URIAȘA MIZĂ A REDEVENȚELOR: MINIM UN MILIARD DE EURO ANUAL! Ce spun Academia Română, ASE și laureatul Nobel pentru economie Joseph E. Stiglitz

Informația făcută publică de către Hotnews, legată sumele la care are dreptul statul român de pe urma exploatării resurselor miniere și, îndeosebi, a celor petroliere, a redeschis subiectul amânat de premierul Victor Ponta în campania electorală. Conform surselor Hotnews, Guvernul ar urma să reglemeteze această problemă printr-o ordonanță de urgență (așadar, fără dezbatere publică), soluția aleasă fiind și cea mai proastă posibilă: renunțarea la redevențe și înlocuirea lor cu o taxă pe profitul companiilor din domeniu. Miza este una uriașă, în joc fiind minim un miliard de euro anual, pe care statul îi poate încasa începând cu 2015, sau la care poate renunța în favoarea companiilor din domeniu, cum a făcut în ultimii zece ani.

De ce e riscantă ideea taxării profitului

Practica, la nivel național și internațional, arată că taxarea profitului (indiferent de cât de mare este, teoretic, taxa) este perdantă, companiile preferând să plătească milioane și chiar zeci de milioane de euro sau dolari unor avocați sau experți financiari pentru a face ca profitul de sute de milioane și de miliarde de euro ori dolari să se evapore în acte, suma taxată fiind minoră în raport cu profitul real al companiei. E o problemă cu care se confruntă atât state democratice cu instituții consolidate și cu experiență în urmărirea traseului banilor, și cu atât mai mult statele în curs de dezvoltare, cu sisteme democratice fragile și cu instituții aflate în stadii incipiente de modernizare.

În ciuda tăcerii păstrate de guvernanți, subiectul redevențelor din industria extractivă nu este, totuși, nou în dezbaterea publică. Datorită, în principal, Afacerii Roșia Montană, și, în ultima perioadă, și a controversei legate de exploatarea gazelor de șist, problema a fost abordată în rapoarte și luări de poziție al Academiei Române și ale unor cadre didactice la Academia de Studii Economice (ASE). De asemenea, problema este analizată în studii internaționale, publicate și în România, cum e cel al lui Joseph E. Stiglitz, fost vicepreședinte și economist șef al Băncii Monidale, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2001. Astfel, la ora actuală, există două mari abordări la nivel mondial, atât în teorie, cât și în practică, ambele considerate a fi mai avantajoase decât taxarea unui profit greu de evaluat în realitate.

Împărțirea producției

Împărțirea producției presupune un contract asemănător până la un punct celui existent în agricultură, când proprietarul unui teren îl arendează ”în parte”, nu pentru o sumă fixă de bani. Astfel, arendașul își asumă toate costurile exploatării și valorificării producției, în schimbul unei cote fixe din producție (de la 30-50%) care i se cuvine de drept proprietarului terenului, indiferent de faptul că arendașul face sau nu profit de pe urma cotei care îi rămâne. Diferența majoră constă în faptul că în cazul arendei din agricultură, la finalul contractului, terenul rămâne proprietarului. În cazul industriilor extractive, la finalul contractului resursa este epuizată drastic ori, de cele mai multe ori, epuizată definitiv. Ulterior, proprietarul de drept (statul) nu mai poate obține alte beneficii de pe urma ei (asta dacă nu rămâne și cu costuri sociale și de mediu dacă acestea nu au fost incluse just în costurile de exploatare și suportate de către companii). Din acest motiv, specialiștii (inclusiv cei din Academia Română) susțin că partea (cota) statului (proprietarului) trebuie să fie mult mai mare, ajungând până la 80%.

”În lume (mai ales în Orientul Mijlociu și Asia Centrală) în loc de concesionare se practică așa numitul production sharing agreement (acord de împărtire a producției). Potrivit acestui tip de relații între un stat și o companie de extracție a unor resurse minerale (de obicei petrol), după ce compania își acoperă costurile de capital și operaționale, producția este împărțită între stat și companie, de obicei 80% pentru statul respectiv și 20 % pentru companie.”

Poziția Academiei Române privind proiectul de exploatare minieră de la Roșia Montană, octombrie 2013.

