Cum am rămas fără partide politice în România sau de ce trebuie să ne luăm politica înapoi

Are nevoie România de partide politice noi? Unul din efectele modificării legii electorale și a legii partidelor politice, la care se lucrează momentan, ar putea fi exact acesta – apariția unor partide noi. La ce bun, se întreabă unii, când încrederea în partidele politice este în scădere constantă? Doar 25% din populație declară că ar vota, ipotetic, cu un partid politic nou înființat, conform unui sondaj INSCOP.   Nici măcar în rândul noilor mișcări sociale, unde s-au concentrat rezervele de activism civic din ultimii ani, precum Uniți Salvăm, ideea de partid politic și politică nu este deloc populară. În toate protestele care au loc din 2012 încoace, se strigă constant Suntem apolitici. Generațiile care vin după noi nu dezmint această tendință – studiile despre tinerii din România, cum e cel realizat de Friedrich-Ebert- Stiftung România, ne arată că interesul acestei categorii de vârstă pentru manifestările politicii convenționale – vot, alegeri, partide – este foarte scăzut.

Îndrăznesc să afirm că acest dezinteres – chiar fobie – față de politică este rezultatul unei deformări sau mutații lingvistice, care pune semnul egalității între politic și partid politic. În accepțiunea uzuală a termenului, politic înseamnă partinic, respectiv apolitic vrea să însemne, de fapt, apartinic. Încrederea scăzută în partidele politice  antrenează o discreditare și delegitimare a politicii însăși, iar uzanțele limbajului  întăresc această atitudine – e greu să concepi politicul și politica în afara instituțiilor statului și a partidelor politice. Dar este oare justificată această echivalență între politică și activitatea partidelor politice?

De fapt, lucrurile stau exact pe dos. Marea, adevărata problemă în România e că NU avem DELOC partide politice. Organizațiile care azi își arogă titulatura de partid politic sunt, de fapt, niște extensii bolnave ale mecanismelor pieței, care folosesc diverse pârghii instituționale pentru atingerea unor scopuri preponderent economice. Partidele și-au pierdut natura politică devenind niște excrescențe economice care nu reprezintă nimic și pe nimeni, în afară de propriii lor lideri. Politicul, în ceea ce are el esențial, se află întotdeauna acolo unde e situat antagonismul central, acea fisură majoră din colectivitatea umană pe care politica o întrupează și o pune apoi în scenă. Pentru ca ceva să aibă un caracter politic, e necesar ca acesta să  reflecte și să reprezinte conflictele care traversează și divizează socialul, încercând să le găsească soluționarea prin jocul politic.  Atunci când jocul politic nu reprezintă o punere în scenă a acestor conflicte, el încetează să fie politic, devenind un soi de formă fără fond.

Or, adevăratele conflicte care străbat socialul nu sunt reflectate în nici un fel în viața politică românească și în speță în activitatea partidelor politice autohtone. Inegalitatea accesului și a distribuției, frământările cultural-identitare, bătălia pentru resurse – toate aceste probleme sunt evacuate din spațiul politic,  rezervat doar unui set restrâns de actori zis politici. Ceea ce ni se prezintă drept bătăli politice reprezintă cel mai adesea  lupte intestine ale clasei dominante: spre exemplu, pretinzând că se poartă în numele egalizării accesului, lupta anticorupție constituie principalmente o bătălie în interiorul elitelor politico-economice. De câte ori am avut în ultimii ani o politizare a jocului politic, aceasta s-a produs în urma unui impuls venit din afara partidelor, dinspre mișcările sociale, care au redesenat de fiecare dată problematica. Așa s-a întâmplat cu legea Roșia Montana, concepută ca o cârdășie între capitalul global și o mână de reprezentanți ai elitei locale și care doar urmare a protestelor străzii a fost rescrisă ca o narațiune politică. Așa s-a întâmplat cu proiectul de lege a sănătății, care dintr-un aranjament între principalii actori cu interese în sfera medicală s-a transformat, sub presiunea străzii, într-o problemă politică.

