Reforme structurale abrupte, austeritate, tăieri de salarii, o datorie din ce în ce mai mare și escaladarea dezastrului economic și social – așa poate fi descrisă, succint, istoria Greciei din ultimii 5 ani.
Mulți vor spune că este vina grecilor că au ajuns acolo și, mai ales, că nu au știut să iasă de acolo, mimând reformele. Nu se face diferența între guvernele Greciei, care cu suportul legal al Goldman Sachs au falsificat indicatorii economici, și cetățenii greci, care nu au fost părtași la această cârdășie. Și se ignoră sau nu se cunosc eforturile uriașe – dar, din păcate, zadarnice – pe care le-au făcut grecii după demararea programelor de asistență financiară cu instituțiile Troikăi. Spre exemplu, angajarea în sectorul public a fost redusă cu aproape o treime – de la 900.000 de salariați la un pic peste 600.000. Deficitul fiscal a coborât de la 15,6% in 2009 la 2,5% in 2014. Iar surplusul bugetar primar ajustat a ajuns la cel mai înalt nivel din UE.
Rezultatele sunt cunoscute. Cifrele sunt, de regulă, seci și nu emoționează – dar în cazul Greciei, ele șochează. Șomajul s-a triplat, crescând la 27% în 2014 de la puțin peste 9%, cât era în 2009, iar rata șomajului de lungă durată s-a dublat – 76% față de 25% (2009). PIB-ul a scăzut cu 25%, scădere de o magnitudine comparabilă cu cea din timpul Marii Depresiuni, când PIB-ul SUA se contractase cu 26% în doar patru ani. În tot acest răstimp, datoria publică a Greciei a crescut constatat, de la 130% din PIB în 2009 la 180% actualmente, iar perspectiva ca Grecia să poată să se împrumute de pe piață a devenit tot mai îndepărtată. Însuși FMI a recunoscut că politica bazată pe tăieri și reduceri este păguboasă și și-a arătat limitele.
Pe acest fondal, evenimentele întâmplate la finele săptămânii trecute, când Guvernul grec a respins propunerile Troikăi sunt halucinante. După eșecul de proporții pe care l-a adus austeritatea cea mai dură în Grecia, instituțiile creditoare au propus, nici mai mult, nici mai puțin, decât o continuare a vechilor politici, business as usual. E adevărat că duritatea politicilor de acum e incomparabilă cu măsurile aplicate în trecut, dar în linii mari, paradigma în care se înscriu recomandările Troikăi e aceeași – tăierea cheltuielilor, și încă de acolo de unde doare cel mai mult.
Concret, Troika a respins propunerile guvernului grec de a introduce o supra-taxă de 12% pe companiile cu profit mai mare de 500.000 euro și a insistat ca taxa pe companii să fie crescută de la 26% la 28%, în loc de 29%, cât intenționau grecii. În schimb, Troika a cerut o creștere a TVA-ului la 23% (față de 13%, cât voiau grecii) pe restaurante și catering, adică pe afacerile mici și medii. Mai departe, Troika a cerut o continuare a reformei sistemului de pensii, începută deja imediat după demararea primului program de asistență financiară, în 2010, constând, principalmente, în eliminarea graduală, începând cu acest an și până la finele lui 2017, a fondului de solidaritate destinat ajutorării celor mai săraci pensionari (EKAS). Ca urmare, s-ar fi obținut o economie de 1% din PIB a cheltuielilor cu pensiile. Propunerea grecilor prevedea o restructurare treptată a EKAS abia între 2018 și 2020 și prevedea, în schimb, o creștere a contribuțiilor sociale ale angajatorilor, pentru a crește veniturile. Chiar dacă figura pensionarului grec a ajuns pentru mulți sinonimă cu lenea și abuzul, puțini cunosc că sistemul grecesc de pensii a fost puternic reformat în ultimii ani. După 2010 pensiile au fost diminuate, perioada de contribuție a crescut de la 37 la 40 de ani, iar vârsta de pensionare de la 60 la 65 și au fost introduse penalități pentru pensionare anticipată. Evident că aceste reforme nu au rezolvat toate problemele, iar rata de ocupare a vârstnicilor a rămas în continuare scăzută. Dar din acest punct de vedere, situația se aseamănă cu România – degeaba crești vârsta de pensionare dacă ai o piața a muncii neincluzivă și contractată, care nu oferă locuri de muncă. În cel mai bun caz, în loc să se pensioneze, vârstnicii vor intra în șomaj – iar ăsta e un calcul cinic, dar convenabil pentru stat, pentru că un șomer primește mai puțini bani și pe o perioadă mai scurtă față de un pensionar.