Afrodita Iorgulescu, cadru didactic la ASE și membru în Grupul de Lucru pentru Roșia Montană în cadrul acestei universități, arată (vezi aici) că împărțirea producției a fost aplicată în România în primii ani după 1990, reunțându-se în mod inexplicabil la soluție.

”Contractul de împărţire a producţiei (Production Sharing Agreement, PSA pe scurt) a fost introdus în Indonezia în 1966 pentru petrol. În PSA, după modelul arendei din agricultură, contractorul “operează pe riscul şi cheltuiala sa, şi primeşte o cotă specificată din producţie ca recompensă. Astfel, diferenţa principală faţă de concesiune este proprietatea resursei minerale. Dacă sub concesiune tot petrolul brut produs aparţine contractorului, sub PSA el este în proprietatea guvernului gazdă, şi cota din producţie alocată contractorului poate fi privită ca plată sau compensaţie pentru riscul asumat şi pentru serviciile oferite.”

Să observăm că în perioada 1990-1995, în România, regimul juridic de punere în valoare a petrolului a fost împărţirea producţiei, nu concesionarea (a se vedea de exemplu “Contractul de explorare şi împărţire a producţiei” (87 pagini) încheiat la 6 august 1992 (H.G. 570/1992) între Rompetrol S.A. (‘COMPANIA’) şi companiile Enterprise Oil Exploration Limited şi Canadianoxy (Romania) Ltd. (‘CONTRACTORUL’) – actualmente între ANRM. şi Sterling Resources Ltd. – contract desecretizat în 2009 şi aflat pe site-ul ANRM ( www.namr.ro ). Din acest contract, vedem că la împărţirea producţiei de ţiţei brut statul avea 45% şi companiile străine aveau 55 % (Art. XII, pag. 28). După 1995, legile petrolului (din 1995, 2004) şi minelor (din 1998, 2003) au înlocuit împărţirea producţiei cu concesionarea, şi au fost concepute în spiritul politicii “porţilor deschise” (deplină egalitate de tratament între capitalurile străine şi cel naţional), fiind din ce în ce mai defavorabile statului român: legea petrolului nr. 134/1995 prevedea concesionarea, cu redevenţă variabilă, în natură, pentru ca în legea petrolului nr. 238/2004, redevenţa petrolieră să devină fixă, în bani, nu în natură, de maximum 13,5 % pentru zăcăminte care produc peste 100.000 tone/trimestru la ţiţei/condensat şi de maximum 13% pentru zăcăminte care produc peste 200 milioane m.c./trimestru la gaze naturale.

De ce oare a fost legiferat regimul unic al concesiunilor, excluzându-se astfel împărţirea producţiei încă în Constituţia din 1991? Se ştie doar că pentru o ţară săracă (cum este şi România) este avantajoasă împărţirea producţiei, nu concesionarea. Cineva de la ANRM a spus că din cauză că în ţările Uniunii Europene se foloseşte concesionarea; dar Malta şi Cipru sunt în Uniunea Europeană (din 2004) şi folosesc împărţirea producţiei.”

În analiza făcută, Afrodita Iorgulescu susține că ar fi necesară amendarea Constituției, pentru eliminarea prevederii conform căreia resursele minerale ar putea fi exploatate doar prin concesionare.

Statul, proprietarul resursei și beneficiar al întregului profit

O a doua abordare, și mai radicală decât împărțirea producției, este cea care pornește tot de la faptul că statul este proprietarul de drept al resurselor minerale. Conform acestui drept, compania de exploatare are dreptul doar la acoperirea costurilor de producție și la remunerarea serviciilor de exploatare și marketing, întregul profit urmând să revină statului. Adeptul acestei abordări este cunoscutul economist Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel. Studiile sale se bazează pe o vastă experiență în domeniu, din perioada în care a fost vicepreședinte și economist șef al Băncii Mondiale.

”Mita, înşelăciunea şi negocierile lipsite de fairplay – toate acestea diminuează profiturile care le revin de drept ţărilor în curs de dezvoltare. Acestea obţin mai puţin decât ar trebui, iar companiile obţin mai mult. În cadrul unei pieţe competitive, companiile miniere şi petroliere ar trebui doar să-şi recupereze capitalul, iar profitul să revină ţării care deţine resursele. Economiştii numesc valoarea resursei care depăşeşte costul exploatării drept ”renta” resursei naturale. În cadrul unei pieţe competitive, companiile petroliere ar trebui să fie remunerate pentru serviciile lor de exploatare şi marketing şi nimic mai mult; întreaga ”rentă” a resursei naturale aparţine ţării respective.

