Sunt contravenient sau terorist dacă public desenul ăsta al lui Dan Perjovschi?

Aseară (joi) au avut loc mai multe manifestări publice, la Cluj și București. Două dintre ele, în semn solidaritate cu ceea ce s-a întâmplat la Paris. A treia, în fața Guvernului României, unde un grup de tineri s-au adunat să protesteze împotriva intenției decidenților politici de a reglementa în regim de urgență în domeniul legilor supravegherii, având ca pretext tragedia celor de la Charlie Hebdo.

Am fost la marșul de la Cluj și, în ciuda gerului, m-am bucurat să constat că spiritul comunitar al orașului și empatia față de diferite cauze s-a mai confirmat o dată, sute de clujeni alăturându-se studenților francezi de aici. Pe margine, ne-au însoțit jandarmii și polițiștii. Nu m-am răbdat să nu-i întreb (ne cunoaștem deja de atâția ani) dacă marșul a fost declarat în termenul legal (art.7, Legea 60/1991 a adunărilor publice: Organizatorii adunărilor publice vor depune declarație scrisă la primărie, cu cel puțin 3 zile înainte de data desfășurării acestora…). Nu le-a căzut foarte bine întrebarea, pentru că știau că nu avea cum să fie declarat ”cu 3 zile înainte” (nu trecuseră 48 de ore nici măcar de la atentat). Polițiștilor și jandarmilor cu care am discutat li se părea absolut normal să asigure siguranța celor care mărșăluiau la fel și legitimitatea marșului. I-am tachinat cu aceeași întrebare și pe câțiva colegi de breaslă, îndeosebi dintre cei care, la majoritatea altor proteste și manifestații pe diferite alte teme, pun întrebarea ”e autorizat protestul?” (deși le-am atras de nenumărate ori atenția că libertatea de exprimare n-are nevoie de nicio autorizație de la primărie sau de la altă instituție, ci doar, eventual – nu în toate cazurile – de o declarație). De această dată, niciunul dintre cei pe care i-am întrebat nu-și puseseră problema să ridice întrebarea în cauză.

Să nu mă înțelegeți greșit. Consider absolut legitim ce au făcut de această dată jandarmii și polițiștii clujeni, pentru a nu mai vorbi de marș în sine. Era evident că momentul necesita o reacție de solidaritate rapidă, nu după trecerea a trei zile, cum prevede o lege anacronică. În același timp însă, Andreea Petruț mă suna să-mi povestească cum, la București, Alexandru Alexe a fost amendat cu 1.000 de lei pentru, atenție, INTENȚIA de a protesta în fața Guvernului! Ce făcuse omul (vezi și aici)? A ținut în mână două desene realizate de Dan Perjovschi și un carton pe care scria ”Nevinovat până la proba contrară”. E un caz de manual care se încadrează în prevederea expresă a Art. 3 din aceeași lege, în care se arată că nu e nevoie nici măcare de declarația prealabilă: ”Nu trebuie declarate, în prealabil, adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice…” Păi dacă afișarea unor desene ale unui artist de talie internațională nu se încadrează în acest articol, nu prea înțeleg ce se încadrează, și ce criterii ar trebui să inventăm (și cine să le inventeze, și cine să le aplice) pentru a desemna ce înseamnă manifestare cultural-artistică (da, știu, cultura e o armă teribilă, pe vremea când a fost adoptată legea, în 1991, e posibil ca inițiatorii ei să fi înțeles prin ”manifestare cultural-artistică” doar Cântarea României).

Dar chiar și fără să se fi încadrat la prevederile Art.3, era evident, la fel ca și în situația de la Cluj, că se impunea o reacție rapidă. O reacție determinată chiar de către cei care tot în regim DE URGENȚĂ se adunaseră pentru a pregăti o legiferare care să profite de impactul emoțional al momentului pentru a mai restrânge niște drepturi și libertăți civice. Când Guvernul anunță o ședință și măsuri de urgență care, din punctul tău de vedere, îți încalcă drepturile, nu poți aștepta ca aceste măsuri să fie luate pentru a protesta și pentru ați prezenta public opinia! Ține de un bun-simț evident!