Pe scurt, însă, divergența dintre guvernul grec și instituțiile financiare poate fi redusă la următoarele: tăieri de cheltuieli versus creștere de taxe, în special pentru avuți. Prima versiune a fost testată, fără succes, timp de 5 ani. Celei de-a doua Troika nu vrea să îi dea nicio șansă, chiar dacă e limpede pentru oricine că politicile recomandate de ei nu vor face decât să prelungească calvarul grecesc.
Care e problema? Suntem în fața unei obtuzități birocratice, a unei inerții instituționale? Sau, oare nu cumva instituțiile europene joacă politic? Ce altceva dacă nu o decizie politică este refuzul Troikăi de a extinde programul de asistență financiară până după data de 5 iulie, când va avea loc referendumul? În iulie 2012, Mario Draghi anunța că va întreprinde orice este necesar pentru a salva euro. Nu este aceasta decizie a Eurogrupului o aruncare a Greciei în faliment și în afara zonei euro cu bună știință? Și nu este aceasta o decizie politică?
Și ce altceva, dacă nu un joc politic este avertismentul Băncii Centrale Europene (BCE) din acest raport asupra riscurilor uriașe la care se va expune Grecia în cazul neîncheierii unui acord cu creditorii? Oare nu cumva BCE își depășește limitele mandatului? Nu ar fi prima dată când sub masca tehnocrației BCE trage sfori politice – amintiți-vă cum a fost forțat să demisioneze premierul George Papandreou, atunci când și-a anunțat intenția de a organiza un referendum pe tema bailout-ului, fiind înlocuit cu… fostul vice-președinte al BCE, Lucas Papademos!
Ipoteza cea mai plauzibilă e că Grecia trebuia să primească o lecție pentru tupeul de a provoca establishment-ul financiar-politic european. În toamnă, urmează alegerile din Spania și Portugalia, iar o victorie a Syriza ar alimenta simpatia pentru Podemos și socialiștii portughezi, punând instituțiile creditoare într-o situație imposibilă. Așadar, Greciei trebuie să i se dea o lecție dură, pentru a preveni surprizele politice în statele periferiei sudice a Europei.
Destul de previzibil, Banca Centrala Europeană a decis la începutul acestei săptămâni să înghețe furnizarea de lichiditate de urgență (ELA) la nivelul de vineri, iar din acest motiv Banca Greciei este forțată să impună restricții pe retragerile de numerar. BCE a folosit această amenințare și în cazul Ciprului, în 2013, riscând și atunci, ca și acum, ieșirea țării din zona euro. Doar că Grecia nu este Cipru. Cu o datorie din ce în ce mai ne-sustenabilă, cu o populație din ce în ce mai obosită și frustrată de politicile economice, ieșirea din zona euro s-ar putea să fie o soluție pentru Grecia. Cel mai probabil, nu e soluția ideală, nici cea mai bună și cu siguranță e un scenariu care va veni cu costuri mari, cel puțin pe termen scurt. Pe termen mediu, însă, s-ar putea să ofere o șansă de redresare economică mai bună decât programele de asistență financiară care nu fac decât să perpetueze la nesfârșit o situație pe care editorialistul Wolfgang Münchau o numește, inspirat, versiunea economică a infernului dantesc.
In discutia taxe mai mari versus cheltuieli mai mici, ai uitat sa mentionezi de colectarea deficitara (a taxelor) si de ce taierile de cheltuieli produc rezultate mai sigure. La fel, daca facem, comparatii intre state, de ce sa nu ne intrebam de ce cam toate de austeritate bazate pe taieri de cheltuieli in statele “avansate economic” au functionat. Sau mai dureros, hai sa comparam un pic Grecia eurozona cu Turcia nemembra?
De acord cu restul argumentatiei. Oricum Tsipras s-a ales pe platforma terminam cu bail-out-urile, si s-a cam tinut de promisiuni.
Ah, si inca ceva: unde naiba s-a mai vazut referendum pe chestiuni de fiscalitate, sau de politici economice? Cat de demagog sau inconstient sa fii sa intrebi oamenii “vreti tva mai mare, sau salarii mai mici”?
Articol impecabil.