Joseph E. Stiglitz (”Mecanismele globalizării”, editura Polirom, 2008, capitolul ”Cum scăpăm de blestemul resurselor”, subcapitolul ”Însușirea avutului public”, pag. 127)

În cadrul aceluiași capitol al lucrării citate, Stiglitz mai evidențiază două lucruri esențiale: faptul că marile companii ”ajută” guvernele să găsească explicații pentru că încasează extrem de puțin, respectiv faptul că încasările mai mici au ca efect mai puține investiții publice în infrastructură, educație, sănătate, dezvoltare.

”Companiile petroliere, de gaze şi cele miniere urmăresc prin strategiile lor ca guvernul să obţină cât mai puţin posibil – în timp ce, concomitent, ajută guvernul să găsească argumente care să explice de ce este bine sau chiar necesar să primească atât de puţin. Companiile pot susţine că dezvoltarea regiunii aduce mari avantaje sociale, astfel că ea ar trebui încurajată. Cedarea resurselor, afirmă ele, face posibil acest lucru. De fapt, cedarea resurselor înseamnă pur şi simplu că guvernul dispune de mai puţini bani pentru a susţine financiar infrastructura, şcolile şi alte facilităţi absolut necesare pentru dezvoltarea regiunii. Înfiinţarea unei mine poate fi costisitoare, însă aceasta înseamnă doar că guvernul va primi mai puţini bani prin licitaţia competitivă decât în cazul în care mina ar fi fost mai puţin costisitoare. De prea multe ori, pentru ţara respectivă, singurul avantaj legat de mină constă în puţinele locuri de muncă pe care le crează, iar daunele ecologice create prin exploatare pot duce la dispariţia unor locuri de muncă în alte locuri şi, uneori, în viitor, pot cauza costuri bugetare imense, guvernul fiind silit să suporte cheltuielile de ecologizare”.

În fine, Stiglitz mai arată că eficiența companiilor private de exploatare a resurselor în raport cu cele de stat este un mit. În realitate, din Malaysia și până în Chile, există companii miniere de stat foarte eficiente și competitive la nivel național și internațional, în timp ce corporațiile multinaționale ”sunt tentate să înșele – să plăteacă mai puțin decât trebuie – pentru că astfel pot obține profituri extrem de mari”. La aceasta se ajunge fie pentru că guvernele nu au experiență în negocierea contractelor de exploatare, fie din cauza corupției, fie ca efect cumulat al ambelor situații.

Situația actuală în România (până la 31 decembrie 2014)

La ora actuală, companiile care produc petrol și gaze naturale (cu precădere OMV-Petrom și Romgaz, cu 95% din cota de piață) plătesc redevențe cuprinse 3,5% si 13,5% din producție, în funcție de tipul zăcămintelor de hidrocarburi. Actualele cote sunt valabile până la sfârșitul acestui an, regăsindu-se și în contractul de privatizare a companiei Petrom cu grupul austriac OMV.

Legea 555/2004 privind unele măsuri pentru privatizarea Petrom, art. 15:

“(1) Pe o perioada de 10 ani de la data finalizării vor fi menținute nivelul procentual, baza și modalitatea de calcul al redevențelor datorate de societate conform contractelor individuale de concesiune încheiate de aceasta, aplicabile la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Până la data de 31 decembrie 2014, prevederile alin. (1) se aplică, la cerere, tuturor titularilor de acorduri individuale de concesiune în domeniul explorării și exploatării zăcămintelor de petrol și gaze naturale, încheiate cu ANRM”.

Chiar și în cazul acestor prevederi extrem de perdante pentru România, statul încasează anual, din redevențe, aproximativ 200-250 milioane de euro. O sumă de 4 până la 6-7 ori mai mică decât ar avea dreptul conform abordărilor prezentate mai sus și care se practică în alte țări din lume. Cu siguranță, soarta a mai bine de un miliard de euro anual în plus sau în minus la bugetul statului reprezintă o miză care nu poate fi expediată și ”rezolvată” printr-o ordonanță de urgență, la întoarcerea din concediul de relaxare din Dubai a premierului Victor Ponta.