Și aici vreau să ajung. Da, a început dezbaterea despre legile supravegherii (și mă refer la dezbaterea reală, argumentată, nu la avalanșa de reacții emoționale, isterice, conspiraționiste etc). Cât de oportune (sau neoportune) au devenit în noul context internațional prevederile care au fost respinse până acum la Curtea Constituțională (vezi și aici și aici). Dar înainte chiar de o asemenea dezbatere (care în niciun caz nu poate avea loc în regim de urgență), trebuie pornit de la o realitate concretă: DISCREȚIONARISMUL aplicării legilor în România. Trăim încă într-o societate în care mentalitatea colectivă predominantă este cea conform căreia libertatea de exprimare are nevoie de… autorizație. Faptul că după mai bine de trei ani în care spiritul civic a explodat în stradă, cea mai mare parte a jurnaliștilor autohtoni (și mă refer aici strict la cei de bună-credință), nu fac diferență între declarare și autorizare, faptul că tratează caracterul legitim al unor proteste și manifestări doar în funcțiile de propriile percepții (li se pare normal să întrebe despre ”autorizare” la un protest cu Roșia Montană și cu gazele de șist, dar nu și la un marș de solidaritate pentru ceea ce s-a întâmplat la Paris – întrebarea în sine având relevanță, de fapt, doar în cazul producerii unor incidente, altele decât cele cauzate chiar de jandarmi și polițiști) sunt dovezi că mai înainte chiar de a vorbi de discreționarismul cu care tratează autoritățile publice libertatea de exprimare avem o problemă cu discreționarismul cu care însăși societatea, în marea ei majoritate, interpretează libertatea de exprimare, în funcție de propriile credințe și convingeri. Mai avem nevoie de încă o generație pentru a înțelege până la capăt ceea ce a vrut să spună Ion Rațiu la începtul anilor 90 cu ”pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine sunt dispus să lupt până la ultima picătură de sânge”.

Ei bine, pornind de la aceste constatări, intrăm și în fondul problemei: reactivarea Legilor Big Brother, care deschid uși și mai largi interpretărilor discreționare ale legii. Ieri, înainte de ceea ce s-a întâmplat la Guvern, după primele declarații ale procurorului general Tiberiu Nițu, din care reieșea cât se poate de clar intenția de se folosi de impactul emoțional al tragediei de la Paris pentru a rezolva ”de urgență” neconstituționalitatea articolelor care a dus la respingerea de către CCR a legilor Big Brother, scriam (aici):

Dacă e ceva groaznic în această declarație, e faptul că pe sângele caricaturiștilor de la Charlie Hebdo, Tiberiu Nițu lobează legi care aduc restrângere unor drepturi civice cel puțin la fel de importante precum libertatea de exprimare. Dacă ar fi avut curiozitatea să se documenteze și să analizeze colecția revistei Charlie Hebdo, sunt convins că primii pe lista celor a căror acțiuni ”ar fi trebuit anticipate” s-ar fi aflat taman caricaturiștii și redactorii acestei reviste. Că el și colegii lui de la ”servicii” le-ar fi lipit direct pe frunte eticheta de ”anarhiști”, ”eco-teroriști”, ”reprezentanți ai intereselor Rusiei”, ”dușmanii din interior” ș.a.m.d. pe frunte.

Am cobit. A fost nevoie să treacă doar câteva ore să avem dovada: un tânăr care a venit în fața Guvernului cu două desene realizate de Dan Perjovschi în semn de solidaritate cu victimele de la Charlie Hebdo a fost etichetat și amendat drept contravenient! În timp ce guvernanții discutau legiferări de urgență în domeniul restrângerii unor drepturi și libertăți civice, la doar o sută de metri distanță, în stradă, aveam dovada modului DISCREȚIONAR de interpretare a unei legi privitoare la exercitarea unui drept cetățenesc! Și atenție, Legea 60/1991 lasă loc doar la etichetări și sancționări discreționare a unor persoane ca fiind contravenienți; legile supravegherii, în contextul actual și prin chiar pretextul lor oficial, vorbesc de terorism și teroriști! În plus, în cazul abuzurilor jandarmeriei și poliției mai există un minim control democratic (sancționarea politică, la vot, a partidului din care face parte ministrul ori premierul), în cazul serviciilor nici măcar atât.

Da, mă simt cu musca pe căciulă, că au fost destui colegi de breaslă, pseudo-analiști, politicieni care s-au jucat cu etichetele de ”eco-anarhist”, ”eco-terorist”, ”vândut Rusiei, Ungariei sau lui Soros” etc. în cazul meu. M-am trezit cu plângere penală de ”instigator” pentru că mi-am permis să vorbesc ”fără autorizație” în piață (proces încheiat) și cu o amendă contravențională pentru aceeași ”vină” (proces de contestare în derulare). Și nu sunt singurul care a pățit-o. Am avut parte de șefi de servicii de informații, miniștri și alți politicieni care, la fel, s-au folosit de acești termeni pentru a lovi în mișcările civice în lipsa unor argumente reale. Doar că toate acestea reprezentau (și încă mai reprezintă) un abuz. Legile supravegherii ar legifera însă asemenea abuzuri!

Când ”tovarășii” s-au apucat să strângă informații despre viața mea privată de la colegi jurnaliști și alți prieteni au fost nevoiți să se folosească de tot felul de tertipuri și contexte conjuncturale (de parcă prietenii și colegii sunt chiar atât de tâmpiți să nu se prindă la ce vroiau să ajungă). Cu legile supravegherii, așa cum vor să le treacă, ar avea mână liberă și acoperire legală să o facă fără nicio cenzură. Am suficiente argumente să nu mă simt protejat de asemenea legi, ci, dimpotrivă, agresat. Și nu sunt nici pe departe singurul în această situație – fie că e vorba de jurnaliști care și-au permis să deschisă dosare de investigație (jurnalistică) pe subiecte tabu pentru polițiști și magistrați, fie de activiști care luptă pentru diferite cauze care deranjează marile afaceri oneroase din România.

