PloconUBB

Pentru mine, personal, nu încape nici o îndoială: “vechea” UBB, Universitatea din vremea, groaznic de lungă (iar la final şi groaznic de urâtă) a lui Andrei Marga a fost pur şi simplu o dictatură – personală, dar şi de grup. De aceea, dacă vrem să ne simţim bine în instituţia noastră actuală, e suficient să judecăm comparativ: vom ajunge, inevitabil, la concluzia că am depăşit o boală gravă şi vom saluta începutul nostru timid de “sănătate”.

Când, însă, nu ne mai raportăm la ororile trecutului (sau, vorba aia, “moştenirea odioasă”), ci la cum am vrea noi, în condiţii de normalitate, să se comporte universitatea, e foarte greu, poate chiar imposibil, să ne simţim satisfăcuţi.

Sunt însă multe aspecte nefericite, dacă nu chiar triste, şi în evoluţia UBB din aceşti aproape patru ani; sub o (adăugire la) semnătură care îmi menţionează, pe scurt, calitatea “instituţională” şi starea de spirit (senator UBB – n.r.), le voi aborda/ discuta pe rând, într-o serie de intervenţii pe care sper să le găzduiţi pe site (democratieubb.ro – n.r.)

Astăzi mă interesează doar prima “jumătate” din ceea ce aş numi dubla mişcare a Universităţii noastre – 1. de servilism, pe de o parte, faţă de autoritatea politică (statală ori locală) vremelnică, 2. de închidere, pe de altă parte, faţă de tot ceea ce nu aparţine establishment-ului – inclusiv faţă de membrii, studenţi şi cadre didactice, ai propriei comunităţi academice.

Mă voi referi, deocamdată, doar la chestiunea doctoratelor şi profesoratelor honoris causa. Desigur, a acorda acest tip de titluri (mai ales primul) pe criterii foarte puţin academice şi foarte accentuat politice a fost tot o invenţie a rectorului Marga; însă tendinţa nu s-a schimbat după instalarea noii conduceri, şi ar fi rămas probabil puternică şi greu de combătut, dacă n-ar fi fost momentul Gunter Verheugen (sau, ca să menţionez şi ceea ce pe mine, unul, m-a deranjat chiar mai tare, voi spune momentul Verheugen-Ponta, 20 februarie 2013).

Invitat special la ceremonia prin care fostul comisar european a primit titlul de Doctor Honoris Causa al UBB, prim-ministrul României, autorul unui plagiat evident şi jenant, a fost oaspetele Universităţii care nu avusese curajul (în ciuda unui apel explicit al nostru, în Senat) să iîa o poziţie oficială faţă de acest furt intelectual şi academic fără precedent. Protestul desfăşurat la intrarea în clădire, şi care l-a avut drept obiect pe Ponta însuşi, a fost – aşadar – de aşteptat. Cu mult mai surprinzător, brutal şi de efect s-a dovedit însă a fi cel din Aula Magna, prin care Gunter Verheugen era demascat drept protagonist într-un scandal de tip “revolving doors”.

A fost un duş rece pentru toată lumea: constatam inclusiv noi, prea-grăbiţii membri ai Senatului, că-i oferisem acestui personaj politic dubios cea mai înaltă distincţie a instituţiei noastre taman după ce instituţiile europene îi închiseseră, oficial, uşile în nas. Act grav, cu alte cuvinte, de dare cu stângu-n dreptul, fiindcă în loc să solicităm lista meritelor ştiinţifice ale candidatului, merseserăm orbeşte nu doar pe mâna facultăţii propunătoare şi a Rectorului, ci şi, de ce să n-o recunoaştem, pe cea a celebrităţii numelui “catindatului”.