***

Citește pe aceeași temă și:

Lucian Davidescu: Singura variantă corectă de taxare a petrolului: tot profitul la bugetul public

 

 


Recomandări

25 thoughts on “URIAȘA MIZĂ A REDEVENȚELOR: MINIM UN MILIARD DE EURO ANUAL! Ce spun Academia Română, ASE și laureatul Nobel pentru economie Joseph E. Stiglitz

  1. KERBERUS

    Prin 1997 CONNEX platise o taxa de 50 milioane dolari pentru achizitie licenta! Sotia mea, adevarata eroina ANTICOPUTIE din min fin (dosarele TVA -Ovidiu, BOERICA, Jaf la cutea lui Remes si multe altele pe TVA, dos Patriciu 2004, Copos -loteria, ANRP 2012, actualele scandaluri cu zaharul, cu carnea de pui, TOATE declansate in urma rapoartelor ei, etc) a descoperit ca anul urmator actionarii repatriasera peste 60 mil dolari, DOAR pentru chelt cu Know how!
    A raportat, Rusanu era s-o dea afara!
    Asa ca in Romania e absolut INTERZISA luarea in calcul ideea taxarii profitului! Cei mai buni specialisti ii au evazionistii!

    Reply
    • Mihai Gotiu Post author

      @ Kerberus: sper să nu fi înțeles că aș fi cu ceva împotriva taxării profitului :) ; chiar din ce scrieți arătați una dintre modalitățile prin care companiile reușesc să dilueze/diminueze profitul, în așa fel încât oricât de mare ar fi (din punct de vedere procentual) taxarea, de taxat se taxează foarte puțin;
      în cazul industriilor extractive există modalități (practicate deja în alte țări din lume) prin care se poate împiedeca acest lucru

      Reply
      • KERBERUS

        asta e, daca sunt , sa le infatisam, sa aratam cum se poate incasa, intr-adevar o redeventa, sau taxa, “reciproc avantajoasa’!

        Reply
        • Lucian Davidescu

          @KERBERUS
          Metoda este simplă, se numeşte cost recunoscut – pentru că profitul poate fi determinat şi după o metodă administrativă, nu doar după cea contabilă. Concret, companiei îi este recunoscută drept cost o anumită valoare (poate fi inclusă aici şi o mică marjă de câştig operaţional) iar restul până la preţul pieţei se consideră automat profit. Iar ca să nu existe dubii, se poate face licitaţie pentru stabilirea câştigătorului – cu unic criteriu cine dă mai mult la stat.

          Reply
  2. Mihai Gotiu Post author

    @ Valentin M. Ionescu: v-aș publica punctul de vedere dacă îl curățați de atacuri la persoane și etichetări

    Reply
  3. mocoteo

    Cea mai buna solutie pentru exploatarea resurselor NOASTRE naturale ar fi o asociere intre stat si investitorul privat indiferent daca este strain sau roman.Daca investitorul considera ca o redeventa de 5% este ‘eligibila’ atunci tot 5% sa fie ponderea lui asocierea mai sus mentionata.Binenteles ,ca la orice afacere ,investitiile efectuate de investitorul profesionist in ale extractiilor se vor amortiza in timp.Ar merge si un comision ‘european’ de 5% din cifra de afaceri pentru management sau consultanta oferit investitorului,ca deh,statul roman nu este un bun administrator :D !
    La final ,o cota parte din profitul obtinut din exploatare sa se imparta tuturor cetatenilor romani-ca de aia resursele astea naturale sunt ale noastre,ale tuturor,lasate mostenire de stramosii nostri-,acest tip de impartire fiind deja practicat in unele tari arabe si in Norvegia,daca sunt bine informat!
    Resursele astea nu sunt mostenirea masii lui ponta-mare sforaitor al independentei energetice-,nici a lu’ masa lui basescu-alt mare sforaitor al independentei fata de Rusia-,precum nici ale nastasilor,taricenilor si bocilor care le-au dat pana acum pe nimic!Sper ca primii politruci care isi vor lua condamnari privitor la siguranta nationala sau subminarea economiei nationale sa s-i le ia pentru proasta gestiune a resurselor nationale!
    Daca cumva in acest moment nu suntem in stare sa exploatam resursele mai sus metionate ecologic si profitabil atunci sa le lasam nepotilor sau stra-nepotilor nostri sa le exploateze ei!