P.S.: Oare de ce în toate aceste proiecte de legi ale supravegherii (și nici în Legea Adunărilor Publice) nu sunt prevăzute sancțiuni pentru cei care, în mod discreționar, abuzează de ele? De ce nu avem niciun articol prin care să se prevadă amendarea jandarmilor care dau amenzi aiurea care apoi sunt anulate de instanțele de judecată și destituirea șefilor lor? Sau dacă, la o adică,  Legile Big Brother trec, de ce nu există articole care să prevadă ani buni de pușcărie pentru cei care utilizează în mod discreționar și/sau oneros informațiile din viața privată la care ar avea acces? Că povestea cu ”abuzul în serviciu” e o glumă, de care orice avocat stagiar te poate salva. De ce nu există o minimă garanție împotriva discreționarismului aplicării legilor? Fie și doar pentru simplul motiv pentru a nu fi pus în situația de a mă întreba dacă nu cumva risc amenda sau chiar pușcăria ca ”terorist” dacă ies în piață sau public aici desenul de mai jos al lui Dan Perjovschi?

relax i protect you perjo

 


Recomandări

8 thoughts on “Sunt contravenient sau terorist dacă public desenul ăsta al lui Dan Perjovschi?

  1. Pingback: INCREDIBIL: Amendat pentru că a afișat desene de Dan Perjovschi în fața Guvernului! | România curată

  2. dan

    pentru ca SRI, SIE, jandarmeria, STS, DGIPI etc. sint in realitatea urmasele SECURITATII iar politicienii in cea mai mare majoritate niste slugi ale acestor grupari teroriste antidemocratice. Romania este un stat securist pentru care democratia si libertatea reprezinta cel mai mare dusman.

    nu exista nici o diferenta intre george maior, sebastian ghita, procurorul nitu, gabriel oprea, victor ponta (probil si klaus iohannis dupa cum s-a prezentat in ultima vreme) si teroristii care au comis atentatele impotriva redactiei Charlie Hebdo, toti au in cap suprimarea libertatii cetatenilor, fiecare prin mijloacele sale.

    iohanis tace si nu face nimic bun … a reusit in schimb sa garanteze securistii din SRI in continuitate. Nu l-am auzit sa zica ceva in schimb despre tonele de amenzi luate abuziv de protestatari in ultimii ani.

    Reply
  3. dan

    a mai fost saltat cu duba astazi acum o ora un baiat si dus la sectia 14 care protesta in fata MAI impotriva legilor big brother si securismului cibernetic

    Reply
  4. Neolitic

    Pentru ca politica Romana a aterizat cu masina timpului din greseala in democratie…din neolitic.

    Reply
  5. dana

    Cred ca este destul de complicat. De exemplu, posibilitatea oricui de a cumpara anonim o cartela prepay, a o folosi pentru planificarea unor acte criminale este un pericol. Apropo, in Germania, la cumpararea unei cartele prepay ti se cere act de identitate. Personal nu consider acest lucru un atentat la intimidate. Cum nu consider atentat la intimitate functionarea camerelor in locuri publice. Dimpotriva, ma simt mai protejata de agresori si infractori. Iar strada nu este zona mea “de intimitate”. In schimb ascultarea ambientala si accesul la informatii scrise sau memorate pe orice mediu, la mine acasa (firma) mi se pare exagerat. Aici as prefera sa existe un motiv serios de suspiciune ca sa fie permisa. E greu de tras linie corecta de demarcatie, insa discutia trebuie sa aibe loc, cu gasirea compromisului intre siguranta noastra a tutror si dreptul la viata privata.

    Reply
    • Mihai Gotiu Post author

      @ Dana: ai cunoștință ca în Germania, legile să fie interpretate discreționar, diferit de la un caz la altul? sau care sunt sancțiunile în Germania, ori în România, pentru utilizarea imaginilor înregistrate în spațiul public în mod abuziv (evident că ce se întâmplă în spațiul public, e public; dar întrebarea e cum definim ”spațiul public”, mai ales când ne referim la cel virtual)?

      Reply
  6. Tempor

    Simpatica caricatura. Chiar au nevoie de senilate moderne masive si stabile.
    Azi am prins o secventa in care unul din mascatii francezi nu reusea sa urce 1 metru jumate de panta cu inclinatie mica nici impins de la spate de coleg.
    Ai nostri au probleme si pe drum drept si uscat. Noroc ca mai dau o mana de ajutor privitorii, unul din cameramani a recuperat si inapoiat pistolul unuia aflat in misiune, e drept ca tinea teava indreptata spre el si nu spre mascat, un scenariu real de pe la noi :)
    https://www.youtube.com/watch?v=TMlFP06IR7g

    Reply
  7. Elena

    DA !!! daca nu avem “acoperire”!!!! …orice cetatean care indrazneste sa-si spuna public opinia ( fara acoperire)
    trebuie sa-si asume consecintele.

    DORMI LINISTIT ! BIG BRATHER VEGHEAZA PENTRU TINE !

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *