Vești proaste, din ce în ce mai proaste, pentru salariații din România – în anul 2014, ponderea salariilor în PIB a fost cea mai mica din ultimii ani. În anul 2014, masa salarială din economie a reprezentat doar 35% din PIB, acesta fiind cel mai scăzut raport din ultimul deceniu.
Cum se face că deși salariul minim a crescut, deși numărul efectivului de salariați a crescut, deși economia a crescut (cea mai mare creștere din UE, se zice), cota parte din PIB, reprezentând salariile primite de români, s-a diminuat?
Lăsând la o parte argumentele „clasice”, dar hilare și amatoristice, cum e cel cu lenea românilor, una din explicațiile mai serioase este aceea ca participarea muncii e foarte scăzută în Romania. Avem puțini angajați, mulți bătrâni, mulți inactivi, mulți șomeri și „asistați sociali”, deci e normal ca partea ce revine muncii să fie mică. O fi așa ? Corelația dintre nivelul de ocupare și remunerare pare intuitivă, dar cifrele o contrazic. Alte state au rate de participare pe piața muncii mai mici decât România și cu toate astea remunerarea muncii e superioară. În 2011, Italia a avut o rată a participării pe piața muncii de 56,9,2% și remunerarea muncii a reprezentat 47,2% din PIB. Tot în 2011, Ungaria a avut o rată de participare pe piața muncii de 55,8% și remunerarea muncii a reprezentat 52,2% din PIB. România a avut o rată a participării pe piața muncii de 58,5% și remunerarea muncii a reprezentat 36,3% din PIB.
O altă posibilă explicație pentru ponderea mică a salariilor în PIB ține de numărul mare al agricultorilor în cadrul populației ocupate. Practic, gradul de ocupare de 62% (2014) este umflat artificial, întrucât aproximativ o treime din populația considerată ocupată e formată din lucrători pe cont propriu și lucrători casnici, cel mai adesea activând în agricultură. Cu rare excepții, acest segment de populație nu realizează venituri salariale. Așadar, nu gradul de ocupare, ci structura ocupării este cea care contează, iar această structură a ocupării, în care o treime din forța de muncă nu realizează venituri salariale, face ca masa salarială să fie trasă în jos.
Această ipoteză pare convingătoare, dar nu explică deloc evoluția din ultimii ani. În anul 2011, România avea 4,172 milioane de salariați și o pondere în PIB a salariilor de 36.3%. În 2014, în luna noiembrie, aveam 4,443 milioane de salariați, deci cu aproape 300.000 mai mult față de anul 2011, dar ponderea masei salariale în PIB era de…35%! În tot acest răstimp, numărul agricultorilor a rămas, cu mici variații, relativ stabil (conform Eurostat, în anul 2011 numărul celor ocupați în agricultură era de 2,234.6, iar în 2014, QII, de 2,135.0) – prin urmare agricultura nu ne-a tras în jos și nu explică evoluția negativă a ponderii salariilor în PIB. Ce observăm după 2011 este o creștere constantă a numărului de salariați, care merge mână în mână cu scăderea ponderii salariilor în PIB.
În cifre absolute (miliarde euro), masa salarială a crescut ușor în 2014 față de 2011, dar mult mai încet decât a crescut PIB-ul. Ca înseamnă acest lucru? Înseamnă că beneficiile creșterii economice nu au fost resimțite de salariați, ci exclusiv de capital. În schimb, vestea bună e că salariații români au devenit rentabili! Un studiu PwC ne arată că rentabilitatea angajaților români din multinaționale a crescut în 2014 față de 2011. Anul trecut, rentabilitatea capitalului uman era cu 16% mai mare decât media europeană și chiar mai mare decât media media ţărilor din Europa Centrală şi de Est. La asta, ar mai fi de adăugat că în 2013 productivitatea muncii în industrie, de exemplu, a crescut în termeni nominali cu 50%, iar câștigul mediu salarial a crescut cu doar 20%.
Grafic: Evoluția salariilor în PIB 2004-2014
Conform unor statistici furnizate de Cartel Alfa în baza datelor de la Inspecția Muncii, la jumătatea anului trecut în România existau peste 2 milioane de contracte de muncă active cu salarii brute mai mici de 900 de lei. Cel mai probabil, o parte din ele ascund salarii plătite la gri. Dar să fi crescut oare fenomenul de-fiscalizării din 2011 încoace? Păi, nu am adoptat noi în 2011 un nou Cod al Muncii, al cărui principal obiectiv declarat era eliminarea muncii informale și crearea de locuri de muncă? Nu vă amintiți cum trâmbița guvernul Boc, la nici o lună de la intrarea în vigoare a noii legislații a muncii, creșteri spectaculoase a contractelor înregistrate, proclamând solemn începutul „bătăliei cu munca la negru şi cu evaziunea fiscală”? Din două, una – ori munca informală a crescut după 2011, iar asta explică de ce beneficiile salariale nu se reflectă în statisticile privind ponderea salariilor în PIB, caz în care noul cod al muncii nu și-a atins obiectivul și atunci se pune din nou întrebarea de ce un guvern social-democrat nu îl modifică, așa cum a promis; ori salariații sunt plătiți mai prost, atât pe hârtie, cât și în fapt.