    Reply
  4. Daria

    Imi pare rau, domnule Gotiu, dar ceea ce sustineti nu este corect, sau mai degraba este foarte superficial. Va spun asta pentru ca tocmai scriu o lucrare pe aceasta tema, pe care am sa v-o trimit atunci cand va fi gata.

    Pe scurt, redeventele petroliere sunt de doua tipuri, in functie de baza de calculare: redevente pe cifra de afaceri sau pe profit. Nu cred ca se pune problema sa se renunte la redevente, ci sa se schimbe baza de impozitare de la cifra de afaceri la profit.

    Redeventele pe cifra de afaceri, cele actuale, sunt ineficiente din punct de vedere economic pentru ca descurajeaza investitiile. Practic, tot riscul cade asupra investotorului privat, care are de platit redevente indiferent de cat de mult profit obtine, cum evolueaza costurile de productie, etc. Stiu ca multa lume crede ca bogatii ca si noi nu mai are nimeni, dar realitatea este ca zacamintele convetionale din Romania sunt vechi, pe cale de epuizare, iar cele de la Marea Neagra sunt inca incerte si greu de explorat, Marea Neagra prezentand cateva particularitati care fac exploatarea mai grea decat in alte parti, cum ar fi Marea Nordului. Deci e nevoie de un sistem fiscal care sa incurajeze investitorii sa vina, nu doar sa ii tinem captivi pe cei cativa care au venit deja si sa ii alungam pe restul.

    Redeventele pe profit au practic cam acelasi rezultat cu un acord de impartire a profitului. Statul devine partner: cu cat mai mare este profitul companiilor petroliere, cu atat mai mare si portia statului de x%. Cat de mare sa fie acest x% se poate discuta. Se pot face si diverse calcule care sa demonstreze ca un impozit de x% pe profit aduce aceleasi venituri ca si unul de y% pe cifra de afaceri, dar cel pe profit incurajeaza mai mult investitiile. Desigur, exista riscul ca producatorii sa isi exagereze costurile si sa transfere profiturile in afar tarii, deci e nevoie de supreveghere atenta a acestora, audit, etc, dar asta nu diminueaza ideea ca, cel putin in teorie, redeventele pe profit, mai ales la exploatarile foarte costisitoare de tip off shore, nisipuri bituminoase, etc. sunt cea mai buna solutie, practicata cu succes in diverse tari ale lumii.

    Reply
    • Mihai Gotiu Post author

      @ Daria: eu nu susțin, ci prezint opiniile Academiei Române, ale unor cadre didactice de la ASE și ale unui laureat Nobel în economie, care în cadrul funcției de vicepreședinte și economist șef al Băncii Mondiale a documentat și analizat direct zeci și sute de cazuri din domeniu;
      ca opinie personală, e absolut normal ca riscurile să fie asumate de către investitor (la fel cum un arendaș își asumă riscul ca din cota lui parte să nu-și acopere costurile dacă e un an secetos, dacă sunt inundații etc.) ; riscul e singurul considerent pentru care se poate accepta ca o companie să facă și profit, nu doar să-și acopere costurile operaționale, de management, remunerații etc.; dincolo de costuri de operare, remunerația ar fi singurul lucru la care ar avea dreptul administratorul unui zăcământ dacă nu-și asumă și alte riscuri;
      nu-i alungă nimeni pe investitori, așa cum alte companii lucrează în Europa cu marje de profit de 2-5% nu văd niciun motiv pentru care ar veni în România doar dacă li se asigură o marjă de profit de 20% ; sunt convins că OMV ar continua să exploateze și dacă câștigă ”doar” 200 de milioane de euro/an, sau 100 de milioane de euro din România, nu doar dacă pleacă în fiecare an cu aproape un miliard;
      altfel, din punct de vedere teoretic se pot face oricâte calcule, practica arată însă că ”tentația de a înșela” a companiilor multinaționale, la care se referă Stiglitz, este cât se poate de reală, nu e o invenție

      Reply
      • Daria

        Nu vreau sa lungesc prea mult discutia, dar pe scurt ideea ca investitorii vor veni si la un profit ceva mai mic (cat de mic?) s-ar putea sa nu tina. Investitorii acestia nu se gasesc chiar pe toate gardurile, tehnologia si capitalul sunt limitate. Platformele de explorare si exploatare la Marea Neagra, de exemplu, costa mult pentru ca trebuie aduse din alte parti, demontate si transporate pe bucati prin Bosfor, apoi reconstruite. Ca si investitor, pentru a dezafecta o plaforma din alta parte si a o aduce in Romania trebuie sa ai cat-de-cat niste garantii ca, in cazul fericit ca descoperi un zacamant suficient de mare pentru a merita exploatat, partea ce iti ramane tie dupa taxe e cel putin la fel de mare cat ai fi castigat in alta parte a lumii. Si Romania concureaza cu multe alte zone ale lumii pentru a atrage aceste investitii.

