de studiu) și cu posibilitatea pentru profesori de a presta servicii plătite pentru comunitate (clinici, institute de cercetare) ar putea fi o soluție. O mai strânsă și autentică colaborare între academie și comunitate ar putea fi o altă soluție.

Rămân încrezător că, în viitorul apropiat, aceste măsuri vor fi luate și la noi, odată cu înțelegerea a două lucruri care încep să ne lovească, unul legat de aspectul fabricării pe bandă a diplomelor, celălalt legat de încurajarea calității în învățământul superior: (1) – din ce în ce mai mulți absolvenți de învățământ superior nu își mai găsesc de lucru în domeniul specializării lor și ajung să se deprofesionalizeze treptat în țară sau să aleagă să plece din țară; (2) – fără a există un respect la nivel de conștiință națională pentru meseria de profesor, discuția despre calitate este superfluă, or, pentru a se câștiga acest respect, este necesară asumarea unor schimbări majore în educație, de la educația timpurie până la școală doctorală.

Cred că atunci când ai îndoieli dacă tu însuți contribui sau nu la un învățământ de calitate, ar trebui să îți pui o singură întrebare: “Mi-aș da copiii pe mâna specialiștilor pe care îi scot?”. Și îndoielile s-ar risipi rapid.