În ambele variante, fie că e plătit de-a adevăratelea cu salariul minim, fie că e plătit astfel doar pe statul de plată și restul banilor îi ia în plic, cel care e păgubit este tot salariatul. În ambele cazuri trebuie găsite modalități de creștere a salariilor atât de jure, cât și de facto. Din câte se pare, doar creșterea prin hotărâre de guvern a salariului minim nu este suficientă pentru o distribuție echitabilă a avuției între salariați și capital. Această inechitate survine pentru că în România angajatorii dețin o poziție de monopson – forța de muncă fiind excedentară și mai mare decât oferta de locuri de muncă, angajatorii își permit să decidă câtă forță de muncă cumpără și la ce preț. Această situație reflectă o problemă structurală a economiei românești și nu o putem schimba peste noapte. Ce putem face, însă, este să creștem puterea de negociere a salariaților. Cum? Prin creșterea puterii de negociere a sindicatelor. În momentul de față, sindicatele sunt paralizate în urma modificării legislației dialogului social din vara lui 2011: nu doar că nu există contract colectiv la nivel național, dar nu există nici contracte colective la nivel de sectoare de activitate!
Cu puțin timp în urmă, Comitetul European asupra drepturilor sociale, parte integrantă a Consiliului Europei, a dat publicității un raport în care acuza România de încălcări grave ale Cartei Europene a Drepturilor Sociale. Raportul afirmă că în țara noastră se încalcă dreptul la o remunerație echitabilă. Remunerație echitabilă înseamnă că salariul minim net trebuie să fie superior pragului minimal de 50% din salariul mediu net. În România, constată raportul, salariul net minim național reprezintă doar 34,32% din salariul mediu net, valoare inferioară nivelului minimal și nu constituie o remunerație decentă în sensul art, 4.1 al Cartei. Mare și lat, acest lucru înseamnă că prin actualele politici, care permit și încurajează nivelul de salarizare actual, în România se încalcă unul din drepturile fundamentale. Acest lucru ar trebui să și-l asume toți cei care, deși se pretind mari apărători ai valorilor europene, propovăduiesc politica salariilor joase, politici anti-sociale și anti-sindicale. Valorile europene nu sunt o abstracțiune și nici un duh sfânt imaterial și imprecis – ele sunt consfințite prin diverse acte și tratate, care sunt expresia juridică a acestor valori. E dreptul oricui să considere că drepturile sociale, precum cele stipulate în Carta Europeană a Drepturilor Sociale nu sunt drepturi fundamentale ale omului, ci mofturi socialiste. Dar în acest caz, să fie clar că suntem în fața unei poziții contrare mult îndrăgitelor și mult invocatelor valori europene și că poziția aceasta îi apropie pe emitenți de o viziune asiatică, nu de una europeană.
si in germania, economia duduie, insa multi patroni se plang ca de cand cu salariul minim trebuie sa dea oameni afara (pana acum platea statul diferenta sa nu fi chiar sub nivelul celor pe social, salariul minim e un pic mai mare decat ajutorul social).
multi economisti zic ca germania ar trebui sa mareasca salariile, ori castigi ca lumea, or lasi si pe francezi sau spanioli sa mai dea la sapa, si s-ar mai echilibra balanta productivitatii in zona euro.
iar neoliberalii (adeptii pietei care regleaza tot, desfiintarea ajutorului social) se pare ca nu stiu ca doar in comunism munca era obligatorie
Eu nu cred ca implicarea sindicatelor poate fi o solutie. De altfel, sindicatele reprezinta doar o mica parte a salariatilor si in special cei angajati in sectorul de stat. Nici un patron normal nu ar permite infiintarea unui sindicat la el in firma. De ce ar face-o. Se cunosc interesele si modul de operare a acestor organizatii. Luati ca exemplu nume marcante din istoria sindicalistilor din Romania, lideri de umplutura ce urmareau interesele personale sau de grup, nicidecum grupul angajatilor. Un Miron Mitrea, Victor Ciorbea sau Liviu Luca, Marius Petcu…Problema la noi este acest Cod al muncii, care nu ajuta cu nimic angajatul de la privat. Exista doua lumi , lumea angajatului la stat sau in companii de stat Regii Autonome, cu toate drepturile si avantajele ce decurg de aici si cei ce lucreaza la patroni, sclavii cu acte in regula, care au doar dreptul sa schimbe locul de munca daca nu le convine tratamentul. Rezolvarea ar fi un CM echitabil si cu respectarea drepturilor atat pentru cei angajati la stat cat si pentru cei de la privat.