        Pe langa taxe, mai sunt si alti factori care conteaza poate la fel de mult pentru investitori: diversele reglementari, viteza cu care se pot obtine diverse autorizatii, banii care poate (?) trebuie dati pentru diverse spagi, stabilitatea legislativa si fiscala, etc. Si pentru ca la aceste capitole Romania nu sta la fel de bine ca Norvegia sau Anglia, de pilda, va trebui sa ne multumim cu taxe mai mici decat Norvegia sau Anglia pentru a atrage un investitor sa vina la noi si nu in Norvegia sau Anglia. Asta e partea cea mai trista: trebuie sa ne multumim cu taxe mai mici pentru a compensa deficitul de eficienta, organizare si transparenta comparativ cu competitorii nostri. Sau, invers, trebuie sa reparam toate aceste ineficiente inainte de a ne permite sa practicam aceleasi taxe ca si tarile din G20, de exemplu.

        Ma repet, redeventele pe profit se practica deja in diverse tari, dar e nevoie de o supraveghere atenta a costurilor firmelor din domeniu. Redeventele pe cifra de afaceri sunt o solutie mai putin fericita, un fel de “second best”, atunci cand cele pe profit nu se pot implementa din diverse motive, inclusiv populism.

        Reply
        • Mihai Gotiu Post author

          @ Daria: nu există absolut niciun motiv just pentru a ne mulțumi cu taxe/redevențe mai mici; or fi ei puțini investitorii din domeniu, dar deabia așteaptă unul să-i ia locul altuia la borcanul cu miere, și când e vorba să câștige 100-200 de milioane de euro/an (chiar dacă nu un miliard) nu-mi fac probleme că nu s-ar găsi cine să se bage

          Reply
          • Cristian Ioan

            Raspuns punctual, la acest replay: mi se pare 100% corect! In unele domenii exista concurenta puternica, trebuie sa fi competitiv, dar la cedarea resurselor, nu exista niciun motiv sa le dam pe degeaba!

  5. BIBICU

    In Norvegia si Marea Britanie se permite obtinerea de catre firmele specializate din cele 2 domenii ale extractie de petrol si gaze a unui profit de bun simt;
    Norvegia: taxă pe supraprofit de 50% care se adaugă la un impozit pe venit de 28%;
    Marea Britanie: taxă pe supraprofit de 20% care se adaugă la un impozit pe venit de 30%.
    Ro a reusit prin privatizarea industriei petroliere de catre OMW sa mareasca pensiile austriecilor cu 17% va dati seama CHILIPIR nu GLUMA. Despre ce rationalitate sau normalitate se poate vorbi in stabilirea redeventei in Ro la petrol si gaze sau hidro-energie. Traim in tara haiducilor si a mafiotilor……….

    Reply
  6. Pingback: Mobilizare la proteste pentru redevențe | România curată

  7. gigi

    Daria pe timpul lui Ceausescu Romania era in stare sa-si exploateze singura resursele si astazi de ce nu s-ar mai putea, arunca draq lucrarea aia la cre lucrezi, s-au laso ca hartie de urgenta la o toaleta publica

    Reply
  8. Pingback: Mai guvernează cineva România? Are vreun lider din PSD curajul să-i dea două palme lui Victor Ponta, să-l trezească la realitate? | România curată

  9. Cristian Ioan

    De ce este nevoie de Academie si de Premiul Nobel ca sa itelegi ca 4% e derizoriu?!
    De acord, pentru a defini “cel mia bun sistem”, este nevoie de EXPERTI, dar chiar si un copil de clasa a patra isi poate da seama ca ideea “rfenuntam la redevente” este catastrofala!
    Pentru faza cu taxarea profitului, trebuie un pic mai mult decat clasele primare, dar nu mult mai mult: orice sustem de taxare exclusiv a profitului va determina firmele sa raporteze numai pierderi, sa declare profit zero!
    Ce, eu cand cumpar PAINE< nu trebui sa dau bani, merge sa ii promit producatorului ca o sa il platesc din profitul pe care il voi obtine mancand painea?!