Funcția de bază a politicului – aceea de a căuta soluționarea și reglarea conflictelor din societate – este total ignorată și substituită prin căutarea de oportunități personale sau profituri economice. În acest moment, în România avem o sferă politică care este în fapt ne-politică și o sferă socială care e politică prin substanța sa, dar care nu poate îmbrăca formele politice tradiționale din cauză că accesul său la scena politică este blocat prin tot felul de legi și norme menite să mențină monopolul actualei clase așa zis politice asupra activității politice.

De aceea, avem nevoie de partide noi, care să mute conflictele din spațiul social în spațiul politic – singurul loc în care acestea pot fi  rezolvate pașnic, evitîndu-se războaiele civile sau revoltele. E nevoie de partide care să re-politizeze politica. Iar acest lucru e valabil atât în România, cât și aiurea, inclusiv în vestul Europei, unde politicul e exilat prin ideologia quasi-hegemonică a transpoliticului și a transideologicului, având în centru mitul tehnocratului  și a expertului atoateștiutor, mit născut pe ruinele deziluziei față de performanța partidelor politice tradiționale de-politizate.  Este o situație paradoxală – carențelor politicului li se răspunde prin soluția evacuării totale a politicului. Suntem in fața unei capcane,  rezultate din manipularea limbajului și din monopolizarea termenului de politic de către actualele instituții de stat și partide. În esența sa mitul tehnocratului, foarte popular și în România,  reprezintă o formă de inginerie socială,  născută din idea că prin știinta unor iluminați – experții – se pot aplana conflictele și se poate atinge pacea socială. Pacea socială e, însă, o utopie la fel de toxică, dacă vreți, precum utopia comunistă – singurul lucru realist și conform cu imperativul democratic este negocierea permenantă între diversele grupuri și interese, iar singurul ideal tangibil este reprezentarea corectă și întruparea fidelă de către politic a acestor interese.

Deși reforma electorală e imperios necesară,  rămâne sub semnul întrebării care vor fi rezultatele sale. Experiența formațiunilor politice de tip nou din alte țări,  cum ar fi Partidul Piraților din Germania este mai degrabă dezamăgitoare, acesta căzând în irelevanță, după ce cu un an înainte de alegeri sondajele situau intenția de vot pentru acesta  pe la 13%. Alte partide, precum Podemos sau Ciudadanos sunt abia la început de drum pentru a putea indica o direcție clară a evoluției noilor formațiuni. Intenția  de vot crescândă din sondaje ne indică doar saturația față de formele învechite de acțiune politică, dar nu garantează succesul demersului noilor formațiuni, așa cum nici un scor electoral mare nu înseamnă o schimbare a regulilor jocului politic și o repolitizare a acestuia. Presupunând că vom asista la crearea unor noi partide în România, fie ele de dreapta sau de stânga, rămâne de văzut în ce măsură vor reuși ele să transpună în act politic conflictele actuale și să forțeze sistemul politic către soluționarea acestora. La urma urmei, nu e deloc exclus ca democrația reprezentativă să fie pur și simplu inadecvată pentru punerea în scenă a conflictelor complexe care traversează azi socialul. Este posibil ca partidele politice, noi sau vechi, să fie pur și simplu structural incapabile să satisfacă exigențele vremurilor în care trăim. Iar dacă politicul e veșnic, formele politice sunt trecătoare. Cu ce va fi înlocuită democrația reprezentativă, în caz că va fi înlocuită? Nu știm, nu cred că cineva ar putea ști așa ceva, chiar dacă s-au scris volume despre democrația directă, despre democrația participativă sau despre democrația prin tragere la sorți. Și cred că tocmai aceasta e ideea – într-o democrație, imaginea și forma politicului sunt obiectul unui continuu proces de negociere și deliberare a actorilor.  Iar în acest moment, când politica nu a fost doar furată, ci a fost de-a dreptul anihilată de o minoritate privilegiată, marea provocare  pentru cetățeni este să își ia politica înapoi. Rămâne de văzut ce vor face după aceea.

foto: Daniel Vrăbioiu