După pomenitul dublu protest, reacţia UBB a fost, aş zice, şi ea dublă: pe de o parte, tot ce a înţeles Rectoratul a fost să întărească securitatea clădirii centrale, ca şi propria colaborare (de ceva vreme cvasi-instituţionalizată, printr-un masterat de… securitate) cu Serviciile româneşti. N-a durat mult până s-a ajuns la situaţii hilare – în care profesorii şi studenţii, neavând invitaţie specială, nu puteau intra în clădirea centrală, deşi aveau ore, dacă acestea se nimereau odată cu decernarea unui DHC. (Acelaşi proces de baricadare/ securi[ti]zare agresivă a dus, la începutul lui 2013 la interzicerea – cu violenţe poliţienesc-jandarmereşti – a unei proiecţii de film, în replică la care avea să se întâmple Occupy UBB… dar despre toate acestea, cu altă ocazie.)

Pe de altă parte, în Senat s-a manifestat, în toată perioada de atunci încoace o atenţie sporită – astfel încât au fost respinse mai multe propuneri de acordare a DHC către alte personalităţi politice: Daniel Dăianu, Lucian Croitoru etc. Am cerut şi am obţinut, din acel moment înainte, pentru toate deciziile de acest tip, motivaţii de ordin în primul rând academic: dacă omul avea o operă, putea primi titlul de Doctor Honoris Causa; dacă nu, nu.

Senatul a lăsat, însă (de-abia foarte de curând mi-am dat seama de gravitatea gestului) o portiţă deschisă pentru promovarea intereselor ceva mai local-instituţionale: titlul de Profesor Honoris Causa putea fi în continuare acordat de către diversele facultăţi printr-un soi de… asumare a propriei răspunderi, fără a mai trece prin filtrul ceva mai atent al unei decizii senatoriale.

Cine, la urma-urmelor, să se priceapă mai bine la literaţi decât Facultatea de Litere? Sau la autorităţi în cercetarea politică/ instituţiile politice decât FSPAC? Aceasta este şi calea pe care, în mai 2015, Vasile Dâncu a intrat pe lista viitorilor Profesor(i) HC ai Universităţii noastre.

Acum, să fim bine înţeleşi (sau poate ar fi trebuit să spun: cei care au urechi de auzit, să audă!), e o diferenţă destul de pronunţată între titlul de DHC – care rămâne cea mai importantă distincţie a Universităţii şi cel de PHC, care reprezintă doar marca semi-oficială a respectului pe care colectivul/ conducerea unei facultăţi îl acordă unei personalităţi (şi care poate fi conferit şi pentru merite “instituţionale”).

Opinia mea (una pe care foarte greu o va schimba cineva) e că, dacă n-ar fi devenit între timp vice-prim-ministru, Vasile Dâncu ar fi fost sărbătorit (pentru incontestabilele lui merite în înfiinţarea unor secţii ale FSPAC) în cadru restrâns, la facultate, cu eventuala participare a unor somităţi-prietene din conducerea UBB. Aşa, însă, ceea ce ar fi trebuit să fie un ceremonial ‘local’ a fost orchestrat/ scenografiat la scară mare: în Aula Magna, în prezenţa Rectorilor şi a Preşedintelui Senatului, cu tot fastul rezervat celuilalt titlu – cel de Doctor Honoris Causa. Iar presa locală şi naţională au făcut o vâlvă care a şters diferenţa.

Iar eu, unul, am avut o a doua mare surpriză în aceşti ultimi ani: după ce, în 2012, nu-mi venea să cred că presa, opinia publică şi chiar mulţi dintre prietenii mei nu pricepeau deloc de ce e plagiatul un act de o gravitate excepţională, acum am aflat că lumea nu ştie, iar conducerea UBB şi mass-media nu au interesul să facă deosebirea (repet: foarte clară) între Doctor Honoris Causa şi Profesor Honoris Causa.

Pentru că, nu-i aşa, când ne apropiem de (sau cochetăm cu) lumea puternicilor politicii, astfel de distincţii sunt, în sensul american, destul de peiorativ, al cuvântului, academice.