    Reply
  10. Dan

    Mihai, ti-am citit cartea despre Rosia. Foarte bine documentata dar ai o problema; nu intelegi economie, tehnologie si investitii. Cred ca esti jurnalist de meserie; nu ajunge! Posibil pentru ca nu ai lucrat efectiv in vre-o fabrica, firma de investitii sau intr-o universitate civilizata sa vezi cat de greu se fac banii.

    Parerile de la Academie, ASE si Stiglitz sunt fragmente care sa-ti intareasca o opinie ante-formata. As vrea sa citesti si lucrari ale lui Stiglitz de cand era mai tanar.
    Daria e economist si are punct de vedere foarte valabile, te rog sa-i contrapui convingerile tale. Pe modelul tau faci si popii la biserica ” eu sunt doar un ventriloc al lui Dumnezeu…sau mesager, Dumnezeu a zis, a facut”. Cum naiba sa te opui lui Dumnezeu, definit ca etern si infinit”. Nu! Un om educat citeste, intelege, compara cu experienta anterioara si emite pareri educate pentru care e gata sa moara sau sa fie lapidat. Asa sa spui ca au zis aia sau ailalti e incorect etic. Eu pot sa-ti demontez afirmatiile Academiei si ASE-uli daca ar fi reale. Vreau sa ne dai un nume de academician sau profesor la ASE care-si pune reputatia la bataie pentru opiniile exprimate.

    Romanii au o parere extrem de romantica despre tara lor si asta dauneaza judecatii juste. Romania este numita Romanistan in cercurile de afaceri din cauza riscului politic, adica coruptie. Cine crezi tu ca-si risca reputatia firmei pentru o asemnea tara. Ai vazut ce s-a intamplat cu investitiile Harvard in paduri? Out immediately!!

    Zacamintele devin ale poporului cand le va putea scoate din pamant si va putea incasa profitul. E ne-etic sa crezi ca cineva poate veni, investi know-how, management attention, bani pentru ca in final a imparti cu statul sau poporul roman.
    Daca le lasati in pamant va blesteama milioanele de romani care nu au, acum, ce manca si ce imbraca. Poate in viitor nu va mai fi nevoie de ele. Esti dispus sa primesti o pedeapsa pentru influenta pe care o raspandesti si care s-ar putea sa fie extrem de toxica?
    Barick Gold a vrut sa investeasca in Romania, au fost alungati de spagarii statului, adica reprezentatii poporului. Au plecat in Mongolia unde i-au asteptat cu covor rosu de la aeroport pana la mina unde vroiau sa investeasca.
    1. Inainte de privatizare Galati-ul pierdea 1m USD pe zi. Dupa 3 ani facea profit 1M USD pe zi. Restul de 1350 de uzine si fabrici care n-au avut norocul sa gaseasca un ” escroc” ca si Mittal au ajuns fier vechi in buzunarale mafiei securiste.
    2. Inainte de privatizare Petrom era jefuita sistematic de mafia guvernamentala, era pe pierderi. E.g. Mii de de vagoane de petrol s-au vandut in Iugoslavia de catre …nu dau nume.

    3. Daca e asa usor de obtinut capital pe piete de ce statul roman nu intra in co-participatiune cu investitori si sa imparta profitul dupa cota depusa initial? Mai mult statul poate obtine capital cu garantii suverane cu dobanda foarte mica, 3.5% anul asta. Mai mult, statul poate investi100% si angaja o companie sa-i faca explorare / exploatarea si sa ia nu 80% din profit ci 100%. Cred ca voi vreti sa pacaliti vre-un prost de investitor. Prostii nu au bani, nu-i mai cautati.

    4. Deci tu refuzi un sistem de redevente de 6%, sa zicem la aur, si propui ca sa ia statul 50% sau chiar 80% din productie. Dumenzeule, pe ce lume traiesti?
    Sa zicem ca avem o investitie care produce in x ani 400 tone de aur. Dupa legislatia actuala statul ia 6 x 400 = 24 tone fara sa miste un deget. Investitorul are un profit net anual cam de 5-7% din vanzari, adica va avea o crestere de capital neta de … 24 de tone. Adica 50-50 cu statul -unde e problema mai omule? Daca contesti acel 5-7 te rog sa urmaresti rapoarte financiare pe cateva expolatari mari din lume. Stiu, kapitalistii mint si fura.

    5. Afacerea Rosia Montana nu este o afacere. Reia calculele, compara cu expertiza ta in minerit si vezi ce iese. Este un marketing stunt si acest proiect nu era pornit ca sa fie realizat. Nu se pot procesa 27.000 tone de minereu pe zi intr-o arie locuita de 200.000 de oameni. Nu se poate pur si simplu.

    6. KI -un om cu mintea la locul ei si cu gandire carteziana – a zis – redevente impartite intre stat, comunitate si proprietarul de teren. Sa zicem 5%-1%-0.5%. Din nou: 7% redeventa inseamna teoretic 50% din profitul net.

    7. Din cauza ca ” ecologistii” nu ofera si solutii toata lumea investitionala fuge de Romania ca de dracu. Cred ca a venit momentul sa va asumati si raspunderea pentru toata vorbaria debitata in spatiul public. Vorbarie in mare parte fara sens economic.

    Te rog sa publici si aceste convingeri.

    Reply
    • Mihai Gotiu Post author

      @ Dan: nu confunda contabilitatea cu economia; economia este o știință socială (umanistă), nu matematică (reală) – economia care uită funcția ei socială e un non-sens; o afacere nu există pentru ”a face bani”, ci pentru a îndeplini funcții sociale;
      pentru a lua un singur exemplu din lista pe care o enumerați: când Galațiul era pe pierdere, înainte de privatizare, erau de 3-4 ori mai mulți angajați – nu era rentabilă, dar subvențiile ajungeau tot la niște cetățeni români (nu era echitabil, că asta însemna că pierderea era acoperită din veniturile mai mari ale altora); după privatizare, combinatul a ajuns ”profitabil” tăind drastic numărul de angajați și primind energie electrică la preț preferențial (adică tot subvenționată, însă mascat, prin faptul că ceilalți consumatori de energie – firme mai mici sau persoane fizice – plăteau un preț mai mare); profitul ăsta (care de fapt e o subvenție) ajunge în buzunarul unui privat și se externalizează… cu cât suntem mai câștigați?
      în cazul particular al extragerii aurului povestea e și mai dură: pentru că nu există nicio necesitate reală pentru a-l extrage – necesarul industrial (undeva pe la 10% din aurul DEJA extras) poate fi acoperit din reciclarea celui folosit deja în industrie – restul de 90% e folosit în industria bijuteriilor (40%) și speculă bancară (depozitat în bănci – 50%); unde e necesitatea socială să distrugi munții și resursele pentru mii de alte locuri de muncă pe termen nedeterminat în agricultură, turism, prelucrarea finită a lemnului, pentru câteva sute de locuri de muncă pe maxim 20 de ani?
      și în cazul celorlalte industrii extractive situația pornește de la aceeași perspectivă – dacă nu există posibilitatea (pe moment cel puțin) să extragi resursele alea (petrol, gaze etc.) astfel încât să ai beneficii reale și consistente pentru statul român (proprietarul resursei) mai bine nu extragi – OMV are o marjă de profit de aproape 20% pe întregul grup, bazată în proporție de 90% pe operațiunile din România – sunt convins că n-ar ieși din afacere și dacă ar rămâne cu o marjă de profit de 5% (cum au alte companii petroliere din Europa) sau dacă ar ieși ei, ar fi coadă, atâta timp cât ăia 5% reprezintă, oricum, câteva sute de milioane de euro anual

      Reply
      • constantin marius

        felicitari pentru modul in care inceri sa iei apararea bietului roman rupt in fund si jefuit.

        Reply
  11. Pingback: URIAȘA MIZĂ A REDEVENȚELOR: MINIM UN MILIARD DE EURO ANUAL! Ce spun Academia Română, ASE și laureatul Nobel pentru economie Joseph E. Stiglitz | Lupul Dacic

  12. Pingback: Cât ne costă cadoul pe care Ponta l-a făcut OMV-Petrom în bugetul pe 2015 | România curată

  13. Pingback: Diferența dintre guvernele Ponta și Cioloș în cazul redevențelor: | România curată

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *